Aprecierea, echilibrul trecerilor noastre

Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție  și  nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca  să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele  îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje,  atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce  se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.

 

Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib.  Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.

 

Continue Reading

Cum m-am apucat de citit

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – 𝐂𝐮𝐦 𝐦-𝐚𝐦 𝐚𝐩𝐮𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭 – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Continue Reading

Excentricități în alb-roșu

Nu-mi cad așteptările, cum îmi cad faldurile rochiei de pe umărul drept, cel pe care mereu îl prinzi precum mărul tău preferat. Roșu, zvâcnind de bucurie, încleștând maxilarul în oasele mele, pe pielea mea ce miroase a păcat și a miere..
Albul dinților tăi nu-mi lasă atâtea urme cum îmi lasă tristețea instalată în alte albiri de gând. Niciun bărbat nu mi-a știut vreodată răspunsul întrebărilor  nerostite.  Roșii și ele, pline de păcat. Tu mă ghicești, pe sărite. Dar nu te lași.
Mă privești atent, iscodind, încercând să-mi domesticești lumea interioara și-mi scrii în palmă poeme ce încep alb-roșu.  Eu mă zbat între cald și rece, între uimire și alint, între îmbrățișări și tăceri care-mi desenează pe chip trandafiri roșii, cu tot cu spini. Tie nu-ți pasă; smulgi totul ca într-o cunoaștere subtilă, biruind cu tandrețe și ultimul mărăcine înfipt de necunoscuții timpurilor din care tu nu știi decât pasaje albite. Mă albesc și eu în iubirea-ți și mă scutur din nou de așteptări, de tristeți, de întrebări, roșind…sub privirea ta…
În definitiv, singurele noastre excentricități alb-roșu stau în duminicile în care alungi, cu rugăciuni de gând, orice urmă străină. Un pahar cu lapte lângă o prăjitură roșie de atâtea fructe ne sunt răsfăț și extravaganțe molcuțe. Îmi șoptești că m-ai visat micuță, cu un sarafan roșu și bluză în dungi, cu pălărioară albă și cizme roșii, din cauciuc lucios, și un prieten câine, alături. Cât de bine mă știi. Mereu am fugit de lume, preferând companioni ce sigur vor merge pe același drum cu mine. Chiar și tăcând.
Apoi îmi cânți, afon, melodii pe care nu le-am găsit în niciun repertoriu. Ba îmi zici de lumină lină –albă, ba îmi spui de generația folk – roșie de sănătate și bucurie, ba mă faci sa râd murmurând cuvinte care nu par ale tale, alb-roșii, din nou. Când te întreb dacă ai vreo melodie care să mă facă să roșesc, tu ajungi în registre care mă uimesc teribil, albindu-mă de dragul tău. Flori de măr mi se scutură în timp ce te ascult. Ninge cu flori. Alb-roșu, din nou.
Râd în neștire. Ce răvășire de idei și emoții. Doar tu poți trece atât de ușor de la alb la roșu, de la sobru la joacă, de la complicat la simplu. Și iar râd, de-mi amintesc cum te-am luat de bărbat căci mă dureau obrajii de atâta râs. Unele poate și-au dorit bărbați bruneți, blonzi, cu bani, cu repere care mai de care mai sofisticate. Eu am vrut unul care să mă facă să râd, căci m-am născut prea încruntată, prea cu ochii adunați în cuta frunții, cea pe care tu o vezi semnul meu de distincție. Și iar râd…, de bucurie..alb-roșu..

Deja mă simt sedusă, fără să fi făcut, de fapt, nimic extravagant. Cu roșul buzelor mele pecetluim albul inimii tale. Dacă nu le avem cu excentricitățile, măcar ne scuturăm de florile din noi, și-mpletim fire, ca-ntotdeauna, unul pe față, altul pe dos, dar mereu….răsuciți în destin alb-roșu. Și cânt.
Stii ce mi-as dori acum de la cititorii mei? Să nu ne mai ureze nimic când scriu despre noi sau despre închipuiri cu noi.  Ci doar sa citeasca cu inima, asa in excentricitati...albe roșii și să și le imagineze doar cuvinte de topit obișnuitul. Normalitatea nu cunoaște extravaganțe, dar noi ne încăpățânăm să le descoperim, chiar și în litere ce tac…alb-roșu, mărțișorite…indiferent de anotimp.

Textul face parte din provocarea cu temă fixă numită – excentricități în alb-roșu. În clubul celor 12 cuvinte, la Eddie, în tabel, veți găsi și alte interpretări a ideii.

*din ciclul – Momente cu tine…

Continue Reading

Zvon confirmat – a început Spring SuperBlog 2017

Să nu ziceți că nu ați știut, v-o spun, de data asta din calitate de Blogger Partener Spring Superblog 2017.  Și nu mă refer aici la cei care deja au așteptat confirmarea înscrierilor sau erau la start de când s-a încheiat ediția din toamnă, ci la oricare om care crede că această competiție e doar pentru unii. Ei bine, nu. E pentru orice om ce are un blog și iubește să scrie.
Parcă nu-mi vine a crede că e din nou martie, că e vânzoleală și forfotă, că oamenii se agită în tot felul de lucruri ce le par prioritare. Parcă primăvara asta îmi e cunoscută, parcă nu. Pare la fel. Vânt călduț, raze timide, verde crud, muguri ce stau cuminți și-și așteaptă rândul la înmugurire perfectă, totală; haine mai colorate, subțiri, ochelari de soare, zâmbete, gălăgie, zvon. Zvon? Uite ce face diferența între primăverile mele. Anul trecut era prima oară când nu am mai lăsat ca  zvonul unui concurs, ce părea că mă așteaptă de multă vreme, să treacă pe lângă mine, ci chiar îl transformam în concret, asezându-mă la start cu mulți alții, neștiind că va rămâne în mine, definitiv, ca o pecete a primăverii.
De câte ori rostesc SuperBlog Spring, toate imaginile se aglomerează în inimă și mă poartă prin una din cele mai frumoase perioade din viața mea, când am trăit emoții despre care nici nu bănuiam, când eforturile mi-au fost răsplătite cu o victorie frumoasă; când, dintr-un concurs în care oamenii trebuie să găsească rețeta succesului și să împletească perfect partea creativă cu marketingul, eu mi-am construit o amintire de neuitat.
Da, a trecut un an de la primăvara în care am fost pentru prima dată concurent în SuperBlog. A trecut un an de când am adunat, precum furnica, un punctaj ce m-a clasat pe treapta a doua a podiumului, după ce, surprinzător, reușisem să stau, timp de șase jurizări, pe primul loc. Atunci, m-am bucurat reținut, pentru că era ca o vrajă care se putea risipi oricând, dar acum, derulând ușor filmul meu, știu că am avut și trăit ceva unic. Citeam, cândva, la o superbloggeriță simpatică ceva de genul – „da, a fost momentul meu și mă voi lăuda cu el până hăt..departe”.  Nu mi-a trebuit nimic în plus decât ce făceam zilnic, când inspirația dădea năvală peste mine. Am scris în felul meu. Am fost constantă și credibilă, deși nu știam exact dacă formula pe care o alegeam pentru articol și sponsor era cea mai potrivita.  Sau poate doar am avut…noroc. Insa, nu e cazul sa mai fac bilanțuri.
Realitatea e alta, că am demonstrat ca din prima participare poți fi acolo, unde nici cu gândul nu gândești, aproape de premiul cel mare. Pe diploma mea de participare, însă, nu e notat succesul meu, așa că voi cei care luați startul concursului să tindeți spre premiul cel mare. Învingătorul e cel care rămâne în istorie. Toți ceilalți au trofee de bucurie că au bifat toate probele și că s-au clasat bine sau foarte bine sau că sunt doar finaliști. Și nu e puțin lucru, când se cunoaște faptul că mulți sunt la start, dar puțini sunt pe listă, la sfârșit. Dar dacă mi-a ieșit mie, vouă vă iese, sigur.

