Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Zizi, pisica Kung Fu

6 noiembrie 2013 Adriana9 comentarii

Azi avem sărbătoare pisicească. Nu râdeţi, şi nici nu strâmbaţi din nas (aviz celor ce li se zburleşte păru’n cap când aud de animale). E sărbătoarea noastră şi vreau să se ştie. 2009, început de noiembrie. Mai aveam vreo doua zile şi plecam la Iaşi. Pentru prima dată, de când soţul meu mă luase de nevastă, aşa, fără neamul lui, fără părinţi, doar cu prieteni şi familia mea, dar asta e altă poveste. V-o spun altădată. Emoţiile mele erau cât casa. Deh, urma să mă prezinte şi celeilalte părţi „neştiute”. Mi-am făcut programare la coafor, la prietena mea, că doar nu puteam pleca nearanjată, nu? Parchez şi dau cu ochii de Crina, acolo în parcare, într-o poziţie total nefirească, cu un pacheţel în mană şi cu tonul din ce în ce mai agitat:”pis, pis, pis!” Mă liniştesc, zâmbesc complice, semn că aprob strădania ei, şi mare mi-a fost mirarea, cum de sub o maşină apare un ghindoc de pisică birmaneză, uşor răpciugoasă, slabă, amărâtă, cu părul aspru şi închis, şi cu nişte ochi rugători, că m-am înmuiat toată.”A cui e?”, întreb, gata să apuc de gât persoana ce lăsase făptura asta în halul ăla pe loc public. „A nimănui, tu, Adriana! A nimănui! Am găsit-o pe aici zilele astea şi e cam bolnăvioară. Animalul ăla de om, ce o lăsat-o pe aici a avut atâta bun simţ sa o lase, măcar, în faţa cabinetului veterinar. S-au îngrijit fetele astea, de-le-ar Dumnezeu sănătate, cum au putut de ea, dar nu o pot ţine. Acum vreau să-i dau ceva de mâncare, o fi flămândă!” Ne amuzam teribil la sunetele scoase în timp ce înfuleca de zor, şi zic:”Las’ că o iau eu când plec. Hai să ne-apucam de treaba!” Greu am stat în coaforul ăla. Am ieşit val vârtej şi am luat boţul ăla de pisicuţă şi m-am urcat în maşină. Aouleu, dar pisica mea nu vroia sa stea decât în braţele mele, iar eu conduceam. În loc să merg spre casă, cum era normal, mă trezesc în faţa cabinetului soţului meu. Sun. Răspunde şi zic repede, ca o moara stricata:”Daca ai pacienţi, dă-i afară! Zi că n-ai instrumente, că te doare capul. Orice. Eu am o pisică în braţe şi sunt în maşină, afară. Te aştept!” Nu ştiu ce a făcut, nu l-am întrebat niciodată. Ştiu că am auzit în fundal ”fain”, şi în 10 minute era cu noi. Acum, să vă spun ceva! Acasă mai aveam un motan castrat, de prin 2008, dl Tan, care era adoratul şi răsfăţatul casei, aşa că aveam ceva emoţii. Casa noastră era în renovare radicală. Dormeam undeva pe jos, pe nişte saltele, printre saci şi cutii, de tot felul; şi pe timp de zi era plină de muncitori. Altă emoţie, pentru că mâţa se putea pierde foarte uşor. Pisica mea s-a adunat toată pe mine şi nu s-a mai dezlipit, spre fericirea mea deplina. Mă şi vedeam alintând-o şi mângâind-o aşezată în fotoliu şi savurând momentul. Surpriză, însă! Cum s-a văzut în casă, a zbughit-o şi s-a ascuns sub o canapea, iar dacă vroiai doar sa te aproprii de ea, la juma’ de metru scotea nişte sunete destul de înfricoşătoare. Ne-am amuzat teribil. Mai târziu am priceput ca ea deja se vedea stăpâna casei, şi noi doi eram intruşi pentru ea. Am numit-o ZIZI, zisă şi Le Zizi, Contesa, şi mai târziu, pisica Kung Fu; şi e cea mai frumoasă, curajoasă şi temperamentală pisică. Am multe poveşti cu ea, începând chiar cu cele doua zile de plecare a noastră la Iaşi. Le voi aşterne vreodată. Una dintre cele ce m-au marcat, este dexteritatea care o posedă la săritul pe clanţă. Deschide uşa una-două! Acum închei, tocmai s-a aşezat pe tastatură. Parca ar şti.

