Vremuri stinse, cu iz de castane coapte

Îmi place când răspunsul
Vine în avalanșă,
Când gândul bun, din minte,
În versuri se așază.
Mereu îmi spun că timpul
Ne arată c-ar fi bine
Sa fim un pic mai simpli,
Sa ne uităm în sine
Și să privim, discret,
La dansul de senzații
Desculți, plutind, încet,
Valsând printre tentații,
Si-un strop să ne-amintim
De treceri de demult,
Cand vremea nu știa
Că s-ar numi trecut;
Si să-ți imaginezi,
Coșari, geamgii, florari
Si fetele de atunci,
Chiar de pe Mătăsari,
Si să nu-ți spui oftând:
„As vrea timpurile acele”
Cu siguranță mulți
Tot le-au simțit prea grele.


Când omul uită,
Iar din cârpe face
Motiv și scop,
Mă-ntorc, atunci, cu gândul,
La vechiul iarmaroc:
C-un cântec, joc și, poate,
C-o rochie mai bună,
Uitai și de noroc
Sau vis de viață bună.
Puținul de acum
E multul de atunci
Si uite a mea mirare
Pusă-n cuvinte dulci,
In umbre de castane
Si tufănele plânse,


Caci e-n a noastră stare
De vremurile stinse,
Să ne-amintim,

Și atât.

sursa: adevarul.ro
Continue Reading

Ce gând îmi tremură pe buze?

Ce gând îmi tremură pe buze
Și-mi este sfetnic bun la bal?
Ce-mi stă alăturea de muze
De-mi face viata un carnaval?

Se scutură idei pestrițe,
Le storc aiurea …doar esența,
Dar una-mi prinde toată ființa
Si-mi tulbură chiar existența:

Avem nevoie de magie….
De vieți curate fără mască,
Cu intriga unei zambile,
Și porți deschise într-o ceașcă,

Să le deschizi cu buze calde,
Sorbind cafeaua unui timp
Ce-ncremenește în clipe albe,
Într-o grădină cu nisip

Ce curge fin, ca-ntr-o clepsidră,
Și fir cu fir ne povestește
De lumi pierdute în oglinda
Trecutului care zâmbește….(amar)

Căci inimi se adună-n cioburi
Ce par a nu se potrivi,
În simfonii fără acorduri
Și-n note fără simfonii,

În gălăgia unor vremuri,
Într-un palat de nebunie,
Având ca sfetnici niște zvonuri,
Și-un Menestrel purtând tichie,

Pe o alee fără arbori,
Cu un baron ce i-a vândut,
Plantând promisiuni cam tulburi
Si cu semințe de-mprumut;

Să ni se pară toate acestea
Ca fiind decor de teatru fals,
Nu unul aievea care-i zestrea
Minutului ce ne-a rămas

Cât să mai cerem doar magie,
Să împletim ca-ntr-un refren
Prinzând trecutul jos pe ie
Și viitorul la rever,

Lăsând cuvântul să ne spele,
Într-un prezent care adună
Tot ce e scris acolo-n stele
Și adevărul ce-o să spună

C-avem nevoie de magie
Să ne-ntrupăm în faptă plină
Și, poate, printr-o poezie
Vom da Absurdului ..Lumină,

Căci doar în noi stă ce vom vrea,
Magia șansei de-a crea
O epocă de…catifea!
Masura mea, masura ta!

Continue Reading

Ana (recunoștință)

Ană, ești Început
Și ești Credință,
Ești Făptuire
Și Divin,
Ești drumul către 
Mântuire
Și semnul cald
Că te simțim
În fiecare rost
Și vorbă,
În faptă
Și pe drumul greu,
Ne esti povață
Și iubire,
Ești dar lăsat
De Dumnezeu.