Spuneam ceva de zvon. Ei bine, chiar și în liniștea casei mele, printre strănuturi și febră, cu inima ațipită și cu mintea preocupată de starea mea de sănătate, se aude rumoarea unui nou concurs superblogosferic. Dacă nu știți deja, vă invit să vă prezentați la start, căci deja, nu doar că s-au aliniat destui pentru premiile extrem de atractive, despre care puteti citi aici, dar cred ca au aflat și numele primei probe în ceea ce se numește  Spring SuperBlog  2017.
E cu mov, cu motivație intensă, cu atmosferă încinsă, cu bucurie, cu sponsori generoși, care cunosc deja efectul textelor celor care scriu pentru acest concurs profesionist, cu același sprijin intens pe care-l oferă organizatorii – Claudia și Albert, iar peste toate un zvon de Gală, cu vuiet de mare, într-un început de mai, pe 6 mai, mai bine zis, e cel care vă poate convinge definitiv. Da, căci nu e puțin lucru, că după un efort intens, creativ și cu emoții puternice, superbloggerii sa se întâlnească acolo, unde nu e om să nu-și dorească să ajungă, la marea noastra neagră-albastră, unde se  va face premierea, iar cheful se va încinge din nou, ca în fiecare an, după  edițiile terminate.
Dragii mei, dacă aveți un blog vechi, nu nou creat, dacă aveți chef să vă testați creativitatea, să găsiți formula câștigătoare sau doar una armonioasă care să vă ducă printre finaliști, înscrieți-vă, puneți link cu articolul cu care vă anunțați înscrierea și lăsați emoțiile pentru final. Scrieți lejer, fără încrâncenare, căci bucuria scrisului cred că ne adună pe toți în orice provocare.
Eu voi fi Blogger Partener Spring SuperBlog 2017, exact ca în toamna trecută când am fost cu ochii pe texte deosebite și cu inima împărțită între cei pe care i-am susținut de dinainte de a mă înscrie eu ca participant. Voi avea și acum bucuria de a vă citi. Spor la scris și succes!
Zvonul s-a confirmat. Ediția cu nr 14 și-a luat zborul…, bronșita mea m-a făcut să întârzii cu răspândirea veștilor, dar voi știți deja că eu, de fapt, vă confirm că susțin din toată inima SuperBlogul. Fie că e toamnă sau primăvară, două anotimpuri care îmi aduc echilibru și forță! Baftă!

 

Continue Reading

Omul și litera sa – parfumul literelor

Mereu am strâns bilețele și scrisori, am păstrat bucăți de hârtie banale pe care le piteam într-o beauty case pe care mi-a dăruit-o un fost iubit de al meu pe când făcea bișniță cu adidași aduși din Bulgaria. Omul acela mi-a rămas în minte la litera C fără să adaug altele, mai mici. Un C rece, pragmatic, care-și doza râsul, vorbele și sentimentele de parcă avea o limită deja trasată peste care nu ar fi putut trece. Scria doar cifre și numere calculabile într-un carnețel cu coperți de piele, cu un stilou Parker. Un C sofisticat, pretențios care mereu avea o franchețe ce lăsa o stânjeneală tuturor din jur.  Cum mie nu-mi plăceau pantofii sport mi-a dăruit valizoara, fără să bănuiesc o clipă că, de fapt, mi-a oferit-o pentru că nu o putea vinde. Mânerul se desprinsese de partea solidă a genții și atârna periculos de învelișul delicat care o acoperea. Am descoperit cu amărăciune asta, dar am păstrat-o, făcand-o cufăr pentru comori scrise, pe care alții, poate, nu le-ar considera astfel. Și uite așa mi se conturează, în minte, ideea parfumului de litere, omul și scrisul său, omul și inițiala numelui, omul și povestea dulce sau amară sau serioasă, sau doar încruntată, veselă ori atipică. Literele și oamenii lor. Parfumul lui era unul glacial cu note de portocală amară, ce mi-a ramas multă vreme în amintire, la fel cum mi-a rămas și imaginea sa când își lua cana proprie, din mașină, atunci cand trebuia sa bem cafeaua în vreunul din barurile acelei vremi.
Omul și litera sa. Omul și cuvintele scrise. Indiferent că ne așezăm numele pe vreun act sau doar facem o listă de cumpărături, că lăsăm un mesaj pe vreun bilețel lipit de frigider sau completăm vreun formular de vacanță, literele ne scriu pe noi, trimițând, discret, câte un mesaj ce tare ușor ar fi de descifrat de cei mai curioși despre natura umană. Parfum subtil de viață scrisă pe fugă sau pe îndelete. Spuneam că păstrez și eu câteva bucăți de viață pasageră, în bilețele și scrisori ce își dorm somnul de frumusețe în valizoarea lui mister C. Am câteva de când eram elevă în primul an de liceu.
Cineva îmi scria, cu o caligrafie impecabilă, cuvinte cerneluite, aplecate ușor spre stânga, rotunjite perfect: „Atunci când te vei iubi mai mult, vei iubi și viața”. Hmm, trec peste, nu înainte de a pune litera A, pe rândul gândului, și dau de altul cu un desen minunat cu trei îngerasi,  creionați cu talent de o fată cu aspect de bibelou de porțelan care mi-a rămas lipită de suflet până în ziua de azi. Sub ei, scrie suav, înflorit și în culori aprinse: „Trei îngerași pentru un îngeras de fată”.  Zâmbesc și îmi spun că parfumul literelor tinere și inocente e cel mai puternic anestezic. În doi timpi, am uitat  tot ce ar trebui să mai scriu. Insist, însă, căci diafanul din litera M îmi lasă dâre de scorțișoară și nucă, de bezea și miros de toamnă, de blândețe și zâmbet ciufulit într-o tinerețe veșnică, așa cum era și e draga mea, dragă.
Mâinile nu pot cuprinde talmeș-balmeșul de scrisori, plicuri îngălbenite, vederi, cărți poștale, catrene rătăcite, poezii naive, stângăcii timide, litere care abia se văd, altele puternice care mă irită chiar și acum, după 30 de ani, de cand dorm și tot dorm. Multe aș putea spune despre ele. Roșesc când dau de un bilet franjurat, despre care îmi amintesc, perfect, cum mi-a fost strecurat în buzunar, pe când aveam vreo 30 de ani și iubeam clandestin: „În lumea ta nu pot ajunge, dar măcar nu pune de tot zăvorul și lasă-mă să te admir și să te iubesc fără atingeri, fără vorbe. E suficient să mă privești și să știi că ai poarta sufletului meu deschisa. Tu.….” Litere mici,  scrise adunat, corect, drepte, semețe, pe care le cenzurez nevoit, căci prea trimit iz de seducție ca în parfumurile acelea orientale pe care le iubesc atât de mult si despre care nu știu nimic, căci nu rețin niciodată nici ingredientele, nici aromele, ci doar efectul lor fatal asupra mea. Litera? Un S, de la secret, bineînțeles.
Un alt C îmi apare în minte  împreună cu un hohot de râs ce dezvelea un chip de păpușă perfectă, într-un trup de femeie fatală dar atât de ambițioasă și hotărâtă, încât închid  toate bilețelele să nu-mi mai apară vreunul și să rămân cu acel parfum dulce și puternic, pe care nu oricine îl poate pune atât de bine în valoare.
Caracterizat de bogatia si greutatea parfumurilor anilor 90, Gucci Gucci Rush, căci despre el e vorba, are o compozitie inspirata de un cocktail exotic floral. Parfumul prezinta drept note dominante piersica, patchouli si coriandrul. Are la baza note bogate de frezie africana, piersica si gardenie, continua cu acorduri mai subtile de trandafir, iasomie si coriandru, pentru a se incheia cu o baza puternica si calda, de vanilie, vetiver si patchouli.
Două femei, din jurul meu l-au știut a-l purta, o vreme, și amândouă împărțeau și litera C, pe care o descopăr ca fiind cea care mi-a contabilizat multe nume și parfumuri. Doar că unele au arome de regret, iubire, pasiune, trădare, depărtare, punct. Sunt însă litere ce-mi vor rămâne bune și frumoase pentru că fac parte din mine, la fel ca bilețelul cu catrenul dăruit cândva ca premiu de consolare în niște timide neîmpliniri:

