Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul și moliciunea, și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, și extenuați de slalomul pe care-l facem minut cu minut prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență. Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest
Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Schimb: Eu sunt foc, și tu ești apă/Devin apă, și tu foc

Poate n-am iubit destul,
Și nu știu eu cum să fac,
Tu ești strigăt, eu sunt dramă,
Tu ești rost, eu sunt păcat.

Nu cred că pe vorbe rele
Poți clădi un colț de timp,
Trandafiri sădiți în stele
Nu vor înțepa nimic.

Tu mă știi cu amănuntul,
Eu mai sar câte-o etapă,
Suntem unu lângă unu,
Eu sunt foc, și tu ești apă.

Se învârt rotițe multe,
Anii trec, de parcă-s rupți,
Când o ceartă se ascute,
Devenim, deodată, muți.

Viața e o strategie,
Și sclipire cu măsură,
Comedie, tragedie,
Dar noi doi, o aventură.

Nu știu ce vorbesc acuma,
Poate aflu într-un final,
Eu scriu versuri, tu cânți lumea,
Tu ești plus, eu un egal.

Dar în toate adunate,
Suntem ca la loz în plic,
Toate-s necâștigătoare,
Iar câștigul nu-i caștig

Dacă mergi pe bâjbâite,
Și te-ncrezi doar în noroc
Și cu bune, și cu rele,
Devin apă, și tu foc.

 

sursa – pinterest
Mărgăritare versificate

Cumpănă pe vârfuri de cer

Linia cerului era subțire;
Pe ea dansau toate visurile neîmplinite ale lumii,
Fără plasă de siguranță, dedesubt.
În cădere, picuri de ploaie se auzeau tropotind.

Când a căzut un vis colectiv,
A fost viitură și haos.

Mi-e teamă de ziua în care vor dansa prea multe deodată.
Ar fi posibil un dezastru colosal,
Și, parcă, m-aș apuca de construit o arcă,

Dar cum nu sunt Noe,
Mai bine învăț visurile sa meargă pe sârmă.

Le-am angajat un instructor.
Are obrajii roșii de fericire și un zâmbet ales.
Mi-a spus, la interviu, ca nu știe ce înseamnă neimplinirea,
Iar pentru asta nu a trebuit decât să
întindă sârma bine cu zambetul din colțurile gurii.

L-am crezut, ce să fac?
Insa sunt cu ochii pe el
ca nu cumva să se încrunte.

Dupa atâta ploaie, zău dacă mi-e dor de un potop!

Ei, ce ziceți?
Care vrea să-i ia locul?
Nu aveți nevoie decât de un zâmbet senin

și un vis dansator pe sârmă….

Sau poate știți să faceți cumpăna pe vârfuri de cer….

sursa: internet
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul · Mărgăritare versificate

Cuiul înserării

Cade seara-n pasul ierbii,
Ceruri se agăță-n case,
Peste roșii acoperișuri
Norii fac drumuri umbroase;
Se scufunda-n hornuri clipa
Roșiaticei făpturi
Și suspendă înserarea
Pe un tablou ce stă-ntr-un cui.

Nu știu cum adun pe umeri
Puf de păpădii și zmee,
Mă rotesc într-o răscruce,
Îmi-nvârt inima c-o cheie;
Seara bate-n mine un clopot,
Flori se zbat pe o semilună
Iar cu mâinile amândouă
Eu prefac norii în spumă.

Noapte, uită-mă o clipă,
Nu mă adormi prea lesne,
Lasămă-n tabloul vieții,
Chiar de atârnă de un cui,
Să îmi fac din roșu taină
Și din stele epoleții,
Iar așa, împodobită,
Să visez că sunt hai-hui.

Sunt, și pot, și împart, atentă,
Frunze în cer, nori pe pământ,
Înserari și amiază caldă,
Vorbă, zâmbet si cuvânt;
Iar cu fluturi în batistă
Fac troc bun. Sunt precupeața!
Pun chiar stelelor căpăstru
Și-mi port seara-n dimineată,

….în tabloul libertății
Așezat la tine-n cui!

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ascunzișuri și vrăbiuțe

Cât trăiești, greșești; te lepezi de bune, de cele de care nu te crezi in stare.

Cât trăiești simți și gândul rău cum își croieste loc. Uneori faci nedreptăți sau iei hotărâri rele care ii vor influența pe cei din jur.

Cât trăiești, zici multe; ignori, spui vorbe rele, judeci, arunci săgeți.