Ai zămislit
În așteptări
Și ne-ai lăsat
Ca rugăciune
Cuvinte
Care azi zidesc
Și îmblânzesc
Amărăciune
Ce intră, uneori,
În noi,
Cei slabi și fără
De substanță,
Și te purtăm
În gânduri moi,
Tu, dătătoare
De Speranță.

Ană, ce porți
Numire Sfântă,
Să ne trăiești
Sa-ti duci menirea,
Să zidești
Cald și trainic
Viața
Și-n inimă
Să strângi Iubirea!
Și s-o trimiți
În orice om
Ce-ți e aproape,
Cu…sănătate!

La multi ani, tuturor Anelor noastre!

Continue Reading

Puținul tău e multul meu..

(sau invers)

Sunt lucruri ce se zbat în noi,

(Puțin la tine și mult la mine)

Cred eu, sperând că-n amândoi 
Se scurg senzații de mai bine,

(Puțin la mine și mult la tine)

În carusel de încercări,
Se strâng oftaturi diferite
Al meu e lung, prelung, în zare
Al tău cumva de ușurare,

(Puțin la tine și mult la mine?)

Îmi strecor gândurile-n saci,
Le leg cu funii învechite,
Tu le lași libere și taci,
Și numeri vorbele grăbite

(Spre mine mult, puțin la tine.)

Ce-o cântări iar inima?
Cu ce măsuri nedeslușite?
Oare n-o ști că-n matca sa
Stau lucrurile-nghesuite?

Și că ce-n mine se-nfoaie,
În altul se adună ghem,
Eu pun cuvintele pe-o foaie,
Dar tu în minte le așterni.

Iar focul meu, precum nebunii,
Pare de neoprit, nestins,
În tine ard mocnit tăciunii
Și nu te plângi că-i totu-aprins.

În lumea asta calc pe trepte,
O faci și tu, că-i drumul lung,
Dar chiar lași viața sa te-aștepte,
Când eu nu pot nici să te-ajung.

În drămuirile din zâmbet,
Eu pun, mereu, virgulă, punct;
Tu scoți, ades, ce ai în suflet
Fără să spui că e prea mult

(La tine și puțin la mine.)

Suntem atrași de cei ce par
A semana cu noi, pe alocuri,
Dar mai mereu vedem c-apar
Coincidențe, nenorocuri;

Și de nu ai un pic răbdare
Să vezi că în tăcerea lui
E strigatul fără-ncetare
Ce stă-agățat și de al tău cui,

Vei poposi pe trepte pline,
Aglomerate de mulțimi,
Vei rătăci spre acel bine
Dându-ți cu rest…. multe sutimi…

….de viață diferită!

(puțin …sau mult …din ce ne e dat să fim, împreună!)

Continue Reading

Linia cerului udă…

Linia cerului era udă;
Alunecau pe ea norii
Și gândurile noastre străvezii,
Scuturându-și mirările
În lacrimi de ploaie caldă,
Grăbită, ciudoasă și amăgitoare;
Atingeau frunze ce abia se mai țineau drepte
Și le vedeai renunțând la visele lor verzi,
Îngălbenindu-se de spaime,
Aruncându-se în gol, una cate una,
Sau uneori în grup, ținându-se de mâini
Să nu le doară, să nu simtă
Abandonul de pe caldarâmul de beton,
Murmurând, încet, rugăciunile lor, de pe margini de suflet,
Privind linia cerului udă,
Sperând într-o viață viitoare.

Nu-i așa că totul pare la fel?
Că în fiecare verde e un galben pitit?
Că în picurul de ploaie stă zâmbetul seninului
Iar în fiece renaștere e un vis ucis de neșansă?
Suntem trecători, dar încă putem să fim frunze.
E musai doar să ne odihnim o vreme,
Cât să scoatem, din nou, verdele la suprafață.
În mine se îngălbenesc doar cuvintele,
Îndulcind, precum fructele toamnei,
Daruri primite cândva.
Mă întind și eu ca o frunză,
Privesc linia cerului udă,
Trimițând rugăciuni de mulțumire,
tăcând.