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim

Acesta e ultimul bilet pe care l-am desfăcut, cu Magda Isanos autor perfect, al unei amintiri pe care nu mai mi-o poate lua nimeni, nici măcar neprevăzutul care m-a făcut să nu mai am în jur aceiași oameni, pe care-i zăresc, în litere de o șchioapă, rătăcite în cutia amintirilor prăfuite. Mda…„Murim…..ca mâine”, spunea poeta prin om frumos….
Alte litere, scrise de tipar, într-o caligrafie de excepție, căci nelegându-le între ele, folosind literele mici de tipar, de fapt, ai senzația unei anticipări ale acestor vremuri cand toți tastăm mai ușor cuvinte decât să ni le dăruim pe foițe de hârtie. Si nu mă mir că par tastate; omul era cu un pas înaintea vremurilor, mereu dornic de a afla, mereu pompos în definiții, mereu amalgamând cuvinte seci cu cele răsunătoare într-o învălmășeală iritantă și deloc atractivă, dar cu o notă intelectual-scriitoricească ce era ostentativ aruncată în ochii și sufletul meu prea dominat, atunci, de superficialitatea tinereții care vâna mai mult căldura și emoția decât dramatismul și teatralitatea textelor pe care niciodata nu le-am putut reține, atât de personal-impersonale erau. Aveam să realizez ca acel R  al lui era atât de potrivit acelor litere, de parcă s-ar fi simțit în ele inclusiv accentul acela franțuzesc, rârâit, șuierat, posedant și amețitor, însă topit ușor în automatisme ciudate care mai îndulceau puțin sobrietatea deloc confortabilă și din cuvânt, dar și al omului-literă.
Omul și litera sa. Da. Fiecare a lăsat o litera mare și o imensitate din cele mici, și toate acestea au picurat în noi senzatii și trairi. Am o prietenă dragă, un N perfect, care îmi trimite, ades, scrisori ce însoțesc multe din năstrușniciile sale de cadouri sau atentii, de lucruri simbol despre care stie că ma vor impresiona. Si da, mă impresioneaza mereu observând cât de bine mă știe, dar și cu a ei caligrafie desăvârșită, de secretară școlită înalt, literele ei arcuindu-se și jucandu-se perfect pe portativul foii, lăsându-mi nu doar parfum de prietenie, ci o muzica suava pe care doar  mesajele cuvintelor sale o pot compune.
Mi-aduc aminte de un joc de cuvinte, doi prieteni care aveau același nume ce începea cu A, si-au făcut, cândva, un bar cu numele  „La doi amici”. Doar unul a rămas amicul barului, celălalt având alte preocupări, doar că puțini știu că, de fapt, nu era vorba despre amici ci de …doi „a” mici. Tare drag mi-a fost alintul lor care parcă îmi vorbea despre povestea lor comună începută pe când viața însemna doar joc de cuvinte și nu numai.
Parfumul literelor e aparte pentru că, deși ne sunt tuturor dăruite,  le împrumutăm ceva din noi, din întâmplările noastre, din frământări, aspirații, neîmpliniri, emoții, căderi. Toți le scriem, chiar dacă o facem diferit. Când am început a scrie cu iz de rămânere, cunoscuții mei tare s-au mirat. Unii au reactionat firesc, altii s-au bucurat zgomotos, alții au întrebat:„Tu, vorbești serios? Dar tu nu făceai asta, până mai ieri. Nu-i pierdere de timp? Câțiva mi-au spus să las blogul, că e doar material din care se vor inspira alții și să scriu cărți, de parcă literele cu lumină de roman sunt așa…pentru oricine, dar au fost și cei care au zis: „Ei na, mare lucru! Și noi putem. Doar să vrem!”
Adevărat. Fiecare poate lăsa scris, nu doar vorbit, povestea literelor personale. Eu nu fac altceva decât să transcriu imagini, gânduri, întâmplări și doar arareori împletesc ficțiunea cu creativitatea. Eu văd cuvintele, iar asta mi-aduce aminte de un citat din Nichita Stănescu, deși e doar o bucurie a frumuseții celor aleși, a nu se crede că mi s-ar potrivi mie: „Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele”

 

 Iar dacă stau să mă gândesc, chiar le puteți da contur de carte dacă aveți scrieri care par proaspete mereu. Eu am făcut-o, iar bucuria asta nu mi-o poate lua nimeni, căci nu vom scrie doar pe marea coală a internetului, ci ni le putem așeza pe noptieră, pentru vremuri când timpul și slovele vor purta parfum de amintire despre o vreme formidabilă care mi-a adus numai bucurii. Și chiar dacă și despre asta am auzit că „decât să scoți o carte cu postări de pe blog, mai bine deloc” vă asigur că blogul e doar un altfel de beauty case, care mi-a păstrat perfect cuvinte care altfel s-ar fi pierdut printre preocupări mai mult sau mai puțin speciale până când s-au cerneluit. Cerneluri care nu au ajuns la cititorii de blog ci la toti ceilalți neconectați la internet ci în realități palpabile. Litere ce miros a mama, primul meu cititor, a soră, a oameni bucuroși de mine…altfel. Literă cu miros de iederă și parfumuri rococo cu iz de altădată, cu miraj ce mi-a schimbat viața.
Litere dragi am multe I, P, S, C, V, D, O …..dar cel mai drag îmi e M-ul căci parfumul acestuia are trăinicie, credință, iubire, curaj, inspirație și încurajare permanentă. Si, nu știu cum, dar datorită lui literele mele vorbesc mai tare …românește.
Cred că aș fi putut scrie în neștire – știu că m-am lungit, dar asta e! – deși, am fost tentată, la început, să aduc  texte mai vechi, dar extrem de actuale, despre literele mele.

