Lângă noi e o casă părăsită. Nu mi-aş fi permis să spun niciodată asta dacă din februarie 2013, de când tanti Ana a plecat spre alte lumi, ar  mai fi trecut pe aici cineva să o îngrijească. Tanti Ana nu a avut copii. A lăsat casa unui nepot cu mari probleme, cinci operaţii pe creier, şi cred că asta e singura explicaţie pe care mi-o pot da, apropo de acel zero vizite, chiar dacă nevasta din dotare, tânără şi în putere, ar fi putut compensa din plin absenţa lui. Doar că, ştiind că în zona noastră muntele ne-a acaparat cu totul, deci şi cu dezavantajele lui, umezeala fiind una dintre acestea, nu pot să nu mă întreb cât  plânge  oare casa de atâta umezeală şi miros? Noul proprietar nu va putea să mai facă altceva decât să o dărâme. Noi privim cu tristeţe spre casă, cu o lacrimă în suflet. Nu e mai nimic de făcut.

Vara a mai fost cum a fost. Tanti Ana avea grădina plină de flori şi viţă de vie boltită. Era ca o umbră naturală. Trandafirii şi zorelele  ce s-au întins până spre noi, pe gard,  erau ca o încântare a simţurilor noastre. Mânecuţa Maicii Domnului a rămas înflorită până spre septembrie, lucru rar, ca şi când parfumul ei o mai lăsa pe băbuţa noastră, „prietena” lui Mihai (cum îmi plăcea mie să spun), cu adieri pe pământ.

Toamna, în schimb,  a adus o muzică simfonică, în curtea femeii. Şi nu glumesc deloc. Ştiţi zilele alea, în care pleci de dimineaţă în drumeţie, cu ceaţa deasupra capului şi cu senzaţia că auzi un cor ca de greieri, ei nefiind decât şoaptele coborâte din înaltul cerului spre desfătarea noastră şi a urechilor un pic îngheţate? Pădurea  ne vorbeşte, ne cântă, ne spune poveşti într-o simfonie cu cheia sol a toamnei pe portativ. Ieşim în curte, cu o cană aburindă de cafea, înfăşuraţi cu hanorace călduroase (aici tot timpul e cu câteva grade în minus) şi ascultăm cum ne cântă pădurea de lângă casă, exact ca în drumeţie.

Dinspre tanti Ana auzim glasul strugurilor neculeşi,  al gutuilor necăzute din pom, care parcă îşi îndreaptă moţul lor cu pufuşor înspre noi, transmiţându-ne telepatic să le salvăm de pe ramurile ce se golesc de frunze. Mere ce cad cu zgomot şi grauri ce croncănesc gălăgios, ciugulind rodul viei plângătoare de anul ăsta. Nucul cel mic strigă, într-o arie de frunze, că are daruri pentru oricine l-ar culege. Cade o ţiglă, desprinzându-se violent de pe acoperişul pipernicit al casei ce pare, încet, încet, o colibă. Bubuitul ei e ca un sunet de tobe sau talgere, iar scârţâitul uşii de la o anexă ce stă să se dărâme, întregeşte tânguirea, asta, de mijloc de toamnă.

Când plouă peste curtea vecinei pare că toată simfonia ar fi o durere, un  recviem natural şi un vaiet al unui om care credea în viaţa perpetuă, măcar pentru natura din curtea ei. Nişte flori de gălbenele trec  timid dincolo de zăbrelele gardului nostru şi par a se agăţa de orice formă de admiraţie găsită la îndemână. Vecina avea leuştean şi mărar ce au crescut înalt precum vrejul de fasole şi Jack al lor. Nimic nu e mişcat. Totul e înţepenit într-un peisaj parcă pictat, dar viu printr-o animaţie modernă.  Parfumul puternic de mirodenii româneşti imprimă amintirilor  cântecul de jale al unei fanfare naturale.

Păsările îşi fac loc în curte, în mirajul boabelor libere, iar trilurile lor sunt ariile de soprane ce fac muzica asta de toamnă puţin mai veselă, mai cu speranţă, alungând gândul fanfarelor. Doar pisicile sunt fericite. Le pândesc după tufele cele ‘nalte, în speranţa că ultima silabă de victorie să fie un mieunat învingător. Atunci, închid uşa, nevrând să fiu părtaşă trofeului smuls prin legi fireşti pentru ele, nefireşti pentru mine. Toamna îmi cântă cântec trist de uitări, de duceri şi aduceri aminte, de oameni plecaţi şi lumea lor risipită într-o indiferenţă de om sec. Ştiu doar că după câteva luni natura va descânta sunete vii de răsfăţ verde şi asta mă alină, însă nu-mi pot lua ochii de la tot raiul ăsta care sigur nu va fi perceput de un om din viitor..astfel și nu va vedea altceva decât o …casă părăsită.