Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Prin stele, în ele…

….şi stai, privind spre stele,
ghicind cum se împart:
în care e bunica
sau tata …în Înalt;
te iei dup-o lucire,
te minţi că e chiar el,
că poate-i chiar bunicul
luceafărul de ieri;
cu palmele spre faţă,
gândeşti că ai primit,
deja, o veste bună,
căci steaua a licărit.
Şi-l rogi pe Doamne-Doamne
să-i aibă-n paza Lui,
să nu mai cauţi semne,
prin stele, aşa…hai-hui.

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

O întâmplare pe care nu vreau să o uit

Am avut o săptămână imprevizibila.  Noroc ca a inceput alta, poate mai linistita. Tuturor ni se pare, când ne uram de sănătate, că vorbim așa, stereotip, banal. Deh, cuvinte! Ei, bine, o durere de cap, o răceală sau ceva ce te lovește din senin și ai vrea ca acest cuvânt – sănătate – să fie unul plin și vindecator.

Nu vreau încă să mă bucur, dar lucrurile par a se reaseza. Lăsând toate astea deoparte, nu eram eu suficient de tulburată, că sâmbătă, dimineață,  aud o bubuitura zdravănă care mă face să sar din „fotoliul meu terapeutic” și să ajung în curte, instantaneu.

Ce se întâmplase – puiul mierlei, care nu mai pare pui ci mierloi în toată firea, s-a lăsat orbit de singura raza de soare din ziua aia și nevazand fereastra s-a lovit de geam. Nu suport accidentele de acest gen. Am ieșit, am adunat-o, deși părea deja dusă, am încercat cum m-am priceput sa o fac sa nu renunțe, mititica. I-am dat apa, am ținut-o în mâini, iar când am simțit că își înfige gheruțele in carnea mea, am asezat-o într-un ghiveci sa se liniștească.  Imi  doream sa o ajut, dar nu voiam că tocmai eu sa o agit, cumva.   Si, surpriza, nu doar că s-a liniștit, dar și-a revenit cu totul și și-a luat zborul.

Ei bine, a doua zi, (veți crede că sunt nebuna de va zic asta) când am ieșit în curte, mierloiul mă cântă și mă ciripea și se așeza de pe un copac pe altul și îmi strigă pe limba lui el știe ce, dar mare bucurie mi-a făcut. Și nu, nu era alta pasare. Le știu pe toate, pe cele din pădurea noastră. M-am simțit minunat, și, daca stau bine și mă gândesc, chiar nu știu de când nu am mai primit un concert doar pentru mine.

Lucruri mici, dar extraordinare, pe care nu le-aș înlocui cu nimic. Fain, nu?

Continuă lectura „O întâmplare pe care nu vreau să o uit”

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare împărțite cu tine

Lumea lui e senină

Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie.

Sunt clipe când soțul meu mă uimește teribil – in muzica sufletului său auzi, la propriu, cum canta copii cu chitări, cântece ostășești care suna precum pădurea in furtuna, dar suna, aici, acasă, îndulcește, surprinzător cu vreo Thalia sau cu placerea sa vinovată Cher. In lumea lui fashion, chimirul e cel mai frumos și util accesoriu, iar în cea de fiecare clipa vesta e piesa vestimentara fara de care nu e complet.

Orice poveste sau orice film trebuie să aibă happy end, iar orice text ce conține trimitere spre moarte și suferință îi devine străin. Iarba, chiar daca e buruiana și mie îmi strică decorul, pentru el e verde și viața. Bluza care mie nu îmi e draga deloc, lui îi e molcuță și comodă.

Lumea lui pare senină. Greșit; e senină, dar clar, nu e frumos ce e frumos. Frumos e ce te face fericit, te face sa te simți bine și care-ți place, dincolo de ce place lumii.

Mare lucru e să poți rămâne tu, într-o învălmășeală de alegeri, iar în toate schimbările care vin să ai macar câteva de care sa nu te plictisești niciodată. Deseori, admir oameni pe care nu-i inteleg, dar îi admir mai ales pentru că nu aleg drum ușor și simplu, la îndemâna oricui.

Banală sunt, om fără ambiții, in afara de cea de a fi fericita, zâmbesc in frumosul meu nefrumos!

Te salut, lume!

PS. Sorin și cu Sorina se plimba cu mașina
La orice stop se bea cate un sirop
La orice cotitura mănâncă o prăjitură.

Așa canta sora mea când avea vreo 3-4 ani. Surorii mele i se mai spune și Sorina. Știți că pe al meu soț îl cheamă și Sorin? Ce legătură are asta cu ce am scris mai sus? Niciuna. Dar am găsit fotografia asta și mi-a venit în minte ideea că sora mea e prezicătoare. De pe la trei ani. Și e luni. Lumea e cam îngândurată și încruntată. Ați zâmbit? Ok. Va pup.

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Strada florilor cu miros de ciocolată

Sub pietre de granit tocite s-au ascuns pașii lumii,
Ieri a trecut el pe aici, azi eu și mâine cine știe? poate tu.
Candva, alți oameni și-au purtat liniștile și neliniștile,
Cărând din bătrânul oraș amintiri ude, împietrite intr-o trecere însingurată.
Și totuși, pe strada cu tăcerile prinse în tencuieli roase de timp, totul e la vedere.
Trebuie doar sa ridici privirea și să te plimbi prin ploaie.
Nu-i așa că e cea mai frumoasa strada din lume?
Cândva, aici, o florăreasa își vindea buchetul unei fete tinere, ademenind-o meșteșugit:
-Fată frumoasă, ce miroși a ciocolată, cumpara-mi florile sa ai ziua și mai înflorită!
De atunci, pe strada asta, mă gândesc la flori ce miros a ciocolata.
Și zâmbesc a ploaie.