Însă, pentru că povestea este înscrisă în Clubul Condeielor Parfumate și pentru că tocmai și-a aniversat 6 ani de la prima poveste parfumată, am considerat ca e cazul să nu vin doar cu ceva vechi, ceva împrumutat din vremuri începute timid sau ceva albastru ca ele, ci să pun ceva nou, mai ales din respect față de niște oameni-literă care au scris de-a lungul vremii..texte deosebite și aromate. La Mirela, cea care a inițiat povestea parfumată, pe blogul căreia veți descoperi și alte scrieri din tema Parfumul literelor, se va gasi și urmatoarea provocare – Parfumul dansului. Dar pentru asta va mai trece o vreme. Bucurați-vă de litera voastra mare si de toate celelalte care se scriu și vă scriu. Primăvară minunata.
ps. Cine spune ca aceasta fotografie nu e genială? Uite cum, în locul vreunei tablete sau kindle, „umblau” cartile prin locuri publice, parcă anticipând vremurile de acum. Lumea are nevoie de cuvinte, de hrană scrisă, chiar dacă ne-o luăm diferit. Iubiți-vă vremurile, altele nu avem. Dăruiți litera timpului care nu se mai întoarce și fiți recunoscători pentru ceea ce trăiți. Sunteti litere perfecte cu parfum de izbândă!

Continue Reading

Niciodată nu veți ști când…

 

Pe tavanul iubirii cineva a desenat un chip.
Mulți s-au chinuit să-l descifreze,
Să decripteze harta semnelor lăsate discret,
Ca și când în locul frunții era Steaua Polară,
Ochii erau frunze încremenite în nemișcare,
Nasul ar fi fost puntea dintre minte și inimă,
Gura un vulcan ce erupe,
Iar pomeții munți de sare, ce sticleau în nesfărșire.


Doar tu, ți-ai pus palma, atent, lângă, și ai cules totul, rotund și perfect, într-un cerc.
L-ai rostogolit și l-ai pastrat pe inelar, șoptindu-mi, că oricum m-ar zugravi Dumnezeu, m-ai recunoaște după semnul din frunte.
Langa Steaua Polara niciun reper nu se pierde, ci se redescoperă….cu inima, suspendând secundele în iubiri eterne.
Apoi, ai făcut tu ce ai făcut și m-ai ascuns într-un poem, apoi într-o fotografie de ocazie, fără ramă, sau îngalbeniri de timp, fără zimți sau contur clar.
Conturul era in inima ta.

Azi, am uitat de frig căci ai topit zăpezile nesfarșite în ape vii ce mă hrănesc, în ploaie de mărgăritare, dezvelind astfel un zâmbet curat pe care să-l ofer oamenilor. Aveti răbdare, daca nimeni nu v-a cules din tablouri pictate de altii, mâine sigur o va face cineva. Insa niciodata nu veți ști când..

