La masa tăcerii nu sunt mereu șervețele

La masa tăcerii nu sunt mereu șervețele

N-am să mai scriu despre dragoste,
mai bine o trăiesc cuminte și tăcut, nu-i așa?,
de parcă viața e ascunsă într-o cochilie de melc,
însă și acela mai părăsește tăcerile și se avântă în lume.
Știu, de multe ori e strivit sub tălpi, dar eu vă garantez ca n-aș lăsa pe nimeni să-mi strivească dragostea.

..dar n-o mai scriu, o tai de pe lista…

N-am să mai scriu despre omul meu drag,
aici lucrurile stau mai bine, se scrie singur
prin ce face, ce gândește, ce simte;
e mai scris în Univers decât ar crede,
căci lui nu-i pasă nici de scrieri,
nici de cei care pun piedici literelor;
el se scrie trainic, miruind icoanele sufletului,
pe cerul menirii sale.

…dar nu mai scriu, tai de pe lista…

N-am să mai scriu despre căței,
nici despre minunile necuvântătoare
dar cuvantatoare prin ochi, prin alinturi si drăgălășenii
aici, indepartez pe doamna veveriță de pe streașină,
pe șerpisorii aurii de pe calcarul stâncii din curte,
și pe vecina mea, pasărea din cuib.
Mi-a șoptit mie, cineva, că prea îi insuflețesc pe toți
și ca aș fi putut să fac și eu măcar un copil,
în loc să cresc și să plâng după suflete cu nume drăgălașe,
de parcă merele pot fi comparate cu perele,
dar na, ce să fac dacă povestea lor nu e din povestea mea?!

…dar nu mai scriu, tai de pe lista…

N-am să mai scriu despre fericirea măruntă.
Am să scriu despre factura la curent, despre ultima rată la bancă,
despre cât de tare ma doare spatele și de cât de tare mi-e frică de unele lucruri ce apar în viața mea, neinvitate.
Voi scrie despre gândurile negre care-mi cotropesc
uneori celulele și despre toate inconvenientele
traiului în zig-zag, de când timpul s-a instalat în mine
si mi-a furat și tineretea puțin, și oameni dragi,
și încă vrea să fure multe. Mi-a lăsat, în schimb,
niște kilograme în plus, câteva riduri și insistă
să-mi lase și o depresie fără „motiv”, dar din motiv
de oboseală ciudată pe drumurile lumii.

..deci fericirea măruntă …o tai de pe listă….

N-am să mai scriu decât fantezie.
Îmi voi imagina metafore noi,
voi ameți descrieri abracadabrante,
le voi înmulți cu câteva imagini,
voi presara peste ele praf auriu, să lucească,
să ia ochii, să se deschidă pe cerul vremurilor,
să se ridice ca niște baloane colorate,
și să le citim cu gâtul ridicat și ochii prinși într-o mirare de suflet.
Dacă se vor sparge, vor intra, în clepsidra timpului meu pierdut,
fire de nisip si de praf cules din povești uitate
care vorbeau de lucrurile mele mărunte,
în care se regăseau mulți, într-o simplitate aparte,
fără împopoțonări de literă și cuvânt, de ne adunam în
șezători virtuale, si unde nu am găsit nici frici, nici invidii,
nici laudă, nici exagerare, ci jurnal de om simplu
care uneori se oferă prea ușor.

Stiu vor fi si acei care-mi vor spune ca pun totul la inimă,
Că eu aleg ce scriu, că nu ar fi cazul să-mi justific alegerile,
Că celor carora nu le place un lucru, nu mai trec a doua oara prin acel loc
Si că un pic de egoism nu a omorât pe nimeni.

Vor mai fi cei care mă vor convinge că scrijelesc frumos prin cuvânt,
Deși eu știu că nu știu, că nu știu cât știu,
Si că doar mă relaxez dospind litere.

Oare să mă tai și pe mine de pe listă?
Și cu ce-aș rămâne?

Fiți mai blânzi cu mine, dragii mei! Cuvintele pot seca uimitor de repede,
căci eu sunt o fântână care a apărut brusc dar căreia nu-i cunosc adâncimile.

Iar dacă nu scriu despre ce simt, în ce cred, ce iubesc, nu mai bine mă odihnesc și-mi las sufletul să scrie doar în interior?

Uneori, văd si simt aprecierea voastră; alteori observ reacția unora care chiar scriu ei înșiși miraculos dar se împiedică de stilul meu „comun și plictisitor”, fără „cancan și fără explozii”.

Apoi, citesc și eu, și în dreapta, și în stânga că nu poți mulțumi în jur,
de ai curajul să îți expui trăirile si emotiile… prea mult.

Unora nu le plac tristețile si simt fiecare experiență demnă de băgat la psiholog cu tot cu persoană, dar și fericirea prin fluturi albaștri de emotii nu e potrivită mereu, că dau mulți în diabet, de atâta dulcegărie.

Am mai spus și altadată că în ritmul ăsta voi ajunge să scriu din nou pe colțuri de șervetele în timp ce strâng masa ….tacerii.

…dar eu tot vă invit la masă. Cine știe, într-un final,  vă nimeresc cu vreun fel principal,
iar daca nu, e simplu, ca în orice loc, omul intră o dată de curiozitate, revine sau pleacă.

și pe masa tăcerii vor apărea, din nou,….șervețele…

 

Poate vă întrebați daca erau necesare aceste cuvinte . Da, erau. La ce mesaje primesc pe chatul-messenger, pe facebook, și uneori printre randuri in comentarii, ca vorbind prea mult despre fericire e lauda sau trezesc invidii, m-am gandit sa spun, in felul meu, ca rozul meu e imbulinat deseori, dar ca ma lupt sa scot bulinele…cum pot.

