Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Mulțumesc, din nou!

Sunt om fără ambiții, nu sufăr, mă complac,
În mine, oricum, timpul și vorbele nu tac,
Nu ard de nu scriu slove, dar nici nu uit că pot;
Magnolii de cuvinte-nfloresc, în mine, roz;
Se scutură petale, mă ninge înliterat,
În lumea cu poeme, mă plimb cam deșirat.

Pe fir de plumb pun gândul ce m-a înlănțuit,
Vreo două emoții oarbe și-o vorbă de vorbit,
Mai garnisesc cu-imagini și niște întâmplări,
Vă povestesc și vouă, altfel, despre un ieri;
Simt, des, încrâncenare, suspiciuni, uimiri,
Le anulez, pe loc, cu binele primit;

Și dorm, iar, vreo cinci zile, cuvintele-n altar,
Dar, nu știu cum se face, le scot din buzunar;
Le miruiesc cu zâmbet și cu poveste nouă
Si-apoi le dăruiesc, firesc, mulțumind, vouă!

A fost ziua mulțumescului. Întârziata din mine vă mulțumește, cu bucurie, pentru tot ceea ce îmi sunteți și îmi dăruiți. Va îmbrățișez cu drag!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Jumătăți

N-o să caut! Îmi dă viața mai tot timpul provocare,

Cât să-mi pară existența o continuă mișcare,
Însă, am înțeles, cu vremea, că nu poți cuvinte a țese
Cu acel ce nu ascultă și-are alte interese;
Care simte-n vârful limbii, uitând astfel de magie,
Agresându-mi tot cuvântul și uitând de bucurie,
Cât să știu, pe îndelete, că există-n lumea mare
Doar o parte care simte, și încă una ce ne doare!
Și că de avem norocul să găsim perechi de gând,
Să rostim o rugăciune, mulțumind, din când în când!

 

 

Catren la minut (răspuns unui om drag pe profilul meu de facebook)

Pisica e de fentă.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Înșir, deșir….

Ieri a fost zi de croșetat
Și, cum nu știu să mânuiesc andrele,
Am refăcut, în minte, cinci modele
Iar în cuvinte mi le-am așezat,

Am tot făcut la pulovere de lana
Și peste aripi frânte am aruncat fular,
Ascuns-am, intenționat, în buzunar,
Vreo două strofe luate pe sub mână,

Să iasă lucrătură peste suflet,
Să mă învelesc în vorbe matlasate.
De atâta împletit, vă zic, pe la jumate,
M-am săturat și-am deșirat… încet,

De nu a mai rămas, nimic, în ….alfabet!

 

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · margaritare literaturacautopie

Lina, poveste în poveste

Se strică lumina în capul podului. Casa părea o cocoașă pe inima muntelui și bătrâna își strânse basmaua sub bărbia moale ca de catifea plușată. Cineva parcă-i zâmbea sub ciobul ăla de lună. N-avea somn și nici nu știa că n-are. Nu mai avea de mult nimic. Doar nădejde și o privire în Sus, albă și blândă, ca un soare pe cerul nopții. Dumnezeu, în timpul ăsta, se așezase dincolo de culme.

– Probabil, are o treabă importantă!, gândi bătrâna în timp ce își încheia rochia cu flori mici albastre;

Aprinsese o lumânare de-aia de pomenire, de la ultima colivă făcută Lor. Aceasta nu voia să-și țină flacăra și ea tot privi în Sus:

Doamne, ești? Zi, Doamne, vii să vorbim?, își plecă ea genunchii peste tihna locului, mângâind, cu ochiul, icoane adormite pe ziduri plânse;

Dar Dumnezeu avea ceva de făcut și îi făcu semn în lumânare să-i zică  tot, că aude.

