Toamne și ploi, vechi și noi, ploaia din noi

Ploaia asta îmi macină forfotele întomnite. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!
 
Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele de toamnă. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă.  O păcăleală. Și, de fapt, de ce plâns când simt curățare, liniște și rost de colț de pătură groasă, lângă o cană cu licoare caldă și biscuiți sfărâmicioși?!

Frunzele lucesc puternic ca niște talismane de aramă, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți. Îmi simt mintea golită de lucruri inutile. Aș citi, dar mă las vrăjită de spectacolul  de afară.
 
Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.
 
Ploaia asta imi macină forfote de păsări care-și caută hrana prin pomii noștri. Fructe de soc le sunt răsfățuri inedite, căci mai toate s-au trecut deja, dar la noi încă mai sunt. E amuzant cum se rostogolesc pe ramuri, căci acolo unde sunt fructele …și crenguțele-s firave, și se rup sub greutatea lor de păsări. Prin brazdele noastre de flori se aud ciufulituri de frunze si pene. Picurii cad peste ele și gângureli aparte răzbat până la noi. Se comporta de parcă ploaia le-ar fi martor în munca lor de teren. Sunt precum cei care nu se împiedică de starea vremii când afară mai e ceva de făcut, de adunat, de strâns. Au protecție toți. Cum de la cine? De la EL. Soțul meu a lucrat cu alți oameni de ispravă, ignorând apa și frigul care le cam încurca socotelile. Nu, nu acasă. Biserica din Vârghiș, Covasna, primește oaspeți peste două săptămâni. Era rost de primenire …la cât de uitat de timp și oameni e acel loc în care e suficient sa intri ca sa ghicesti cam cum e cu lumea, cu istoria și cu trecerile noastre grăbite.
 
sursa: facebook
Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ.  Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac rost de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele cu roșu pe margini. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a udat doar cuvintele. Iau cu mine pe cine vrea. Vreo două flori, o umbrelă roșie și vreo două geamantane cu griji. Pe acelea le las în gara în care nu trece niciun tren, dar lumea tot revine. Stau mulți pe peroane așteptând  să se ridice barierele sufletelor.  Uneori, doar ploile mai  fac oamenii să  se adapostească în locuri pe unde nu mai trece nimeni.  Revin, obosită, la muzica de acasă. 
 
Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă toamnă. Dar asta veche ce are?
 
Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie. Fac câteva bărcuțe de hârtie și le trimit, împreună, la vale, să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de pădure, aroma de rășină răvășită. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de aramă ude, dovadă că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie.
ploaia
sursa: facebook, bărcuțe de hârtie și ploaia

 

Continue Reading

Capricii cu zâmbet

N-am răbdare cu ploaia;
Aș vrea mereu să vină,
Să dea o reprezentație scurtă
Și să plece.

N-am răbdare nici cu soarele;
Dacă arde prea tare,
Îl retrogradez și mă ascund sub umbrele.
Să topească pe cine dorește!

N-am răbdare cu ele, cuvintele,
Le-aș scrie pe toate într-o frază
Cu sens și poveste,
Să rămână în sufletul celui care citește.

N-am răbdare cu oamenii.
Mă aprind și mă sting,
Mă tulbur și mă bucur,
Mă inconjor, dar fug mereu
Fără să spun de ce.

N-am răbdare cu mine.
Nici cu ce aș putea fi,
Nici cu ce sunt,
Dar am răbdare
Să observ amănunte.

Pe acelea le vând pe sub mână
Sau le las amanet
Când nu-mi mai ajunge plata
Pentru vreo două pacate.

Dar oare cine are răbdare cu mine?
Hahaha, de parc-ar schimba ceva?
OrIcum am devenit campioană!
Cine ar spune ca nu sunt bună și eu de ceva?

Și încă un lucru –
M-am săturat de tristeți!
Mie îmi place să râd.
Cică „nu poți iubi un om cu care nu ai râs niciodată”
Mare dreptate!

n-am răbdare, dar rabd cat un zambet

Continue Reading

Salut de toamnă

Salut de toamnă:
Dragii mei,
Deși blogul mi-a fost mereu locul meu de suflet, l-am lăsat în paragină, nereușind să-l accesez de pe tabletă, laptopul meu fiindu-mi neprieten în această perioadă, lucru care, acum, (după cum cred că observați multitudinea de texte apărute de-a valma), a  avut rezolvare. Mulțumesc pentru trecerile voastre în lipsa-mi și pentru mesajele voastre. Chiar dacă o voi face cu întârziere, voi răspunde tuturor. Sper să-mi iertați  ..lipsurile. Departe de mine să fiu nepoliticoasa.
25 septembrie, zi rece la Brașov, zi în care vă salut și  sper să vă găsesc sănătoși și voioși.
Să fiți mulțumimți de tot ce faceți și să rămâneți mereu îndrăgostiți de scrisul acesta care unește oameni și spirite. Eu habar nu am încotro mă îndrept, dar nădăjduiesc ca programul meu încărcat să-mi lase loc și pentru aceasta frumoasă îndeletnicire!
Te salut, lume!