*din ciclul – Momente cu tine
Continue Reading

De unde sunt? De aici din colț de munte, dar…

        Nu știu uneori cum să reacționez când oamenii au mai multe de spus decât am eu. Mă așez într-un colț și ascult. Deseori mă bag în discuție, atentă să nu gafez pe subiectul care, poate, îmi e străin sau îl înțeleg atât cât pot. De mică fac asta. Îmi plăcea la nebunie să aflu lucruri, dar nici nu era prea greu trăind mai mereu printre oameni mari. Sunt o mie de motive pentru care am copilărit fără a fi dusă la grădiniță sau fără să am mulți copii în jur. Cu toate acestea nu am fost îngrădită în cunoașteri. Doar că totul avea alt ritm și înțelesuri magice. Lumea din jurul meu avea cuvinte stâlcite după regionalismele satului, iar eu le îngrămădeam în mine ca într-un sac fără fund. Cand am dat de cei de vârsta mea m-a cuprins disperarea. În loc să-mi fie ușor, mă copleșeau cu agitația și „știința lor în fiecare secret al timpurilor de atunci”.
Pe ulița pe care creșteam eu, erau și nu erau copii de vârsta mea. Erau, dar responsabilizati de mititei, ne făceam de lucru în joacă, pe stradă, seara târziu, sub lumina felinarelor și a stelelor ce păreau strajeri neînfricați. Mă gândesc că nici nu voiam iscoadele de ochi maturi pe noi, căci, nu știu cum se face, dar când adun personajele nu-mi ies cei mari, în acele clipe, decat în sunete. La noi, la „țara mea”, cum îmi plăcea mie să zic, când te strigă cineva pe nume o face ascuțit, prelung, cu un fel de țipăt în glas, de parcă odată slobozită parola– „hai, acasa” niciun pas nu vei mai cuteza a face în jocul tau. Și nu, nu erai deranjat de faptul că ți se curma jocul. Fiecăruia îi venea rândul, negreșit. Mi-am luat si eu acel „Adrienus, gata joaca!” …de zeci de ori, și, spre deosebire de ceilalti, îmi adunam euforia și o duceam în bătătura mămăiței mele cât să o păstreze pentru a doua zi. Ea, nu eu, căci mai mereu mă împingea să mă bag și eu în pititea, când parcă nu-mi ardea prea tare, căci mie îmi sunau mai bine discutiile de adulti ale dragilor mei. Era o plăcere să-i asculți chicotind, lângă ceașca de țuică fiartă de unde boabele de piper își împrăștiau aromele picante, precum vorbele lor. Și acum mi se luminează sufletul, când închid ochii și aud în ultima celulă a inimii: Tinco, hai că-i gata țuica!
„Esti de la țară, Tîrnoveanco?”, m-a întrebat, habar nu am de ce, cineva, nu demult. Mă gândesc că încă îmi curg fotografic clișee tainice din satul unde m-am făcut mare și de unde am prins eu drag de poveste și cuvânt, de oameni, de obiecte, de imaginile cele vechi ca niște icoane ce s-au întipărit pe veci în mine. Mă închin discret, rugându-l pe Dumnezeu să-mi scoată vălul cel nou ce îl am pe ochii minții, căci tare-mi pare că uit chipuri dragi. Dar nu le uit glasurile. Nici nu pot. Mama mi-l aminteste perfect pe cel al neamului său.
Dacă sunt de la țară? Eu cea care am crescut și m-am născut în Brașov? Aș spune că da, câteodată sunt, căci nimic nu are gustul și blândețea de atunci când eram fericită total, fără urme de treceri seci și de evenimente destabilizatoare. Sunt, când cuvinte ca ringhișpir, odăiță, cramă, cotineață, cooperativă, brigadier, saivană, crivăț, maidan, șaretă, clopotniță, chiseliță, gogoși chicate, bostan, canton, de vale, marne, ceferist, zarzăre, „haide, fă, nu fi ticăloasă, ia și mănâncă” și câte și mai câte vin în minte, cu două sau mai multe ramificații, ducându-mi pașii pe fiecare drum ce-l deschid la rostirea lor. Sunt, când știu că „acasă” e doar în bătătura mămăiței mele, restul  locurilor unde îmi poposesc picioarele fiind doar zone flotant, însufletite de alți oameni, alte cuvinte și alte imagini care dau drumul altor povesti.
Sunt pentru că ai mei se trag din zone care altfel ar încremeni în istoriile altora fără să mai știu cum arată gardurile, porțile,  ci doar crucile din cimitir, albite de timp și vremuri. Sunt pentru ca toți cei dragi dusi la stele mi se odihnesc in pamantul ăla uscat și tare care se crăpa de atâta secetă, de parcă erau cratere pe lună.
Imi amintesc că, de cate ori se ivea o problema mare cu ai mei parinti, indiferent de oră, eram imbracate si fara vreo explicatie detaliata ni se spunea ca e musai sa mergem la țară, să aibă mamaie și tataie griă de noi. Nu eram la școală sau dacă eram, sigur in primii ani era vorba, desi ai mei nu concepeau ca eu sa lipsesc de la a invata carte, indiferent de problemele avute. Si ne luau pe sus, ne urcam cu totii in tren și in legănatul ăla care mă liniștea doar la gândul că mă voi afla, in putin timp, acolo, unde iubirea era la cote maxime, asteptam să se termine calatoria. Insa niciodata nu era simplu, cand schimbam trenurile, cu bagaje, cu sora mea în brațe, în negrul nopților deloc prietenoase, cu frica să nu pierdem legăturile si sa ne apuce dimineata pe drumuri; timpul se scurgea altfel și totul era cu bătaie maximă de inimă. Într-un final, pe un peron care nu exista, mult prea înaltă fiind scara trenului, eram aruncate ca  niște bagaje de preț și ne număram cu toții, de la om, la valiză, până eram siguri că, din nou, putem porni la drum.
Mi-amintesc ca a fost nevoie, de câteva ori, să ne lase tata în cantonul de lângă barieră, din cauza unor zăpezi și al unui viscol cum greu îmi mai pot imagina. Cadeam la fiecare pas, asa ca tata a luat unul din bagaje si a plecat după ajutor. Nu ar fi fost chip sa ajungem singuri pe o asa vreme. A rămas definitiv în mine, și acum, mirosul focului din sobă și patul îngust, din constructia aia de caramida rosie, dar și bucata de cozonac pe care ne-a oferit-o ceferistul. Îmi pare că nici cantonul nu mai există, ca multe altele ce se prefac în fum în lumea asta, dar mereu e în amintirea mea, singur-singurel, încă tronează în câmpurile nesfârșite,  confratele  fiindu-i viscolul și soră arșița aia uscată..
In satul nostru lucrau mulți la CFR. Îi vedeai îmbrăcați în haine de postav albastru închis, cu nasturi metalici, șepci cu cozoroc și cămăși bleu. Cand era frig, aveau unele grele cât să facă față gerului și viscolului din Bărăganul ăla bântuit. Îi vedeai cum ies din curți, încolonați, spre gara, unde făceau naveta. Aveau glumele lor, semnele lor, dar de cele mai multe ori, unul dintre ei m-a salvat de cate ori eram ratacita intre legaturi, cand schimbam ruta, dar asta mult, mult mai tarziu, cand nici nu-mi imaginam ce inseamna sa fii singura in drumul tau.
Atunci, de la canton, ne-au luat niste rude. Ne-au invelit pe noi doua in paturi și ne-au dus de parca eram jucarii de plus, incercand sa ne fereasca fata de atingerea vantului care parea ca te usuca cu totul. Cand ajungeai in odaita cu pereti albastri și tavan prea jos, simteai raiul, simțeai cum se lăfăie bucuria în fiecare ungher si erai toropit sub mirosul de sarmale. din piept de gâsca, tocat cu satarul, aromat cu ardei iute,  și infasurate migalos de parca erau niste miresici fierte molcom, în asteptarea nuntii..
Alteori, in noptile ploioase, mă tineam de mana mamei, dar mai tare o incurcam, caci mintea mea de copil lucra altfel decat credeau ei. In lumina lunii și a putinelor felinare de pe ulite, in ochiurile de apa – bălți vestite – mie mi se oglindea cerul, in niste reflexii greu de uitat, iar eu ma feream sa calc in ele, chiar si in cele mici, pentru a nu cadea in hău. Eram convinsă că prin ele ajungi in fundul pământului și, cum nu voiam decat sa revin in siguranta la buna mea cu glas de domnisoara, nu-mi doream sa cad și sa nu mă mai gaseasca nimeni, asa că mergeam în zig-zag, spre disperarea mamei, care mă lăsa să înfrunt drumul singură. Acum ma gandesc cat de tare mă consumam în mersul meu, imaginandu-mi lucruri despre care, atunci, în anii ăia buni, dar tare sărăcuți, cand nici desenul animat nu-mi era cunoscut prea tare, tot ce aveam era închipuirea, care mai mereu mi-a adus mai mult rău decat bine, căci in valtoarea greului și al traiului de zi cu zi, nimeni nu gusta exaltarea din mine.
Asa ca, ma intorc și spun că-mi torc amintirile de cate ori am ocazia. Le pun în fuior curat și le prind de grinda, acolo, in crama bunicilor mei, langa cosul cu sunatoare și ligheanul cu malai, langa butoiul cu vin și damigeana de visinata, langa strugurii atarnati pe ata, la uscat și nucile cocoțate de grija soarecilor. Si pot spune ca, uneori, fix ca in ochiurile mele de apa, nimic nu s-a schimbat. In haurile cu luciri de noapte, inca se oglindesc pericole, dar cele cu iz de uitare, și, pentru că nu-mi ajung doar mangaierile crucilor din cimitir, vreau sa fiu sigura ca inca mi-s vii toate, cat sa mai scot din umbra timpului lucruri care nu vor muri niciodata.
De unde sunt? De aici, din colț de munte de Brașov,  dar cu drum și gust de Buzău…

După o absență considerabilă, am luat din nou cuvintele – parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel –  din duzina de cuvinte, și am pus de o poveste nouă cu iz vechi. Cu aceleasi cuvinte au construit și alții articole pe care le găsiți în tabel la Eddie.

