Mărgăritare-profil

Umbra omului

Am fost o umbră înainte să fiu om, apoi am prins contur şi putere şi mi se spunea ades că nu sunt singură, că am umbra mea. Au trecut mulţi ani, iar umbra mea și cu mine am mers prin lume, căutând sensuri şi răspunsuri, şi oameni, şi situaţii, şi culori, şi lucruri nespuse. Uneori îmi simţeam umbra stând deoparte, calmă, mai calmă ca mine, senină şi răbdătoare. Alteori o vedeam tremurând de frica acelor lucruri întortocheate pe care le vedea, le simţea, înaintea mea. Degeaba mă răsteam la ea că totul e în ordine şi ştiu ce fac, că ea era precum o frunză în vânt, până mă făcea să mă simt ca  ea, frunza. Umbra mea a dansat, a plâns, s-a jelit, a suferit, m-a dus şi m-a întors, m-a cuprins şi m-a alungat. Tangoul nostru părea indestructibil.
 
Nu ştiu cum, dar într-o perioadă, când nu mai îmi simţeam corpul, sufletul şi inima, mi-a luat locul şi lumea începuse să vadă asta, să ştie că sunt o umbră, ca o umbră. Auzeam pe la colţuri: „E umbra a ceea ce a fost odată! Nu e ea!  Nu râde, nu zâmbeşte, nu vorbește, e prea slabă, de zică-i nălucă! Doamne, ce umbră de femeie!”Ea asculta cuminte şi, cu cât auzea mai multe, ştia că lumea o confundă; şi se aurea, sclipea, şi mă cuprindea în braţele ei, sigure, de prietenă căpătată la naştere. Doi ani am fost precum o umbră, dar nu umbra omului, caldă și știută, simplă și bună, ci umbra zilelor nesigure, a căutărilor amare.
 
Într-o zi, am rugat-o să nu mă mai părăsească. Să-mi stea alături, să o văd în soare, să o simt lângă mine. Mi-a răspuns că ea e umbra omului şi că tot timpul a fost lângă mine, parte din mine şi că nu ar trebui să mă îndoiesc de asta. Mi-a fost ruşine încât, tainic, mi-am promis să mă privesc mai mult, să scot la lumină şi întunericul, şi albul strălucitor, şi răul, şi binele şi greşeala, şi fapta bună, şi sinceritatea, şi chiar minciuna spusă. Aşa, recunoscându-mă ca întreg, văd cum umbra mea nu e nici mai lungă, nici mai mică, nici mai bondoacă şi nici mai subţire. E doar ca mine. Şi nu ştiu cum, dar de mai bine de zece ani, doar, mergem alături, fără întrebările alea frământătoare, încercând să nu mai facem umbră pământului degeaba.
Și încă ceva: „Nu vă temeți de umbre, ele arata că există lumină în apropiere” ! (am auzit asta undeva-cândva)

Umbra simplă şi uşoară

Mă luă de subsioară,

Mă purtă prin vise moi,

Mă scăldă în raze si ploi,

Mă iubi cu toată firea,

Îmi feri de foc privirea,

Mă udă cu lacrimi calde,

Si mă duse mai departe,

Și prin văi, dar și pe culme,

Și pe Cer, dar și prin lume,

Îmi croi drumul cu stele

Și-mi dădu drumul prin ele,

Ca apoi sa ma adune
Şi ca nume, şi renume.

Despartire_2-300x200

 

30 de gânduri despre „Umbra omului

  1. colorată umbra ta
    stă alăturea şi râde
    sub arcuş de toamnă ea
    mirosind a zâne ude
    se coboară şi se scrie
    palimpsest de dor, de os
    risipită-n poezie
    umbra omului frumos.

  2. Poezia este omul,
    omul este poezie.
    Umbra omului e versul,
    căutat în prozodie…
    Când îl cauţi în adânc,
    când pe-afară-adulmecând.
    Dar în toate-i stă aproape,
    umbra lui, un vers în moarte.

  3. Ţi-am urmărit cu atenţie paşii cuvântători, m-am lipit de umbra-ţi şi ţi-am admirat supleţea gestului de-a te regăsi în propria-ţi umbră şi de a-i găsi la rându-ţi, un locşor în tine…o să păstrez acum o tăcere respectuoasă, întorcându-mă înapoi în cea a cărei umbră sunt.

  4. O umbra de femeie, blândă și caldă, ce te îmbrățișează ori te prinde, într-un dans al vieții, parcurs în pași plutitori ori mai repezi. O minunată poveste de viața și de prietenie, cu tine însăți, cu umbra aceea ce te însoțește mereu, vie în lumină și ascunsă în întuneric. Știu că niciodată umbra nu îți va lua locul pentru că menirea ei nu e să te umbrească ci să te facă mai luminoasă.

