Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

În lumea mea se vede ce se vede

În lumea mea se vede simplu,
Dar complicată-i clipa de-nceput,
Când frunzele se poartă ca nisipul,
Și-ngălbenesc de ciudă-n așternut,

În toamna păguboasă și silfidă,
Ca alba-neagra într-un popas de tir,
Când pierde totul pe o tufănică,
Pitită după trunchiul unui pin.

În lumea mea se vede ce se vede,
Nu pun peste adevăr păienjeniș,
Adun, discret, potop de amănunte
Și le sortez, în suflet, fir cu fir;

Fac, mai apoi, sertare cu momente pline,
Adesea, pun și cruci pe amintiri,
În lumea mea prezentul mă conține,
Dar știu s-aprind o lumânare în cimitir

De lucruri ce-au murit pe îndelete
Și au lăsat atât cât au putut,
Le tămâiez, pe rând, fără regrete,
Recunoștința lucrului trecut.

În lumea mea și toamne au fost destule,
Mereu speram la cea fără cusur,
Uit că și-n anul ce-a trecut n-am vrut măsură,
Crezând în toamna noului-nceput.

Și-mi cos la butonieră frunză ruginie,
Să-mi amintească de ce lumea mea e simplitate;
Nu toamnele îmi fac viața arămie,
Doar eu că prea-mi găsesc vină în toate!

Și-n jur privesc zâmbind decorului de ființe
Care îmi torc sau mă privesc din așternut;
În lumea mea, nu-i loc pentru cerințe,
Dar mulțumim și pentru ce-avem sau n-am avut,

Căci tot ce n-am primit ca dar firesc,
N-avea menirea să îmi fie mie înțeles!

Un zâmbet de flori, pentru voi și niște cuvinte care se așază cum doresc!

 

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Adunând duminici

Se cam crestează timpul, e franjurat pe margini,
De aproape, pare totul fular de mohair,
Mă-ntreb de-l înfășor pe ale lumii aripi
Putem lungi minutul legându-ne de un fir?

Om deșira din el vreo doua ochiuri roase,
Chiar de modelul sorții-i pe față și pe dos,
Din lâna vieții toarse doar Dumnezeu mai coase
Secunde răsucite-n al timpului folos.

Ce vremi trăim cu toții, mă miră țintuirea
Ideilor mărețe pe lemn fără de cruce,
Când viața cere jertfă și cere mântuire,
Fără închinăciune intenția n-ajunge

Să fie înălțătoare și cu folos de taină,
Să pună-n om sfințire și-n timp nemărginire,
Putem lungi minutul ca pe o veche haină,
Doar împletind simțirea c-o mică rugăciune;

Vom răsuciri iar firea în firele crestate
Și-alegem pe de-a-ntregul sau numai pe jumate
Și nu vom spune lumii nimic, căci lumea știe
Că timpul pare scurt, dar numai pe hartie.

E mai ușor să-l simți plutind în veșnicie
Doar adunând duminici, la Sfânta Liturghie.

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Toamna-nucă

Azi, toamna noastra ne cam miră,
Parca e alta, parcă nu-i,
Sau parcă timpul se admiră
În amintiri cu umbre șui,
Cu colț de cer cam roșiatic,
Cu margini calde și belșug,
Acum nici aerul tomnatic
Nu îl mai simt și pare absurd.
Traiesc cum vine, nu sunt trista
Ca nu am toamnele de atunci,
Deși am nasul prin batistă
Și frigul frate, am doi nuci
Care mi-au dat și anul acesta
Preocupare migăloasă
Și uite asa imi fac siesta
C-o toamnă-nucă, delicioasă!

nuci-verzi_39886200

30 sept 2016. Intentionez sa desfiintez blogul de pe com, asa ca voi muta putinele texte,  de acolo, pe blogul acesta, pe care si-asa vin destul de rar, eu facandu-mi veacul, recunosc, pe facebook. Am inceput cu acesta.

Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare versificate

Pomenire (când te simți în brațe luat)

Peste inima sortirii am pus plânsul meu de rouă
așezat-am-n gardul vieții crizanteme și trei frunze,
sub sprânceana dintre vise mi s-au decojit vreo două
amintiri nepământene, pământene doar pe buze,

când, rostite, ard în flăcări, mistuind și trei suspine,
pe băncuța de la poartă legeni, iar, îndepărtări,
prinzi în păr o urmă vie și miros de nemurire,
când icoanele din suflet îți zvâcnesc a adevăr.

Pui în coș câteva mere, un colac, și vin, și mirul
din trecutele parfumuri ce te năpădesc din nou,
iar în grâul fiert în tihnă să poți pomeni din viul,
ce îl porți încă în tine, adunat din neamul tău.

Se sfințesc bucate plânse și fântâna de la poartă,
rostuiești, cum știi mai bine, deși tot te-ar dojeni
ochi blajini ce par aievea, care încă te mai poartă
într-un gest aidoma, parcă, și te-or face a zâmbi.

Iar prin mărul care-mparte, cu covrigul, îmbucătura,
tu te simți, din nou, micuță, pe băncuța de la gard,
ești cu inima-mpăcată, iar cu dreapta ta de mână
îți faci cruce a pomenire și te simți în brațe luat!

 

 

Azi, în satul meu, mama a făcut rugăciune  și a dus bucate întru pomenirea celor duși!

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De dragul unei toamne cu glas de domnișoară

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, amalgam perfect, dar si suprapuneri de verde de brad cu goliciuni timpurii, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengile din josul pomilor şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece, că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă, ca mai apoi sa ma privească ochi in ochi de pe streasina casei.

Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Are timp destul, zic eu. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam.

Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.

Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe. Nu întâmplător am pus în text un iz de Ion Creangă; unu – ca de la el am prins emoția oamenilor curati ce raman icoane și doi….altceva, nici nu s-ar potrivi minunării mele de omuleț, chiar dacă am uitat că am fost astfel vreodata:

Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni. Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă “tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din “huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.

“Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 83 de ani cu o zi inainte de Sfânta Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că “fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare.

Mamaia mea a trait saptezeci de ani, și nu a aratat ca bunicile din poveste, nu avea costum popular, dar mi-o amintesc torcând lâna, răsucind fuior și fusul, si vartelnita, cosand carpete sau facand presuri si macate la razboiul de tesut pus, iarna, pe sală, camera de la stradă.

Nu avea riduri, părea mult mai tanara, avea fata mereu zambitoare si ochi vii, nu era subtire si imbrobodita a bunică din povesti, ci era mai degrabă fiinta aceea liberă și rămasă tânără totdeauna. De sub capotul de deftina i se vedea camasuta de bumbac alb, ce lasa pulpe sanatoase de femeie la vedere, iar baticul era strans, asa intr-o doara, in spate, unde i se zarea codita ei de par grizonat, codită impletită si rasucita atent și cochet cat sa iși aminteasca ce femeie strasnica era inca. Avea mereu un sort in fata in care ascundea comori – o corcodusa, o nuca, o bomboana, un ac de siguranta și vreun leu, ca nu se stie cui ii era de trebuinta. Darnica era, Doamne! Doar picioarele nu o ajutau și batul folosit ca toiag îi punea ani, acolo unde timpul nu facuse ravagii.

“Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins.

Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 14 ani, o siluetă de femeie trupeşă şi o forfotă caldă, cu câine legat în lanţ, cu rațe multe, și cârduri de gâște gălăgioase, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu vaca cea neagră căreia îi legam semn roșu de coadă să o recunoaștem, dar tot ea ne aducea acasă, cu miros de dulceață de vișine, must şi ţuică ieftină.

Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:
-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi, nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

..azi ar fi fost ziua ei, deși în buletin scria 14 octombrie. De dragul acestor cuvinte nu-mi lasati un „Dumnezeu sa o ierte” ci puneti si voi un gand care va aduce aminte de zile cu asemenea amintiri parfumate…

…domnul Geo, v-am promis povești…, unele seamănă intre ele, dar va asigur ca sunt pentru a zidi definitiv amintiri risipite…

…poveste scrisa acum 5 ani, revizuită puțin, azi, 13 octombrie, 2018

 

sursa foto: internet