Continue Reading

Sub globul meu de sticlă

Trăiesc sub un glob de sticlă transparent, iar totul pare mai liniștit așa, chiar dacă în jurul meu cad focuri iar gălăgia lumii mă împresoară. Acolo nu trebuie să răspund întrebărilor la care nu am explicații facile. Lucrurile incomode dispar de parcă se ridică sub formă de fluturi. Roiuri. Acolo mă umplu de povești cu turtă dulce din care simt că fac parte, miraculos, căci prea tare seamănă cu frânturi din a mea copilărie. Doar numele diferă și culoarea pielii, dar citesc tot despre oameni multi și năcăjiți, care și-ar fi împărțit și ultima bucățică cu tine, decât să o mănânce pe furiș, fără poftă și vreo urmă de satisfacție. Globul meu de sticlă e colorat, fațetat, precum un caleidoscop din acela în care vezi părticele dintr-un vis impărtit in alte mii de fărîme și pe care-l sucești după bunul plac.
Sunt bine cu mine, nealterată de opțiunile celor care trăiesc după forme absolut firești, uneori convenționale. Nu mă împiedic de rezultatul ecuațiilor cu multe necunoscute, pentru că rezultatul îl accept cu seninul inimii. Bineînțeles că nu semăn deloc cu cea care dădea din coate, cândva, să se vadă, să fie, în rând cu lumea, cu job perfect dar inutil pentru nepriceperea-mi.
Sub rotundul lui perfect, oamenii nu mă ceartă pentru alegerile mele, nu-mi spun ce să fac, ce trebuia făcut – de parcă ar deține adevărul absolut și formula succesului garantat- și nici nu clatină din cap cu îngăduinta, țâțâind de neplăcere!  Nu așteaptă să apar alta decât sunt, acum, indiferent de ce-aș putea fi. Risipa mea e un alt fel de trăire, dar dacă ar trebui s-o explic prin viu grai…aș amuți. Nimeni nu vrea să audă nimicul omului care se ascunde sub globul de sticlă boem.  Acum e la modă  super-omul, (super-femeia, bărbatul),  cei care dărâmă zidurile viitorului. Dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa, deci s-ar putea să fiu defecta tuturor timpurilor. Hmmmmm..
Din cutele sufletului, pitit de zgomote și tumult și de lucruri care nu îmi mai sunt de mult  timp obișnuite, se preling dâre de lumină și tăcere. Sub clopotul meu de sticlă ele dau căldură. Acolo, alung activitățile care mă epuizează dar fără de care mecanismul acesta perfect nu ar funcționa. Le uit rapid, într-un ungher, cu geaca de piele, ghetele și poșeta lângă, cât să-ți echipezi urgențele și să ieși în aventura zilnică. Dar până atunci, mă pitesc cald în forme prietenoase cu o cană de cafea caldă și miros de cartofi copți, cât să nu uiti ce frumos și simplu e totul.
Știți povestea aia cu țiganul, iarna, aflat pe un mal și pe malul celălalt era un foc mare, iar el voia sa câștige un pariu cum nu va îngheta chiar dacă e atât de frig, iar el era într-o camașă sau nici aceea și spunea privind spre foc: „Doamne, ce cald e! Doamne ce cald e!” Și proiectia sa îl ajuta să nu moara de frig. Cand au stins focul, a inghetat pe loc.
Așa si eu, sunt conștientă că dacă dau globul la o parte încep să aud și să văd forfota lumii și sa trebuiasca sa vorbesc despre lucruri care oricum vor fi traduse de fiecare când filtrul său propriu intră în acțiune. Nici chiar eu nu pot sa  explic ușor ceea ce  nu stiu, cateodata, cum de au ajuns in anumite puncte:
Când au trecut anii, de mai am câțiva si numar unii de nici în vis nu credeam ca vor veni atât de repede. Sau că suntem un cuplu fără copii. Ori ca trupul meu nu mai e armonios, asa cum era cândva. Sau că am ales sa fiu omul literelor calde în detrimentul altor năzuinte. Ale altora. Nu ale mele. E drept că hrănesc altfel, ale mele, însă doar despre acestea din urmă pot vorbi, cele lumesti mi se par istovitoare, banale, ca intr-o zi a cartitei. Nici măcar nu-i pot invidia pe cei care fac lucruri mărețe. Am oameni în jur care reușesc asta atât de ușor și îi privesc cum strădania lor pare atinsă de aripă dumnezeiască. Și înțeleg perfect de ce mă așez în alte teritorii căci nu mi-aș putea însuși niciodată astfel de simțiri. Când totul iese atât de natural unora, tu știi că s-ar putea ca efortul tău să iasă în evidență. Și-mi doresc discreție, deși implicarea mea e totală. Dar cei pe care-i admir, nu-mi vor cere niciodată explicații. Ei știu. Ba, și pe cei carieriști de meserie, ambițioși cu performanțe uluitoare, siguri pe sine, pragmatici dar și vizionari, care silabisesc și se încruntă când îmi simt bătăile de ritm diferit, îi pricep bine. Știu cum e dar nu mai vreau a ști de ceva timp. Reușesc să îmbin planurile, dar mă voi simți cu adevărat bine când în loc de chipuri vad litere și povesti. Are însă grijă viața să echilibreze situatia și atunci normal că mă ascund cat pot sub umbrela albastra a bucuriilor mele.
Sau că în casa mea dorm prea multe suflete ale unor căței ce nu au mai fost doriti in alte părti. Ori că prefer o anumită solitudine zarvei normale, oricat de frumosi și buni, și oricât de recunoscatoare le-as fi celor cu care am stat candva în reuniuni voioase. Dar mai ales mi-ar fi greu sa mă alătur în crezuri pe care nu le simt, dar nevrând sa spun prea multe despre ale mele, căci e tare usor a fi combătut la infinit, când ție altele ți-s clare.
Si cum globul de sticlă e fictiune formală pentru a reusi sa ma scuz de toate neputintele mele îi sunt totuși recunoscatoare pentru că doar asa am reusit sa nu clachez in slabiciunile mele. Uneori îl iau cu mine și printre oameni, si fatetele de care vă spuneam la inceput mă ajută să asez lumii chip bland. Mereu aud ca ce gândesti, aia devii. Dincolo de preferintele mele, știu că niciodata nu mi-a fost mai clar ca sunt pe drum bun. Mi-a fost teamă ca anii maturitatii mele depline mă vor găsi cu regrete, căci multe nu mi-au iesit. Da, dar au apărut altele despre care n-as fi bănuit vreodată, iar mie mi-au asezat in suflet bucurie si adevar – ca primesti ceea ce îți e de trebuință. ÎNȚELEPCIUNE? Nu! Doar faptul că am învățat să mă iubesc mai mult, să nu mă mai raportez la cum sunt alții, ce simt, ce principii au, ce gânduri, cât de diferiți sunt. Când îți acorzi tot timpul din lume ție, îl împarți cum dorești, fără vinovății de fațadă. Se întâmplă să-ți pui clopotul deasupra basmului tău doar când crezi că nu mai ai timp să tot te explici.
Cand lipsesti mai mult dintr-un loc, atat de mult inca parca ai fi fost in povestea frumoasei din pădurea adormită, nu mai ai ce sa pui in loc decat o linie. Pe care o tragi după tine, in speranta ca nu va trebui să uiți unde ai lăsat capătul de care încă te ții bine și că, revenind, poți vorbi, ușor, nu despre ce  și de ce n-ai făcut, căci oricum nu poți schimba ceva, ci  despre azi, despre  mâine, despre cafeaua din ceasca, despre viața care se scurge indiferent că o asezi sub clopote de sticlă sau sub aripi de fluturi ce-ți duc visele departe pentru a se împlini. Parcă nu-ți mai simti oftatul cand privesti, peste umăr, discret, și te intrebi cat sa te auzi, doar tu: „Când, Doamne? Când?”
Si-ți bagi mâinile în buzunar ținând strâns pumnii, căci și-asa in restul timpului ți-s pusi la treaba. Cand zarva lumii se inteteste, peste mine, ca pe un platou cu tort, se asaza același clopot de sticlă. Tortul vietii  ramane neatins măcar pentru o vreme până cand  mi-l vor devora oricum…cei prea infometati de ….omisiunile inerente. Noroc ca-s camarile pline și ingrediente destule. Facem altul. Pot spera la unul cu bezea, lămâie si piersici? Simt eu că vremurile ce vor veni vor fi atat de pufoase și vor avea arme atat de naturale, incat nu cred că nu voi invita pe cei care le prefera sa le savureze discret. Dau eu cafeaua! Si un fir de floare, cât să ne îmbobocească povești noi în minte, căci gândurile oricum țes pleduri de cuvinte care ar fi zăcut cuminți sub alte clopote de sticlă dacă nu le-ar fi spart neprevăzutul.
Să-ți pui peste casa sufletului așternuturi de vorbe, toate ale tale, chiar dacă par la fel, tot te învelesc cu recunoștință, căci până nu demult, se tricotau doar în minte. Unul pe față, unul pe dos. Iar uimitor, cineva parca scotea andreaua și ochiurile fugeau singure, desirandu-se in minte. Ce noroc pe mine, cu locul acesta magic, alt glob de sticlă, unde să-mi înșir mărgăritare din gânduri ce altfel ar fi murit demult. Caleidoscop fațetat în imagini ce vorbesc despre mine, baloane de săpun pentru alții. Fiecare ce vede, fără supărare..