Îmi șchioapătă o idee, Doamne; ce-ai zice să mă muți din vârful ăsta de munte, să nu mai aud lupii, să nu-mi mai fie dorul cusut cu roșu, să nu-mi mai bat cu pumnii inimii neputințele, să nu mai vorbesc cu ulucile din gard și cu pietrele ierbii, iar cerului să-i dau vorbele mele lungi? Ce zici, Doamne? Sau măcar răspunde-mi cum e lumea asta croită, de eu m-am dus din lăuntrul ei în afara mea și mi-am pus truda în casa asta laolaltă cu tăcerile și cu amintirile mele pe care parcă mi le tot încețoșezi, Doamne?

Luna se zbătea în ciobul geamului, într-un răspuns viu ca un foc care arde când tare, când încet, punând cuvinte ce păreau a se vedea, dincolo de ochi:

– Tanti Lină, știi tu ce m-ai rugat când ai tras zăvorul după ultimul plecat? Să nu te las singură. Și nu te-am lăsat! Ți l-am trimis pe Mitruț, cel din vale, să-ți are, să-ți dea zăpada, să-ți aducă pâine și bucate, să-ți pună lumânări și tămâie pe prispa casei, acolo unde se bat mâțele pentru locul cel cald și gândul bun pentru odihnă, să-ți umple casa de cărți pe care să le buchisești în taină, așa cum ți-e plăcerea de o viață. Ți-am lăsat vederea bună și sănătatea cât să nu-ți pui oftaturile în rugăciuni, și te-am lăsat să-ți prinzi înțelesul în fiecare floare apărută, în fiecare zăpadă pe care ai lăsat-o în urmă, în fiece rod din cămara ta.

Dar, Doamne, cum să știu eu când vine somnul cel mare dacă eu sunt prinsă în vreunul mic și neînsemnat? Oare de asta iei lumina din capul podului cât să simt eu muntele că îmi cocoșează casa și pe mine? Și de ce simt, Doamne, că plutești cu noi prin văzduh, de văd oceane și mări, și goluri de ape, și zmeie colorate?

Pentru că tu chiar te plimbi, Lină, cu mirul minții și zdrăngănitul viului din tine, tu te plimbi peste lume și știi mai mult decât un altul care pășește acolo dar uită într-o secundă tot. Tu ții muntele viu, tanti Lină. Tie îți apar ghioceii, primăvara, în curte, mari cât pumnul. Nu întreba ce ar fi aici după ce ai pleca-n câmpie sau în somnul cel mare! Cine ar mai pune leuștean sau hrean din acela de i se fac frunzele mari cât bradul din curte, sau cine ar mai ști ce plante-s de leac, ori că după sobă e mereu pitită o sticlă cu țuică și rostopască, numa bune pentru ficat și inimă veselă? Ții muntele viu, Lină, ții pietrele să nu se rostogolească. Din lacrimile inimii le ții, pe acelea pe care nu le rostogolești niciodată căci știi că ți-ar lua la vale liniștea!

Doamne, știi că nu-mi plâng tinerețea și nici singurătatea. Umblu cu inima la vedere și cu roșul ei în cana cu vin, de împărtășanie; am prescură pentru spovedanie și pentru liturghie, tu nu-mi lipsești niciodată de la slujba Cerului și a sufletului. Mai am, însă, o întrebare, de rămân și mă aduni în bunele si relele mele, mă lași să mai aud bătăile inimilor celor dragi? Iar după mine, Doamne, în locul ăsta, o să lași grădina și curtea casei mele cocoșate ori cu verde pe poale și cu ghioceii muntelui zâmbindu-mi a alb?

Ei vezi, ai pus două întrebări. La amândouă îți vei raspunde singură, aproape, Lină! Când nu vei mai auzi cântecul inimii, îl vei ghici în rostul din jur. Așadar, de ce sa pleci? Cât despre grădină, mai bine să nu știi, Lină! Mai bine să nu știi!