Voi, nu? Hmmm…

Ei bine, viața nu e doar din frumos și nu îmi plac deloc oamenii care nu se vad cu bune și cu rele, doar alții fiind de vina, ori, în anumite cazuri, nemaifiind de încredere doar pentru că au oferit o experiență nu tocmai plăcuta vreunui om uitând că și ei au făcut altora același lucru. Orice e posibil: si sa fii victima cuiva, dar si sa ramai consemnat pe viata pentru un lucru pe care nu mai ai cum sa il schimbi sau sa-l repari. Cu toate acestea, mereu ne vom separa drumuri si destine printr-o hotarare mai mult sau mai puțin clară.

Pe mine, insa, ma sperie imaculatii ….

Fiecare cuvânt de aici poate fi sucit, insa, dincolo de greșeli, de răutăți, de partea mai puțin plăcută a vietii, rămânem noi, cei care, în intimitate, singuri și fata in față cu conștiința, vom ști cine suntem. Parcă nu ne place sa ne aducă aminte cineva de partea noastră întunecată, însă, nu înseamnă că ea nu s-a observat la un moment dat. Iar dacă nu, și sunteți atât de norocoși încât să vă priviti in suflet și să nu găsiți nimic rău, atunci chiar ați avut parte de un echilibru aparte.

Soțul meu îmi spune, mereu:„daca nu poți face un bine, macar nu face rău”. Și asta nu mai uit eu. Poate și din acest punct de vedere mi-as fi dorit să îl fi cunoscut cu mai mult timp in urma. Altfel arata, acum, cărarea inimii mele.

In fine, iubiti-va cu bune și rele, si nu uitați, că în lumea asta mare cineva vă cunoaște și latura mai puțin vizibilă, iar când va privește ca și când ar deține secretul vieții voastre voi să îl priviti in ochi, căci nu ați uitat, nu sunteți un altul, ci doar va duceți împăcati și greșelile, in așa fel încât să nu le mai simțiți poveri ci doar picături înnegrite care oricând ar putea să își scuture veninul. Rolul tau e sa îți dovedești, ție, că e închis robinetul.

Atât.

Va veti intreba care e rostul acestei fotografii. Ei bine, ma uitam la aceste vrabiute, cum se inghesuiau la meiul pus printre muscatele mele, pe gard și vedeam cate una razleata, departe de gașca galagioasa. Credeti ca avea vreo sansa sa ramana primadona? Nu, imediat se ducea tot cardul după ea si o baga in grup, se amestecau cu toatele astfel incat nu mai stiai care e una si care-i alta. Mare lucru e sa te poti aseza in randul lumii, stiind ca, indiferent de ascunzisurile noastre, ziua cea noua iți da posibilitatea sa alungi fiecare gand apasator.

Si devii vrabiuta vesela cautatoare de companie placuta unde nu e nevoie sa explici nimic, ci doar sa fii fericit!

Fiti fericiti! Fiti vrabiute!

Ps, S-ar putea sa va trebuiasca lupe, dar sunt opt vrabiute pe pervaz; au fost si mai multe, insa, cum mai spuneam, candva, nu am ce imi trebuie pentru a le fotografia.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

În grădina sufletului meu

 

Eu nu voi scrie poezii,
Eu doar versific amănunte,
Așa nu umblu pe câmpii
Când vin tristeți să mă inunde.

Nu pun metafore cu stil,
La bal duc slove amețite
Să îmi danseze un cadril
Și sa devină fericite;

Iar dacă le curtați boem
Și le zâmbiți cu îngăduință,
Se vor preface în poem
Și vor juca o periniță.

Se vor întoarce în pași de step,
Vor tropai prin mine iar
Și vom dansa un menuet,
Ele obosite, eu sprințar.

Să nu uitați, versuri nu scriu
Ci doar dansez cuvântul viu!
În inimă îmi prind căuș
Și slovelor le fac culcuș!

Așa mă știu nevinovată
Și nu calc teritorii Înalte,
Nu dau tribut și nu fac artă,
Pot doar să-mi pun și eu deoparte

….nisip de vorbe și emoții
Nesubjugate de pretenții..literare.

Sunt rătăcită prin cuvînt,
Cu el mă bucur, cu el mă plâng.
Mi-e prieten, zâmbet și altar
Unul ascuns în buzunar…
….de inima mulțumită!

Atât!

Mulțumesc tuturor că îmi permiteți să las, aici, tot felul de bălării. In definitiv, daca tot am un loc al meu, fie el și virtual, de ce sa nu grădinăresc puțin cu florile sau buruienile din sufletul meu.