 

La masa tăcerii nu sunt mereu șervețele
La masa tăcerii nu sunt mereu șervețele
Continue Reading

Cred in toamne ce seamănă a primăveri nesfârşite

În mine nu-i vreme brumărită şi rea
Nu cred in copaci fara frunze in toamna mea
Cred in rodul bogat şi gutui aromate
In must şi magiun şi in prune coapte
Cred in focul din sobă fără grija facturii
Şi in noiembrie cald dinaintea furtunii.


Cred in toamne ce seamănă a primăveri nesfârşite
Le prefer inzecit unor ierni troienite.

Dar afară-i și brumă și copaci desfrunziți
Vijelie și aer zgribulit ca de-arici
Este ploaie măruntă ce vorbește de-amor
Tufanele ascunse printre frunze-covor
Poezia-i si afara, dac-o simti, esti ales
Dacă nu, vinovat nu vei fi pentru ce ai cules
De prin juru-ți, firesc, doar uitând de decor
Toamna-i muza vreodata, însă tu esti actor
Ce primeste scenariul și il joacă cum vrea
Pe o scenă, afară, sau în camera sa.

(….versuri dintr-un microbuz intarziat, într-o vacanță așteptată și consumată deja)

cred în toamne
cred în toamne
Continue Reading

Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

Ce păcat că iubirea nu liniștește tumulturi

și că-n oameni te cauți, în oameni te scuturi!
Ce păcat că furtuna se dezlănțuie-n vorbe,
de se uită amurgul, al tăcerilor strofe.

Ce păcat că vorbește doar durerea din noi,
plămădită-n himere, stoarsă-n lacrimi de ploi,
strecurată în filtre care-s prea încărcate,
de nu vezi nici lumina, nu vei ști că e noapte;

vei sta-n bezna de suflet, căutând pod lumesc
și în mâna întinsă cauți verbul firesc,
care nu te conține, nu te are, nu vrea
să îți fie nici leagăn, nici măcar o perdea,

care flutură-n geamul ce te ține departe:
tu, ascuns de lumina și de-a vieților șoapte,
uitând, simplu, că-n tine e apus, răsărit
și că singur vei prinde chiar un băț de chibrit

care să ardă totul, să te scape de semne,
din cenușa de-o clipă să răsară poeme;
să le ții pentru tine, nimeni să nu-nțeleagă
că-i posibil să fie un subiect într-o frază.

Ce păcat că nu-i omul pregătit să priceapă
că în viața-lumină e esență întreagă
și că rolul ce-l prinde, comedie sau dramă,
va fi mâine, probabil, nebăgare de seamă.

A căzut.
Punct, de la capăt
spre un alt început,
fără trecut.
Se închide coperta
și se scrie…mai mult.

ce păcat că iubirea nu linisteste tumulturi
ce păcat că iubirea nu linișteste tumulturi
Continue Reading

Adunați-vă în Rost

Nu vă adunați pe fluturi,

nu vă adunați pe flori,
adunați-vă în oameni,
adunați-vă în voi,
prindeți strâns tot busuiocul
din icoanele cuminți,
drămuiți toată sfințirea,
sfințiți dorul de părinți;
puneți vasul de aramă
lângă-un pom fără de frunze,
cam așa suntem cu toții –
cupru cald cu dor de muze;
adunați-vă pe trepte
și urcați, încet, pe munte,
să vă ningă tot albastrul
în iubirile știute,
să vă înverzească lutul,
să tăiați gratia minții,
să priviți în voi, mai bine,
unde stau, frumos, părinții.

Adunați-vă cu toții,
cât vă sunteți, cât veți fi,
adunați doar amintirea
și la masa inimii,
într-o lume ce se scurge
în clepsidrele uitării,
nu lăsați să treacă totul
țăcănind ca roata morii;
priviți bine tot vârtejul
și de ape, și de forță,
măcinați în voi lumina
celor dragi, aprindeți torța
care va rămâne-n vreme,
scânteind pământ și cer,
adunați-vă-n iubirea
cea de azi și cea de ieri;

scuturați rugina vieții
din povești care vor plânge,
miruiți doar veșnicia
legăturilor de sânge;
și șoptiți, de vreți, cuvinte,
talismane fără trup –
mulțumesc, mamă și tată,
pentru rost, pentru ce sunt.

adunați-vă în rost
familia mea
Continue Reading

Deschide, Doamne, fereastra….acasă!

Deschide, Doamne, fereastra acasa

Deschide, Doamne  fereastra și spune-i vântului că azi nu-mi pasă de el
Spune-le norilor că nu-mi umbresc orașul oricât de tulburați par,
Spune-le frunzelor să nu mai alerge ca nebunele, că tot acolo ajung,
Pe caldarâmul gri și știrb, apăsat de pași mulți și indeciși.
Spune-i toamnei că o iubesc mai puțin ca în alte toamne,
Căci prea se-mparte, pe bucăți, tuturor.

Deschid eu, Doamne, fereastra și spun atat: ce bine e acasă,
Și ce oraș binecuvântat mi se deschide în fața ochilor în fiecare zi!
Bine e să-ți cauți frumosul și în alte locuri, dar nimic nu se compară
Cu liniștea ce răzbate din fiecare obiect care-mi povestește de viata mea simplă.

Închid, Doamne, fereastra și multumesc. Am de vorbit, de povestit, la o licoare caldă, despre drumuri care duc….acasă.

 

 

Continue Reading