La mulţi ani, Zizi…….

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Drogul dragostei

2 noiembrie 201314 octombrie 2016 Adriana54 comentarii

Domnul doctor, denumit Doctorul Dragoste – datorită delicatelor direcţii dobândite din doua desene despre dorinţă – doreşte deschis dosarul, descris destul de dubios de doi domni doctoranzi. Desluşind dogme diferite, dar descumpănit de desişul documentelor din dosar, drămuieşte două dimineţi diferite, de desprindere din dansul datoriei de doctor. Deduce, din declaraţiile defăimătoare, daunele dobândite de deformarea decretului dat; domnii doctoranzi demonstrând defect definiţia dragostei dăunătoare. Desenul de dragoste din dosar demonstra dependenţa decentă, destupată. Depresia din dragoste deriva dintr-o deprindere dereglată, datorită dominaţiei dorului deturnat de devalorizarea dragostei dozată diferit.

Depoziţia dădea drumul doctrinelor documentate destul, deturnând divinizarea dincolo de Dumnezeu. Dispreţul doctorului depăşea divergenţele; desaga documentelor devenea dinamită, dar dimensiunea dosarului dispărea datorită dilemelor. Dicţionarul dragostei desenat de doctor devenea dezbătut doar din discriminare. Datoria devenind dispozitiv descuamat de diferenţele dintre doctori. Dragostea demonstrată dobândea domeniu domesticit de dorinţe drepte, dornice de desert duminical, de drog dual; duelul dormind dincolo de drame, dincolo de dogme, dincolo de dozări de dispreţ. Doar discipolii dragostei dărâmau domeniile delimitate de dirijori dubioşi. Doar dragostea devenea dopajul dominant, distincţia dorită de dicţionarul doctorilor de dragoste.

Despre dragostea din documente doresc dezicere, dar dragostea dobândită de drag dă, dincolo de despicare de doctrină, drog demenţial. Drogul dragostei.

Textul e înscris în duzina de cuvinte din cadrul clubului psi, şi în tabel veţi găsi scrieri mai inspirate decât aceste „d”-uri care s-au vrut poveste, nu înşiruire de cuvinte.

Mărgăritare-profil

Visul unor paşi pierduţi

29 octombrie 2013 Adriana26 comentarii

Azi noapte m-am prins într-o horă. Mă ţineam strâns de alte mâini şi mă învârteam puternic. Cu fruntea sus, cu privirea înainte, cu paşi ştiuţi, repezi, atenţi, purtam ritmul altor oameni. Rochia mea violet era prinsă într-un trandafir viu încă, deşi niciun trandafir nu mai e real dacă e tăiat, dar asta e altă poveste de-a mea, ce vine şi trece prin mine. Trandafirul era deasupra cizmei negre de catifea şi simţeam cum toţi oamenii se uită la el. Nu-mi plac capetele plecate în horă, şi-mi doream să smulg trandafirul, aşa în vârtejul ăla ameţitor, ca oamenii să se privească în ochi. Muzica se transforma, trimitea către noi ritm puternic, şi, ca la comandă, picioarele porneau într-o cadenţă aproape de perfecţiune. Mă mira potrivirea asta, într-un grup în care nimeni nu-mi era cunoscut, dar toţi ştiau paşii atât de bine.

Broboane de sudoare îmi picau către tâmple inextetic şi coafura mea prindea aer dezordonat, miros sălciu şi lucire pe care încercam să o alung pufăind în sus, către frunte. Faţa mi se congestiona, ca şi când ieşisem dintr-o saună în care cineva picurase prea multa apă pe pietrele încinse. Vroiam să mă desprind, din ritmul acela potrivit, dar simţeam strânsoarea celor din stânga şi dreapta mea ca într-o menghină, parcă cu forţa. Încercam să pricep de ce mă aflu acolo, cu ce ocazie, dar parcă chipurile erau blurate, de nu recunoşteam nicio persoană. Nimeni nu se oprea, nici muzica măcar. În somn, picioarele îmi dansau singure şi doar cearceaful făcut sul sub mine a putut fi martor tăcut la visul ce a prins contur în mintea mea, şi m-a ţintuit o vreme într-o lume străină. La un moment dat, un chip de bărbat matur, cu fruntea bombată şi nas borcănat, dar fără alte trăsături clare, chiui către muzicanţii ce cântau aplecaţi pe instrumente ca şi când se contopiseră cu ele.