 

Continue Reading

Mihai și sticla verde

O sa ziceți că va înnebunesc cu „minunile” făcute de soțul meu. Pai, nu. Că totul e ciclic. Vine o vreme când e liniște și doar replicile lui sunt spumoase și produc ceva agitatie, dar și cand înalță zmee tricolore în toată curtea, se bucură încă din 21 decembrie că se lungește ziua și vine primavara sau adună toti cățeii cartierului, coadă, si se țin toate ghidușiile de el, n-am cum să nu vă povestesc.

ÎNSA DE DEPARTE, STCLA DE APA MINERALă, LA 2 L, verde și de plastic, e dușmanul meu numărul unu prin care soțul tot încearcă niște vrăjitorii și, uneori îi ies, alteori…nu.

Se zice ca hidratarea e bună, iar el bea apa oriunde s-ar afla – în bucătărie, în baie, dormitor, hol, cabinet, peste tot vezi o arătare de sticlă de 2 litri care se face una cu făptura soțului. Nu-mi place deloc, timp de pahar nu-i, dar si după ce își linișteste însetările mă trezesc cu inamici uitați peste tot. Am dormit cu unul în pat, un inamic verde rostogolit în clinchete tulburatoare pentru nopti cuminți. Mi-au aglomerat masa, scaunul, pervazul. Ce mai, neplăcut! E în stare să amâne și decolarea vreunui avion de îl ia pe el cu sete, iar peste tot cel mai fidel accesoriu nu e vreun ceas sau altceva decat minunea aia de sticlă.

Totuși, obiceiul cel mai cel din toate, e de a mai bea puțină apă, fix, cand iese din casă. Sticla rămâne pe un podium, aparent la adăpost. În primele dăti, am cules-o și așezat-o în siguranță, deranjată de bufnitura pe  care o  făcea când o dădea jos cațeii, în bucuria lor de „pleacă tata sau vine tata!”.
Menționez că podiumul, de care vorbesc, este de fapt tot holul, care e la o înălțime mai mare decat locul în care se intră în casă și unde se necesita putina atentie atunci cand îl cobori. Dar stiti cum e cu obișnuintele? Zici ca de atatea ori ai pășit acolo, încat cunoști fiecare denivelare.
Într-o seara de iarnă, neagră ca taciunele, fără lumina nici măcar de la stâlpul de afară, vin eu, dinspre baie, cu o oala cu apa rece, sa pun cățeilor că se sfărseau si ăstia de sete, precum stapânul lor. Casa lui Setilă s-ar fi numit asta, daca pe mine nu ar trebui sa ma pacalești cu paharul cu apă, ca pe copii cu lingurita de mâncare – una pentru tata, alta pentru mama și una pentru cățelu’. M-am gândit eu ca mi-e cam lene să las tigaia aia cu apa, să aprind lumina, ca doar cunosc fiecare centimentru din casă si pot merge și cu ochii închisi pe oriunde.
Așa că nu aprind nicio lumină, orbecăi frumușel, pun un picior pe caldarâmul de gresie si cand să-l pun pe al doilea simt cum fac precum Stan și Bran, împreună, pe când călcau pe coaja de banană. Vin pe spate, capul face balans dar tot îl aud pocnind pe gresie, țin contra din spate, îmi simt coatele într-o durere care mă vindeca de „mă doare în cot, definitiv”, mă uit că sunt la concursuri de tricouri ude, dar singura participantă. Apa îmi șiroia, cucuiul se umfla si eu îmi injuram bărbatul, care nu era acasă. Am bolit ..trei zile. Pe ce credeti voi ca am călcat eu? Da, pe o sticla cu apa, de 2 litri, pe trei sferturi plina. Dacă sticla ar fi fost goala nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. Dar așa s-a rotit sub piciorul meu de zici că era hopa-Mitică.


Jur ca aș fi dat totul uitarii. O vreme chiar a dosit sticlele alea din calea mea. Pana am uitat. Si eu, si el. Din cand în când o observam dărâmata de cătei și o luam de acolo. Totuși, într-o zi, cand am plecat de acasă, am lasat doi catei in interior, o sticla la usa și cand ne-am întors bloca nițel ușa, mi-am zis că-i prea de tot. Si cu adevarat sticla aia m-a mai urmărit, pana am decretat ca daca mai încearcă să ma omoare să o faca cumva mai pasional, mai artistic, caci femeie omorata din cauza unui pet verde, zău dac-am pomenit.

Pai, ziceti voi, nu merit eu ceva mai mult decat o amărâta de sticlă de plastic? Oricum ar fi, ghidușul meu, care inventează zile de naștere în septembrie doar să primească niște gogoși pe care mi le doream atunci, care își notează fiecare lucru la care mă uit doar m-o nimeri cu ceea ce-mi place atunci când aniversăm ceva, care mă ceartă dacă stau în frig prea mult, care-mi spune să nu mai dau explicatii nimănui la lucruri care mă agită, care e la fel de solitar ca mine, dar împreună suntem ca niște berze cu cuib de paie cocoțat deasupra lumii, e cel mai frumos dar primit de la viață și chiar mi-as dori să știe că „mor de dragul lui” și că sticla verde e doar pretextul de a scoate de la naftalina o poveste pe care unii dintre voi o cunoasteti. Să-mi trăiesti, dragul meu, așa fără pretext și nu de dragul unor sărbători cu simboluri comerciale. 