 

Las ca dar o fotografie din curtea mea pe care am denumit-o ,, la blocul care a răsărit (în locul muntelui) e o toamnă atât de lungă…

 

 

Salut de toamnă!
Salut de toamnă!

 

Continue Reading

Sunt oameni în VII

Sunt oameni în Vii.
Sunt oameni care culeg nectarul inimilor înstrugurate din bobițe ca de cleștar, înVINuind licori cu parfumuri tomnatice. Abur de belșug și bucurie se strecoară pe câmpuri uitate, ascunse în sufletul cald de pământ al nesfârșitului de toamnă. Miros de boască și de zeamă bogată, de must și chiar de sânge de pe mâinile truditorilor înnobilează simplități aparente.
În vasul pământului se nasc noi povești curgătoare cu gust de tanin…ce vor poposi în pahare sau cănuțe de lut. Doamne, cat de tare vor dezlega inimi, vor desfereca suflete timide, vor pune pe buze vorbe seci, dulci, demidulci, tămâiate în gusturi alese, pe un pridvor de lume nouă și totuși veche.
„Poamă nouă în gură veche”, zicea bunica mea oricărei trufanda de peste an, care ajungea pentru întâia oară în degustare.
Sunt oameni în Vii și păsările cerului îi pândesc din ramuri, poftind la rodul ce va rămâne ofrandă.
În timpul acesta, în alte locuri, cu miros de tufănele sau doar de beton ud, alți oameni aduna doar strugurii amintirilor.
sunt oameni în vii
sunt oameni în vii
Continue Reading

Când îngrijorarea are gust de cafea

Azi, (deși ușor se poate inlocui acest cuvânt), îngrijorarea mi-a batut în geam ca o ramură crescută prea mult. De fapt, îi crescuse niște idei cât să mă tulbure.
Să o primesc?, mi-am zis;
Mai bine să rămână afară, că deseori exagerez în descifrari nedescifrate.
Doar că venise cu daruri îmbietoare sub formă de ispită curată, cică să cuget mai mult, să observ amănuntele, să o ascult şi poate o voi plăcea, până la urmă.
N-am rezistat! Cum să par eu puternică dacă nu sunt? Cum să arăt eu nepăsătoare, dacă inima mea freamătă? Cum să nu văd ramura picurând, în fereastra sufletului, nevoi de care uitasem? Iaca, probă de rezistenţă!
Și a intrat toată. S-a aşezat comod. Nu, nu pe fotolii şi nici pe balansoar, nici măcar la căsuța pisicii nu s-a dus! Nuuuuu, şi-a găsit un loc extrem de comod – inima mea. Acum ce să fac, dacă eu i-am deschis ușa? Merit din plin oftatul ăsta prelung, dar mai merit și să fac investigații cât să-mi scadă tumultul din mine.
Mi-am făcut o cafea. Fierbinte, cu spumă multă şi mi-am adus o ceşcuţă din acelea ce stau pe raftul-zestre, de la mama, pe care am promis sa le folosesc zilnic. Nu le-am folosit. O fac azi. Am facut-o… arareori. Prefer niște căni mari, ca acelea de hotel comunist – albe, largi, ce pot fi folosite chiar să servești o supă. Nedrept, nu? Cafeaua îmi e bucuria de peste zi, răsfățul primit, permanent, de la alchimistul vieții mele; licoarea care e în stare să-mi diminueze dureri, să-mi repare fisuri, să-mi apropie oameni și chiar să mi-i depărteze când aromele noastre nu mai vor să se amestece, împărțind doar tăceri lungi. Chiar și îngrijorarea mea a trecut, cu un clinchet de telefon: Sunt bine, măi! Ce prostuță ești!
Dar eu mă bucur că încă mai pot tresări la astfel de momente și sorb mulțumită, din amestecul de catifea, știind că mâine ar fi posibil ca ramurile să-mi mai bată în fereastra inimii. Deja, am ibricul pregătit și ceașca. Ascund cănile de supă. Și vă aștept și pe voi, de preferat cu vești bune.
Astfel, nu voi mai ţine minte această zi ca fiind a unei îngrijorări venită pe neașteptate, ci ca ziua în care cafeaua are gust de prietenie.
Ceașca mea de cafea îmi pare bijuterie de preț. E de porţelan chinezesc. De la mama mea.
Ah, am mai spus-o? Nu-i nimic, așa dovedim că uităm. Inclusiv îngrijorarea. S-au topit sub glas si arome.. de drag.
îngrijorarea cu aromă de cafea
îngrijorarea cu aromă de cafea
Continue Reading