Atunci m-am trezit şi n-am mai simţit mâini străine şi nici paşi repezi, ştiuţi dar obositori. Am simţit doar o plutire magică şi miros de trandafiri roz. Am întins mâna instinctiv pe plapumă, spre locul unde îmi apăruse în vis roza cea vie, dar am primit o lăbuţă de căţel adormit. M-a lins de doua ori pe mână şi s-a cuibărit sub o grindă, unde lumina pătrunde mai greu. Camera mea părea în îngânarea mea caldă de dimineaţă o sală de dans cu rotiri de ochi credincioşi. Nimic străin. Îmi plac horele, îmi place uitarea aia de sine ce ţi-o dau paşii ritmurilor curate, dar tare m-am bucurat că se oprise cadenţa aia de foc dintr-un vis ce nu părea al meu.

„Am dansat toată noaptea!” „Cu cine, iubiţel?” „Nu ştiu, dar am dansat o hora nebună cu oameni fără chip şi cu mâini puternice, ce mă ţineau cu forţa; cu paşi repezi ca de ape curgătoare! Sunt obosită de atâta dans, mai dorm un pic!” Şi în îmbrăţişare caldă de dimineaţă mi-am lăsat mintea deschisă spre un vis mai domol. N-am mai visat. Dar toată ziua am păstrat în mine parfumul bărbatului meu, ca într-o horă în doi, cu paşi ştiuţi, senini, calmi, senzuali şi confortabili.

Nu ştiu de ce am horit eu, sau m-am rotit mână în mână cu alţi oameni, dar poate ăsta a fost un semn că m-am învârtit destul în hore nepotrivite, în care nu mi-am prins paşii alături de cine trebuia. Şi, chiar dacă totul părea frumos şi potrivit, sunt sigură că oboseala ce o simţeam alături de acei oameni, aparent în ritmul meu, m-ar fi epuizat, într-un sfârşit. Poate de asta acum, când pot alege şi cu mintea, şi cu sufletul, dar fără vinovăţia aia ce ţi-o trimit unii oameni pe lângă care nu te regăseşti, horele mele reale sunt doar cu oameni ce-mi cunosc un pic paşii, sau vrem să ni-i cunoaştem reciproc. Oare hora se poate juca şi în doi? Pentru că cel mai comod, senin şi plăcut lucru e senzaţia lăsată de potrivirea aia perfectă de paşi, ritm, respiraţie şi sens. Sensul iubirii. Uneori, acoperă multe din insuccesele paşilor pierduţi.

Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare versificate

Rămas bun, prieten al prietenilor mei!

27 octombrie 2013 Adriana18 comentarii

Tristeţea stă cu prietenii la masă,
Şi lacrimi cad pe tastaturi stinghere
De-o vreme-ncoace, de când şoapte amorţite
S-au prins prin virtual între cuvinte,
Şi şuieră o veste înnegrită
Peste duzina noastră cea cernită.
Necunoscutul astazi ne e frate
De cruce, chiar, prin texte adormite
Ce vor rămâne aicea pironite
Să ştim că dincolo de moarte
Tot ce e scris mai spune despre fapte
Ce le-a trăit ca ieri Con’ Virusache,
Şi acum vreo şapte ceruri ne desparte!
Nu te-am ştiut nici prin cuvânt, dar am simţit
Ce om frumos ai fost, căci te-au iubit
Ai mei prieteni, duzinari de soi,
Şi vei ramâne pururi printre noi!
Pescar ai fost, te duci la alt PESCAR
Să scrii poveşti şi să i le dai ca dar.
Şi lacrimile celor dragi tu să le seci
Spunându-le că nu-i nimic…. pe veci!

Voi spune şi eu: „Rămas bun, prieten al prietenilor mei!” Duzina va fi mai săracă, şi virtualul mai puţin vesel. În tabel găsiţi ultimul salut al duzinarilor.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Gladiola

26 octombrie 2013 Adriana16 comentarii

Maşina urcase panta cu greu, gâfâind parcă. La un moment dat se opri. Un fum uşor dădea să iasă de sub capota Daciei albastre:”O fi de la calandru?!”, zise Victor şugubăţ, ca un mecanic calificat, arătând cu mâna spre grilajul radiatorului. Radiatorul era, dar de calandru, Marina nu auzise niciodată. Îl împinse uşor pe Victor, în timp ce bodogănea mărunţel, mărunţel, din gură. Ea le spusese că nu asta e calea de a ajunge mai repede la discotecă, dar niciunul dintre pasageri nu părea să o fi auzit. Au ieşit pe rând, vezi Doamne, pentru o mână de ajutor; privind spre aburul ce încă ieşea din motor şi căutând căldura ce o emana maşina încinsă. Nu era frig, dar zâmbetul calin al nopţii ce venea cu paşi repezi, părea să îi facă niţel îngrijoraţi, şi se lipiră instinctiv de caroserie.