Așa traduc eu ploaia în orașul meu și va trimit gând bun, de sănătate și drag. Eu sunt bine. Bântui prin lume și prin locuri atât de familiare încât mă întreb de ce îmi par astfel cand, de fapt, eu nu mi-am mai purtat pașii pe acolo de multă, multă vreme. Si e așa păcat!

E ca atunci când amâni o întâlnire cu un om pe care-l crezi veșnic. Și nu e. Vine ploaia destinului si-ti arata altceva. Așa și cu locurile simple din jur. Merita sa le regăsești descoperind ce tare ți-au lipsit și ce bucurie simpla te inundă, firesc. Habar nu aveam, de exemplu, că s-a recondiționat cupola Bisericii franciscane. Culoarea aceea de cupru, roșiatic mi-a furat întreaga atentie.

Între timp, a dat soarele. Sper sa sa rămână, o vreme!

Va imbrățișez. Pe curând!

 

Te salut, lume! A luni..

Brașovul pas la pas – sursă
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Alei de munte


Tema aleasă, in jocul cu numarul 179, din clubul celor 12 cuvinte,  poarta numele – „alei de munte” și  are ca semn și aceasta fotografie care e, de fapt, imaginea unei strazi din orasul meu, pe care eu o iubesc enorm. Asa ca, da, poate fi o alee de munte, dar e mai degrabă o stradă de poveste, din intamplarile nimicului de fiecare zi, unde te poți pierde fără să ți se pară că ai trecut pe acolo și cu o zi înainte. O privești ca pe o prietenă, ca pe bucătăria unde îți bei cafeaua zilnic, ca pe o rudă îndepărtată de care ți-e drag, ca pe o carte răsfoită de multe ori, ca pe prăjitura de care nu te saturi niciodată, ca pe povestea ce s-a scris și nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat și nu s-a scris, ca pe azi, ca pe strada cu taine de granit tocit.  Și, cumva, nasc poveste, întâmplată, neîntâmplată, dar vie:

 

Pașii mei sunau a gol pe caldarâmul sec și trist, umbrind pecețile altor pași care se voiau nemuritori și prinși definitiv în piatra cubică. Mergeam ca după o beție, mahmură de neiubire, sau de prea multă, înca nu știam cu siguranță, sprijinind în vârful degetelor tencuiala veche a clădirilor cunoscute, prea cunoscute, încât, oprindu-mă lângă ele, îmi păreau că-mi vorbesc, că mă salută și că mă susțin să nu mă preling pe griul străzii. Mergeam anapoda, mergeam sinuos, mai mult a întoarcere, a răsucire, a răzgândire, un pas în față, unul în lateral, strecurând tropăit cadențat, de parcă aș fi vrut a exersa câțiva pași de dans irlandez.

Dar atunci nu aveam habar de nimic. Îmi spusesei sa fiu „la trei fără ceva”, în fața „butoiului cu flori”. Nu am întrebat nimic, nici fără câte, nici ce butoi, nici de casă și nici cum era zugrăvită fațada. Mergeam în neștire pe „aleea cu inima împietrita”, cum o numeam eu, după iubita lui domnul Ion, pictor de suflete, care, după ce a fost părăsită de acesta, a jurat că nimeni nu o va mai face să iubească.

S-a înșelat, deși ea crede și acum că se ține de cuvânt; doar că porumbeii pe care-i hraneste, seară de seara, o fac să rosteasca – „iubirile mele dragi”, dezlegând legăminte. Seara mă făcea să-mi fi dorit a fi dimineață, să aud cum trebăluiesc proprietarii puținelor cafenele, zornăind de zor prin vitrinile lor goale, în încercarea de a aproviziona cu ceva patiserie caldă și niscaiva cafea, poate, poate ar aroma „aleea inimii impietrite” cu parfum exotic din alte iubiri mai gastronomice. Asa ma multumeam sa numar portile, sa inventariez ghivece si sa rostesc descantece care sa faca sa dispara gratii hidoase de la ferestre cu tocuri de lemn vechi, frumos, ce se zareau sfios dintre increngaturi deloc armonioase. Butoiul cu flori! „Ce pacoste de loc mi-a ales pentru a ne intalni!”, mi-am zis, exact ca relatia noastra, mahmura si ea, din beții pasagere, adormită și resuscitată de atatea ori de cate un sarut energic in care imi topeai toate indoielile.

După ce am amestecat pe degete cel putin zece nuante de tencuială, m-am oprit in fata unui loc ce se asemana cu descrierea facuta cu mult timp inainte. Un loc care mirosea a nimeni, a nimic si a trecere uitata mă indeparta și ma izgonea fara drept de apel. Butoiul era, de fapt, o părere; trei doage amarate in care mai dormeau trei buruieni și cinci gandaci supărați, iar eu am lovit cu piciorul a înțelenire fortata dar si parca a spune – „am fost aici, plec de aici”.

Mi-am șoptit că nimeni nu merită popas atat de neatractiv, iar, după ce am numarat zece chistoace de tigari, din care trei fara filtru, mi-am zis ca ar trebui sa ma mut pe partea cealalta a aleii si sa simt alte tencuieli pe degete. De fapt, te uitasem, acolo, intre cercurile ruginite ale butoiului-nebutoi, rătăcit într-o pseudo poveste mahmura de tinerete incerta.

Pe alee de oras prafuit, mi-am intors pașii și imi zambeste, din acelasi loc, o muscata imensa, roșie, hranita bine, ca amintirea mea, care inca iși bate cadenta in pietre de granit obosit.

Orasul e altul, doar sunetul acelasi….trop-trop