Mărgăritare versificate

Poem de galben stropit cu verde (sau invers)

Când galben treci prin lumea-mi de mătase
Și-ți lași, în jur, parfum de stele noi,
Când glezna stângă, seara, e mireasă,
Și tatuaju-i singurul ce stă-ntre noi,
Când te alinți felină-n așternuri,
Și-ți ard obrajii în amurg de ploi,
Amoruri pe arcuș de coastă-n ceruri
Tu le preschimbi în verde si le-mparți la doi.

Nu crezi că astă seară-i de ajuns
Cu galben pai, să facem un retuș?
Și să stropim cu verde printre noi,
Nu am, dar mă-mprumut, din ochii tăi.

SURSA: pinterest

Pentru un om drag, cu nume de Matilda, poem de galben stropit cu verde (sau invers). Poem ad-hoc, dar la cerere…

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Dar, parcă, pentru unii, am însemnat ceva!

A mai trecut și încă vor mai trece
Am fire albe-n păr și zâmbet fericit,
Vreo două dureri noi care îmi par cât zece,
Dar am și bucurii și suflet mulțumit.

Câți or veni nu-mi pasă, dar aș vrea
Să pună în ei de bine, de frumos,
Iar când ne mai vedem, să zic pe limba mea:

Te uită, OM, în viață am fost și sus și jos,
Dar, parcă, pentru unii, am însemnat ceva!

(am gasit versificarea asta în arhivă și mi-a zambit!

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Pe cerul inimii mele

Pe cerul inimii mele se îmblânzesc norii în gămălii de soare scurs. Stau în caravane molatice și beau ceai roșu picurând lacrimi arămii care cad ropotit ca-ntr-o sonată difuză și puțin anapoda.

Eu nu mai înțeleg nimic din ceea ce mi se aglomerează prin mine și tac alb, dar îmi pregătesc o umbrelă.

Norii mei au lăsat ceaiul și s-au luat la harță, de s-au înnegrit de ciudă, tulburând cerul inimii mele cu umbre noi.

Care te știi îmblânzitor de nori și inimă?

Am pus de ceai, poate-i ademenești în ciob de sticlă și îi rostogolești în alte inimi.

A mea e cam îngrijorată.

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Prin stele, în ele…

….şi stai, privind spre stele,
ghicind cum se împart:
în care e bunica
sau tata …în Înalt;
te iei dup-o lucire,
te minţi că e chiar el,
că poate-i chiar bunicul
luceafărul de ieri;
cu palmele spre faţă,
gândeşti că ai primit,
deja, o veste bună,
căci steaua a licărit.
Şi-l rogi pe Doamne-Doamne
să-i aibă-n paza Lui,
să nu mai cauţi semne,
prin stele, aşa…hai-hui.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu mai admir haina din vitrine hidoase

Eu nu sunt vreo sensibilă sau delicată, dar sunt prea bătrână să mai privesc clipuri violente, să mai citesc și să mai procesez lucrurile urâte, agresive sau îmbrăcate în straie dramatice, de cuvânt, cât să provoace reacții. Exclud aici povestile de viata cutremuratoare de care nimeni nu e ferit, unde ni se impaienjenesc ochii afland despre ele…. la altii.

Nu mai pot sângera doar pentru că unora nu le mai ajunge spațiul intim și îl inundă și pe cel comun cu exagerări și explicații macabre ale unor lucruri despre care, și dacă e musai să afli, ai vrea să ți se prezinte discret și delicat.

Nu pot să îmi adun, pe retină și în suflet, cuvinte care bubuie de grozăvie hidoasă, doar pentru că dau peste ele la colț de umblet virtual.

Dacă mă vedeți că dispar din viaţa unora dintre voi, cei care preferați sa lăsați agresivitatea și dramatismul la vedere, sunt sigură că nu va veți mira.

La o adică, asta atrageți. Exagerarea. Și eu exagerez afirmând aici, deși nu se merită, că prefer să umblu după păpădie și dulcegării decât să mă usuc din amărăciune de cuvânt. Fiecare alege cum își zugrăvește viata.

Eu în starea de umbră am fost. Nu e nimic acolo. Doar întuneric. Frumosul crește la lumină. Păcat ca am pierdut timp, și nu numai, pentru a afla asta.

Alegerile ne aparțin, etapele se trăiesc, retrăirile dau neliniști. La o adică e loc sub soare pentru toți, nu trag eu de mânecă pe nimeni, dar nici nu mai admir haina din vitrina hidoasa. Asta e. Se mai trag si obloanele uneori.