Mărgăritare versificate

Când pauzele mele îmi alungă bucuria de a scrie

Mi-a plăcut un cuvânt. Nu nu era rostit de nimeni.

Era scris undeva, nu îmi amintesc unde!

Mi-a plăcut un cuvânt și două zile, cândva, l-am repetat în gând!

În a treia a cerut azil, pe motiv că se plictisește!

Nu l-a primit. Eu îl dăngăneam în silabe, el se simțea încarcerat!

Se voia liber!

Așa că a fugit de acasă!

L-am prins rapid și de atunci îl alerg, prin minte, sa îi treacă de maratoane!

Azi am găsit un bilet de rămas bun. Abandonase, mă abandonase.

S-a aruncat de pe stâncă!

Am ieșit în curte și am găsit o grămadă de litere nepereche

-Te fac la loc! L-am amenințat!

Cuvântul a lăcrimat, dispărând precum fumul în ceața de uitare.

Nedreaptă am fost, iar dorul îmi cere alt cuvânt, să lege altele și altele, in poveste nouă.

Dar ca primul, niciunul.

Zdrăngănesc litere! Poate se adună, din ceață, cel dintâi.

Cum mi-o fi norocul!

 

 

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Inimi cu cheie…

Inima știe prea bine ce-i cu ea și ce strecoară,
Ce-arhivează sau albește, sau ce face de ocară;
Cum adună și pe unde, cât mai are spatiu-n ea,
Noi tot credem că-i ajunge, însa dilată cumva
Tot cuprinsul ei cel magic, de Dumnezeire atins, 
Cat sa prinda Universul într-un sambure rodind
Si sa spuna, tuturora, că de leac nu e nevoie,
Cat ne-aflam intru iubire si-nvartim, incet, de cheie…

însă…

…de-ar fi simplu, cum ne place să sucim acum ideea,
Inima ar fi albita, și cu totii am avea cheia.
Unora le e chiar simplu, și nu e deloc degeaba,
Dar mai sunt destui ce-o joaca, mai ceva ca alba-neagra.
Nu e treaba mea, as spune, doar gandind la „nemurire”,
Pana una alta, sincer, o tratez doar cu iubire,
…cum tot spunem, de o vreme, chiar, acum, in ceas select,
multumind ca avem muză, și Ei ca ne bate-n piept!

….când conversatiile nasc poeme, îmi zicea om drag, deunăzi.  La minut…, am repetat  experienta cu o muză de pe facebook….

sursa: pinterest.com
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Din adâncul fără umblet

Din adâncul fără umblet,
Fără soare și anotimpuri,
De prin scorburi cu păcate,
De prin stupi fără de faguri,

De prin valuri fără spumă,
Din culori ce tac albind,
Pe un tablou cu semn de humă,
Iscălind un amănunt,

Tu m-ai luat și prins în ace,
Mici, de diamante fine,
Cum te miști, în mine tace
Și neliniști, și fărâme

Din umbriri îmbălsămate,
Care nu-s de mine, zici
Și prinzându-mă de tine,
Merg, atent, cu pași mai mici;

Stau și mă gândesc adesea,
Pe oriunde oi fi fost,
M-ai găsit, m-ai prins cu ace
De iubire și de rost.

Poate vă gândiți că nu e
Nici comod, nu-i nici firesc,
Să te coşi așa de altul
Chiar de-ți spune ,,te iubesc”.

Poate, dacă ,,simți” cu mintea,
Dacă nu-ți place a broda;
Dar vă spun, goblen m-aș face
Sau tablou de mucava

Doar să fie el acela, ce m-ar coase, m-ar picta!
Știu că aș deveni poveste, dintr-a noastră, în a mea!

…petic fin de catifea!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Poem rătăcit

 

Tristețea mea se vede in primul rid,
E cel care s-a așezat pe chip din totdeauna
Și pe care om drag l-a numit „semn de înțelepciune”.
Se adâncește când fruntea mea face cute-cute
Și ochii mijesc a soare inexistent.

Tristețea mea se vede pe buzele mele adunate a oftat,
Pe mâinile mele ce stau să se prăbușească de greutate invizibilă,

Se vede pe fiecare fir de păr care se adună ca o pădure pe fața mea care nu mai vrea a fi văzută de niciun om, de nicio făptură, de nicio rază de soare.

Tristețea mea se vede în literă, chiar de o ascund bine
Și delicat, în versuri diafane sau cuminți,

Și se mai vede în mersul bărbatului meu
Când observă că lumea mea are lacrimă de cristal.

Poate și de asta pașii lui se aud din capătul străzii,
Iar câinii latră a bucurie!

Ce știu ei de tristeți!

 

Scrisa in 17 august 2018, rătăcită, găsită azi!

 

 

Mărgăritare versificate

Superstiții

Zorii-s palizi în frici slabe
Și-n culcușul meu de plută
Îmi cobor întreaga noapte,
Îmi strecor rouă, să curgă

Ca pe frunze, mir de frunte,
Curățând pragul, anume,
Tot ce-i rău, să se descânte
În metehnele păgâne,

Așezând sub preș o fundă,
Să nu se deoache casa,
Inima să nu se ascundă,
Iar din rouă să se nască

Doar ferestrele spre lume,
Dimineți de pe pervaz,
Constelații făr’ de nume,
Cuib senin fără de naș.

Botezând, în clipa serii,
Sub o lumânare în miere,
Aducând pe pragul vieții
Dintr-o stea, o Înviere.

Răsfoim prin noi simțire,
Facem lucruri ca bunicii,
Și zâmbim în a noastră fire
Explodând în artificii.

Știm și noi că viața merge
Fără frici, roșu sau mir,
Dar zâmbesc pe îndelete
Când simt „mama” pe un fir

De gând cald, ce-l cos în mine,
Ca pe-un buzunar secret,
Ascunzând acolo taine
Și înțelesul lor în piept.

Dintr-o superstiție, două,
Sau vreun obicei ciudat,
Eu nu scot o lume nouă,
Dar în ele mă împart.

Cobor sufletul din timpuri,
Înalț inima în cer,
Adun tălmăciri de visuri,
Iar din ele sens îmi cern,

Și păstrez, în casa mea,
Farmec stins de catifea!

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.