Dumnezeu trecu, din nou, pe partea cealaltă de munte, dar nu înainte de a smulge o gutuie și de a-și lăsa mirul binecuvântării pe raiul muntelui.

Casa se deșteptă, semeață, iar Lina își trase genunchii bătrâni pe scăunelul pe care ațipise ,,o clipă”. Își făcu semnul crucii, cu privirea tot în Sus. Mijeau zorii și boabele de rouă dansau pe pânze de păianjen, în capul podului.

-Oare am visat, Doamne?
-N-ai visat, Lină! Ai avut un somn mic și ai înflorit grădina, azi noapte, cu mine.
Din brazde zâmbeau tufănele și cocoșul parcă striga – tanti Linaaaaaa! Un balon albastru se tânguia pe parul de la poartă….ca o broboană de uimire colorată…

Oare am visat eu, de pe stânca umbrelor mele colorate? În definitiv, în curtea vecină, ghioceii nu mai apar de mult. Un bloc mare ne zâmbește alb și cocoșează muntele sub povara lui. Dumnezeu ….tace..

 – Dialog imaginar cu Dumnezeu, #literaturacautopie

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

O zi, un gând…

Am o mulțime de idei, păreri sau pur si simplu lucruri în care cred sau doar le disec in felul meu pentru care, daca le-aș face publice, m-ați scoate, brusc, din lista de prieteni, (de facebook vorbesc) sau din ceea ce vă face să vă opriti și la mine, deși  la cat de absentă am fost, anul trecut pe aici, greu să  mai aștept vizite.

Am vreo trei oameni care-mi stiu „ascunzisurile” (sa le numesc asa, fara a ma repeta) și dintre aceia, singurul care ma ascultă, fără sa ma judece, e soțul meu.

Uneori se amuză, face ochii mari, râde sau chiar se miră de tot frunzișul asta de păreri personale, fără să încerce să mă schimbe ci, poate, doar sa dea o tușă personală ideilor mele. El zice că pe mine greu mă convinge omul de ceva până nu introduc în mine toate datele subiectului.

Poate de asta ma simt mai libera măritată decat atunci cand aveam toata libertatea aia care se confunda cu viata mea de femeie singură, in care tu faci și tot tu desfaci, si pe care am dus-o cum am putut, dar la care nu m-as intoarce de buna voie.

Iubesc virtualul și pentru că  vad atatea pareri, dar, recunosc, ma opresc doar acolo unde imi provoaca o emotie, un gand, o stare aparte. Bine, la cat de multi suntem, nici nu stiu dacă fraza asta își avea locul aici, dar in fine!

Sunt multe lucruri pe care le citesc și unde as avea o mie de cuvinte sa spun, dar stiu ca locurile publice trebuie sa ramana atinse doar uneori, ca sa te poti intoarce.

Nu vrei să tulburi, chiar daca pe tine te tulbură altii. Lumea de aici mi-a deschis o poartă și mi-a dat binete asezandu-mi de multe ori zambetul pe buze. Pentru celelalte stari, exista destule metode de anihilat rămășite.

In rest imi duc „luptele” in taina, cu un spectator de soi ce nu se mira foarte tare daca ii spun ca azi imi place „crema de zahar ars” iar maine o urasc cu motiv sau nu. Si vesnica mea dorinta ramane cea in care mi-as dori sa rad mai mult.

Ce legatura are asta cu ce am spus mai devreme? Habar nu am. Poate are….sau poate nu. Sunt doar vorbe….

Vreau doar sa va mulțumesc. E început de an. Și asta e gândul care mă însoțește, să mă bucur de ce am, nu ,,de ce nu am” să îmi fie frământare.

Bonus, vă las o fotografie care, pe mine, mă face fericita. Sunt cei doi câini ce stau in spatele casei, in padure, aparatori destoinici si iubitorii de serviciu. Zara și Bobiță. Vă amintiți care e cel cu adevărat periculos dintre cei doi?

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.