De ce să ne gândim la ce a fost când minutul
De verde abia așteaptă trăirea viitoare?
Așteptarea nu e decât o formă de rezistență,
Căci nu toți au privilegiul de a vedea
Linia cerului udă,
Înveștmântați în verde….

Continue Reading

O jucărie de poezie

Luna sta să cadă,
prinsă într-un colț,
se agață de norul
ce stătea-ntr-un cot,
clătinând misterul 
nopților de plută,
luna pare-ntreagă
dar de cer cusută;
o privesc din nou,
iar de sub sprânceană,
tabloul se mișcă
negrul se destramă,
lucesc mii de vise,
luna cade iar,
dezechelibrează
somnul meu hoinar
care-și cată semne
pe o zare stinsă,
aprinzând senzații
ca pe-o plită-ncinsă,
unde ia foc luna
și vreo două stele,
norul plictisit
și visele mele;
pare că ma văd
cum le iscodesc,
se ascund de mine,
să nu le privesc,
fac bairam cu toții,
iar stau într-un cot,
relaxați în clipă,
într-un nobil scop
de a lasa să cadă
peste fruntea noastră
poezii ce mâine
or înflori în glastră;
ca-ntr-o baba oarba
au jucat un rol –
să ne fim tovarăși
când în pat …e gol.

Continue Reading

De ce? De ce, nu?

De ce să încep o frază cu de ce?
De ce tocmai am făcut-o?
De ce?
De ….frica inimii mele
Care știe că dacă nu-mi mai pun întrebări
Moare puțin mai repede
Sau pe silabe;
Ca de nu rămân curioasă,
Să știu, să aflu, să învăț,
Mă cred plină ochi.


Aș putea să am un „prea mult”,
Dar mă gândesc să mă scutur,
Să-l scutur pe el, „prea multul”,
Căci, sigur, a adunat în sine
Și rele, și balastru, și vechituri.
Cineva drag îmi spunea, ieri,
Că dacă aduni prea multe mărunțișuri
Și nu arunci nimic,
E semn de bătrânețe.
Mie noul nu-mi place,
Dar nici să îndes tot felul prin fiecare colț de inimă.
Așa că mai arunc din  ce nu-mi e de folos.


Din greșeală, am scos din cufarul cu lucruri obosite
Și vreo două furtuni, două fotografii zimțate,
Un colier cu mărgele cafenii
Și o hârtie pe care îmi scrisese cineva că ma iubește dacă mă iubesc și eu.

Dacă? Auzi? Dacă?
Atunci m-am supărat, acum mă bucur că am făcut-o.
De-l credeam..azi nu mă întrebam
De ce să nu-mi fi dat șansa să fiu cu adevarat fericită?
Chiar așa, de ce nu?
De ce nu…mi-ar fi mâinele prima zi din noua mea viață?

Doar pentru că e mâine. E atât de important un mâine sănătos. E un privilegiu.
Știti voi un motiv…de ce nu?
Shhh…nu vreau să aud nimic!
De ce? Pentru că de mă mint pot răspunde unui altfel „de ce?”

 

mărgele cafenii dintr-o poză zimțata
Continue Reading

Pe ploaie m-aș plimba…fericită…

 

Viața curge-n tropotite, și de gând, și de mirare,
Se cam scutură copacii, ceru-i dantelat în zare,
Eu mă scald în mirul verii, stau pe pernele visării
Îmi adap, cu mângâiere, plânsul sec al înserării;

Dorm secundele-n clepsidre, se trezesc furtuni de clipe,
Din nisipul frământării par amoruri să-nfiripe
Între firele de aur cu sclipiri de diamant
Și lumina diafană din apusul fermecat;

Mă trezesc că fac pereche literelor din cuvinte,
Că versific, amuzată, după-amieze aburite,
Că strecor rime stinghere în seninul serilor
Și că pun pe fugă ore din caldura verilor;