Continue Reading

Nu cu privirea de acum, ci cea de atunci

Pentru că văd lucruri, dar mă prefac că nu le văd pentru că nu sunt eu în acele ecuații, revin cu un subiect dezbătut de mine deseori. Nu am devenit mai înțeleaptă sau sufăr cumva mai puțin în urma multor lucruri întâmplate de-a lungul vieții, dar am aflat  pe propria-mi piele că-i poți iubi și pe cei  pe care nu-i simți total în suflet. Cum? Simplu. Te pui în locul lor o clipă, apoi iar în al tău, în al altuia pe care-l adori, iei omul care-ți este simpatic de mori, dar in afara de „salut și cum e vremea” nu va spuneti, faci și puțină contabilitate prin durerile pricinuite de cei plecați DEFINITIV, acolo Sus, și, vă garantez,  vă iese o combinație de suflete, astfel încât printre cei cu care îți porți ușor gândurile, intră și cei care îți dau senzația aia călduță, cu urme dacă e, foarte bine, dacă nu, viața oricum se derulează în același sens.
 E o mare realizare daca poti să nu-ți privești prietenii cu privirea de acum, ci cu cea de atunci, de cand păreați legati pe viață, iar dacă nu poți, așază-i într-o stea, să sclipească mereu și să nu uiți că nu poți fi prieten cu toată lumea. Cel care e prietenul tuturor, nu poate fi prietenul nimănui, zicea cineva. Nu mai dați acest cuvânt la liber. Păstrați-l pentru sine. Mie îmi e teamă de el, nu-l merit, chiar daca mă straduiesc mult. Insa tocmai aici e buba. Ne straduim, unde trebuie sa fie firescul. Nu cereti nimic altuia, dați voi, necondiționat, iar dacă nu mai poți face asta, nu te învinovăți. Ești defect? Ok. Spune-o, asumă-ți asta. Dacă ți se pare că ai dat și nu ai primit la fel sau, cum spuneam chiar eu, ai dat-o în bară în regulile importante ce tin doi oameni aproape, gândește-te că celălalt nu e rău, doar că s-a terminat firul. Că l-ai taiat intentionat sau s-a desirat pe parcurs, veti vedea, in timp, ca nu va mai conta. Sau va conta, dar altele iau locul acelui om și aproape ca te rusinezi de ceea ce te-a indepartat. Am telefonul, de exemplu, plin de numere de contact. De folosit nu le folosesc decat pe a celor fara de care nu pot trai. Unii îmi sunt chiar incomozi, chiar daca-i iubesc de mor, dar m-am saturat sa raspund acelorasi intrebari, cand de fapt se vede clar care-mi sunt preocuparile cele mai dragi. Eu nu mă plicisesc niciodata. Mereu exista ceva de facut, de creat, de gatit, plimbat, vorbit. Oamenii care nu-și gasesc locul și te invadeaza pe tine nu-i inteleg. De asta zic..ca firele compatibilitatilor sunt subtiri, asa cum și caracterele noastre nu par cele mai frumoase, totdeauna. Eu știu asta, dar mai stiu ca asta-i viata, părti din ea cu bune si rele.
Și cum am trait destul de mult din ea, știu sigur unde am gresit și CÂT DE TARE, în unele relatii, dar oamenii aceia conteaza si acum. Sunt ascunsi in amintirile mele. Uneori, chimia dintre oameni chiar e importantă, dar mai e important un lucru …tu însuți. Când rămâi singur, fără oglinzi, doar cu oglinda sufletului, fii cinstit și realizeaza cât de tare nu-ti plac gesturile vreunuia, stereotipurile altuia, alinturile, văitatul, apropourile, dincolo de ce crezi tu că ar sugera acestea: ipocrizie, fățărnicie, superficialitate, egoism, duplicitate. Apoi întorce-te și realizeaza daca tu faci la fel vreodata și cu ce ocazii. Acum, adună. Imparte. Daca tot nu te simti aproape de acel om și nici nu-l poti accepta, asa, ca parte din decorul vietii, renunta sau ignora.
Am invatat ca si cei mai buni oameni nu pot fi iubiti mereu. Pentru ca suntem făcuți din bine și rău, iar uneori..răul se așază acolo unde nimeni nu se asteapta. Eu l-am lasat pe al meu sa se lăfăie, câteodata, dar, măcar stiu ca port cu mine oameni simbol. Cand oamenii dispar, simbolul se duce cu el cu tot, intr-o stea. Nu-i alung de tot, fug dar raman ancorata in realitati purtatoare de amintiri comune. Care nu vor disparea orice ați face voi. Si intr-un fel, e bine asa. A fost o vreme când mă alarmam la orice zvon, orice șoapta primită gratuit, uitand ca am facut si eu, poate, acelasi lucru cu alte ocazii. Am avut momente când mi-am umbrit micile succese doar pentru că au ajuns la mine niște replici ale unora care aveau alte păreri personale vizavi de ce trăiam eu. Apoi, m-am scuturat și mi-am zis că-s o proasta, ca ceea ce traiesc acum nu voi repeta curand, ca, indiferent ce simt altii, nimeni nu poate pune realitatii mele alt văl, altă lumină. Si dacă o face, e despre el, nu despre mine. Asa cum și cele spuse de mine despre alții, sunt de fapt …despre mine, despre faptul că n-am știut să mă prețuiesc mai mult, încât să rămân verticală. Acum, privesc uimită cum nimeni nu-și mai face nicio grijă pentru nimic. Contabilitatea e cu rest. De multe ori tu ești restul, deși, din nou, e doar în percepția celuilalt acest lucru.
De când soțul meu are tot felul de activități frumoase unde lumea e unită, blândă și are un crez adevărat, am realizat cât de important e sa crezi in tine, fără insa a derapa in „prea multă stimă de sine”. Măsura contează. Mereu mi s-a spus că sunt prea modestă, cand stiam clar ca e de fapt nesiguranta pasageră. Dar nu era o nesiguranta a omului care nu stie cine e, in ce crede, ce vrea, ci doar o formă fireasca de a explica unora că-mi cunosc locul, și că nu tind spre al altuia, caci ce am eu e special, chiar daca nu suna fanfare și nu dau pe afara cu inteligenta. Am atat cat sa separ lucrurile, sa le imbin cand trebuie, sa le potcovesc să sune frumos și să le dau cu roșu in obraji de sănătoase ce mi-s. Cu ele plec la drum, și azi, și maine. Si de mă insotiti, zic sărut mâna, de plecati din diferite motive sau plec eu de langa voi, imi caut de acum steaua sa pun simbolul acolo. Din păcate, definitiva e doar moartea, iar stelele acestora stralucesc altfel. Te salut, lume!

Continue Reading