  5. Palimpsest? Să dau pe Google?
    Nu acum; dar mai târziu
    Vreau să aflu sensul cela
    Ce, mă scuză, nu îl ştiu!
    Şi rămân ca umbră tristă
    Ce nu ştie un „simbol”,
    Dar cu multă bucurie,
    Că sunt om neştiutor.

  6. Tu şi psi aveţi cuvinte
    Ce-s ca umbrele lipite,
    Şi în minte, şi-n peniţe,
    Şi le daţi şi ca seminţe
    Altora ce le primesc,
    Şi eu cred că şi rodesc,
    Chiar de umbra omului
    E fiorul textului,
    Şi oricât noi am sădi,
    Om-cuvânt nu ne-om numi.

  7. ….tu ai lăsat comentariul când google trăgea lumea de mâneca ca ar fi un virus prin blogul meu. Imi venea să pup ecranul când ţi-am primit mesajul. Eşti un om deosebit!
    Între timpul totul a revenit la normal.

  8. Să dea Dumnezeu să nu ne simtim umbre niciodată! Nu e nimic acolo, iar ceilalşti le depistează usor. De aici…dezastrul. Multumesc, Gabriela. La fel simt şi cu tine, ai comentat in vartejul unor amenintari cu virusi. Tot respectul meu!

  9. Umbra ta credincioasa mi-a trezit emotii, m-a dus cu gandul la felul in care devenim, fizic sau psihic, umbre a ceea ce am fost candva. Cu cat inaintam in varsta, cu atat ceilalti vor vedea in noi umbra, nestiind ca in interior suntem asa cum eram candva, puternici si luminosi.

  10. Adriana…parca citeam randuri pe care le-as fi scris eu.
    Aceasi problema cu umbra am avut…eu am inca, chiar de, poate, nu se vede. Frumos. Si trist. Si incurajator… Frumos 🙂

  11. Umbra asta a ta e minunata, ca tine, de altfel. „recunoscându-mă ca întreg, văd cum umbra mea nu e nici mai lungă, nici mai mică, nici mai bondoacă şi nici mai subţire. E doar ca mine.”

    Se vede treaba ca nu faci umbra degeaba pamantului, lasi in urma un jurnal care ne ajuta si pe noi in cunoasterea … ta si a noastra deopotriva. Multumesc!

    PS: Duelul vostru „versificator” este superb si amuzant. Atata talent!

  12. …eu cred că orice femeie, trăită mai mult singură intr-o lume a bărbaţilor şi nu numai, are astfel de trăiri. Mult m-a ajutat …dar m-a şi încordat faptul că mi-am găsit jumătatea târziu. De aici…am senzatia că incă simt trecerile mele prin viată. Le simt. Cuvintele tale, Elly sunt balsam pe suflet.

  13. stie cineva poezia aceasta? Candva a cantat-o Tatiana Stepa.
    „In inversul ceasului
    Sade umbra omului
    Care nu mai e a lui
    E si el un fel de pom
    Care nu mai este om „….
    redau cu aproximatie. Mi-as dori-o .

  14. În mijlocul locului, floare de vârtej,
    În inversul ceasului, floare de vârtej, floare de vârtej.
    Scade vârsta omului, floare de vârtej
    Până nu mai e a lui, floare de vârtej, floare de vârtej.

    Refren:
    În Grădina Raiului, floare de vârtej
    În sunetul naiului, floare de vârtej, floare de vârtej
    Omul nu mai este om, floare de vârtej
    E şi el un fel de pom, floare de vârtej, floare de vârtej.

    În mijlocul locului, floare de vârtej,
    În inversul ceasului, floare de vârtej, floare de vârtej
    Scade vârsta omului, floare de vârtej
    Până nu mai e a lui, floare de vârtej, floare de vârtej.

    Nu ştiu alta decât asta a lui Maria Gheorghiu, Floare de vârtej. Please, please….semnează la finalul mesajului. Scrie tot cu anonim, cum vrei, dar nu mă mai pune să gândesc …cum că ai fi Monica…sau nu. Ce zici?

  15. Multumesc penttru versuri.Mai am o rugaminte. Poate stie cineva poezia „Iepurele cherchelit”- nu cunosc autoru.

    P.S. Cer scuze pentru NESEMNARE.
    Anitta

  16. Chiar asa am facut dar…nimic. Stiu ca autorul este rus, iar google-ul imi da o „turma” de iepuri, dar nu pe cel pe care-l caut.
    Sa ai o noapte odihnitoare!
    Anitta

Lasă un răspuns