Marina luă o sticlă cu apă, o turnă într-un orificiu şi aşteptă ca maşina să se răcească. Ceilalţi se amuzau pe seama degetelor ei lungi de pianistă şi nu conteneau cu glumele: „Aşa, aşa, prinţesă, pune cerneala în călimară, dar nu uita de capac!” Normal, de la catedră la mecanic ad-hoc era cale lunga. Ca şi când nu îi păsa prea mult de spusele prietenilor, făcu un calcul scurt şi reporni motorul. Apăsă acceleraţia cu grijă, ca şi când din călcâi venea toată puterea ei de a struni maşina asta veche. „Gladiola”, cum o numise maică-sa, pentru că o cumpăraseră de la o florăreasă din Bucureşti, era ca un caleidoscop de poveşti care mai de care mai pitoreşti.

Asta de acum nu era mai nimic. Marina zâmbea, aducându-şi aminte de vaca pe care a întâlnit-o fix în faţa maşinii după ce luase o curbă periculoasă. Are şi acum autograful lăsat de Joiana, tot pe capotă, undeva în partea dreaptă. A avut noroc atunci că fiind noapte, deci liber, inclusiv pe contrasens, a putut trage puternic de volan. După ce i-a ieşit vaca din vizor a stat pe dreapta, să-şi tragă sufletul de spaimă, vreo cinci minute. În maşină încă se făcea mişto de apa pusă de Marina pentru repunere în funcţiune:”-Şi, nişte Calgon ai pus Marina, că o fi de la depunerile de calciu şi poate la întoarcere nu mai porneşte deloc?
-Nu-i nimic, la întoarcere facem autostopul! Dar nu la grămadă, fiecare pe coaja lui!”, îi înţepă Marina amintindu-le că erau două fete şi trei băieţi la drum.

Nu putea conduce fără tocuri deşi ambreiajul Daciei era destul de rigid. Îşi potrivi călcătura în aşa fel ca totul să fie comod dar şi sigur şi încercă să-şi dea seama cât mai aveau din drum. Ups…tocmai ce a trecut de Barza mică, un orfelinat de copii cu vârste fragede. Spera să scape de glumele nesărate ale celor trei băieţi cu privire la locaţie. N-a scăpat. Dar nici nu i-a lăsat prea mult să continue:”Care dintre voi ştie să facă o pană? Linişte… 5 secunde. Curbele păreau periculoase, şi niciunul nu sesizase că ar fi vreo problemă. Le zări în oglinda retrovizoare mutrele îngrijorate, ce priveau ca mâţa-n calendar, şi adăugă pe un ton ferm: „Ca fapt divers, doar! Nu vă speriaţi!”

Era ceaţă, şi din Predeal se vedeau doar ceva lumini. După următoarea curbă ar trebui să se zărească Rozmarinul. Uite-l! Gladiola îşi făcu datoria. Nu ştia dacă dimineaţă nu se vor întoarce cu trenul, sau tot cu ea, dar acum îi mulţumi în gând, că, măcar, nu mai pufăia şi nu mai aburea minţile celor din jur. O parcă discret, mai în lateral, aşa să nu o facă de ruşine printre vedetele cu patru roţi; îşi potrivi din nou călcătura, de data asta pe tocurile ei de 12, în mers şi se asigură ca e impecabilă, ca şi când coborâse din maşina viselor ei. În suflet simţea, însă, că această maşină, era cea care făcuse din visul ei de şoferiţă tânără… o realitate. Gladiola ştia asta, aşa cum ştia că spre Braşov, dimineaţă, în coborâre, drumul nu va mai fi atât de „încins”. O lăsă pe Marina să nu fie sigură de nimic. La urma, urmelor …ea era….. doar o maşină!

Acest articol îl dedic celor două maşinuţe ale mele, care m-au slujit credincioase, pe cât erau de rable. Poate ele nu vor şti. Habar nu am dacă există vreun rai al maşinilor. Dar dacă ar exista Renaultul meu 5, roşu, în patru uşi fabricat prin anii 70, şi Dacia mea albastră, 1310 din 1989 , ar trebui să aibă locuri pe cinste.

Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.