Mă topesc sub vraja nopții ce-o aștept ca să petrecem
Să-i pun în chisea de stele dulcețuri și apă rece
Să-i declar înamorată că e tot ce îmi doresc:
Să dansez cu a ei răcoare, să-i declar că o iubesc;

Iar din vara asta deasă și cu fierbințeli în piept,
Nopții-i fur liniștea vie, nici măcar nu o întreb
De o supăr sau o tulbur; sper să-mi împrumute, doar,
Rouă, adieri cochete și lichior de frig să beau…

Să mă-nghețe până-n vise, să le poarte-n dimineață
Iar amiezele să-mi fie cocktailuri cu speranță
Că voi face iară versuri, dar mai reci, mai neîncălzite,
Să uit c-am topit și vorbe, nu doar clipe obosite,

Și să pun iar, în clepsidre, …fir de vară temperată,
Sedusă de calde vise dintr-o noapte înghețată,
Cât să am de risipire, când m-or topi alte focuri,
Eu să-mi strâng zestre de gheață, să am pentru alte trocuri,

Și s-alung, ca un descântec, tot ce arde și omoară
Căci, de m-ați vedea acuma, par figură ca de ceară,
Ce-n cuvinte se alintă, adevăr rostind, în schimb,
Tineți, voi, arderea verii; eu pe ploaie o să mă plimb

..fericită..!

Continue Reading

Cioplind uitării..haine moi

Să nu te plimbi pe gândul trist
Nici cât un strop dintr-o secundă,
Să nu uiți că atâta ești –
Un adăpost fără penumbră;

Te locuiesc mii de cuvinte,
Ce dorm la streașină, cuminți,
Să nu te miri că fug la vale,
Când ape repezi o să simți

Că vin să spele din emoții
Și praful vorbelor ce tac,
Iar cu aglomerări de suflet
Vor face din tristeți un lac

Ce va seca prin prima rază
Ce pune mângâiere în clipă
Și va rămâne doar esența
Dintr-o poveste adormită

Pe care o legeni printre frunze
Pe balansoar de amintiri,
Punându-o iar  în adăpostul
Fără penumbre și rostiri;

Și va sclipi sub porți de soare,
Fără vreo vină sau mirări,
Un biet jurnal care nu moare
Nedescifrat în așteptări.

Se duc secundele în zâmbet,
Și ne poftim pe drumuri noi,
Să ne ascundem de-amănunte,
Cioplind uitării… haine moi…

în adăpost fără penumbre

Continue Reading

În însingurarea mea nu e loc de singurătate

 

Nimic nu se-adună-n realități efemere:

Nimic vesel, nimic trist,

Ci izgoniri de substanță

Lichidă, solidă, gazoasă,

Fiecare cât are și de care are.

 

 

Pe peticul meu de scenă nu e nimic.

Nimic vesel, nimic trist.

E doar izgonirea mea

Din realitate,

Dar mie îmi place.

 

 

Bântui în dreapta, în stânga,

Mă așez la  margine de gând,

Îmi împreunez palmele

Și șoptesc:

Multumesc!

 

 

Nu par singură,

Sunt singură!

Mă însingurez voit.

Așa-mi pot juca toate clipele,

Pot citi  stelele cuvintelor,

 

 

Pot descifra romane uitate ca recuzită

Pe masa scenei mele.

Așa, am timp mai mult pentru mine

Și pentru nimicurile mele de ață,

Înșirând amintiri la uscat.

 

 

Din când în când, ridic cortina

Și mai primesc, în culise,

Cate-un rătăcit însingurat ca mine,

Să ne bem stropii de aghiasmă

Cu binecuvantare.

 

 

Apoi, ne-ntoarcem în lume,

Printre cei singuri, cei perechi,

Către perechea mea

Care știe că-n însingurarea mea voită,

Nu e loc de singurătate!

 

 

 

 

 

Continue Reading