Categorie: Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Când o clipă de prezent nu vrea să devină viitor

Adriana39 comentarii
  • Uneori trecem prin viata cu pedala de la acceleraţie pe maxim şi total neasigurati. Din nicio parte. Te lovesti de oameni, de lipsa lor, de experiente care mai de care mai naucitoare ca, in final, sa nu te mai poata repara nimeni dupa accidentul inevitabil. Doar timpul, iar in unele cazuri nici el nu face fata. Prea suntem multi.Acum mai mult de 25 de ani, daca stau sa socotesc, dar nu vreau sa ma sperii de la inceputul scrierii si sa pun punct inainte de a-mi spune mai clar ideea, cunosteam un om care avea sa-mi schimbe viata. Multa vreme mi-am zis ca acela e unicul moment pe care l-as sterge definitiv din trecutul meu si, culmea, nu e cel mai injositor, ci e cel cu impactul cel mai mare asupra trecerii mele prin lumea asta. Este acea intamplare care a deschis drumul pacatului in viata mea. Și nimic nu a mai fost la fel. Nici eu, nici raportarea mea la ceilalti. Parca ma nascusem sa persist in greseala, sa ma adun faramite de jos şi sa fac un intreg peticit pentru mai tarziu. Credeti-ma, pe cuvant, ca fisurile s-au vazut multă vreme si, parca, tot in acele locuri se adaugau alte şi alte intamplari.Cand vad in jurul meu oameni ce regreta trecerea timpului, doar pentru ca atunci responsabilitătile, lipsa sau putine, faceau casa buna cu tineretea si prospetimea noastra; cand imi recapitulez eu, pe repede inainte, altfel nu as rezista, trairile mele de atunci, zau, daca m-as intoarce, chiar daca mi s-ar garanta tinerete fara batranete, zero riduri şi lipsa par alb. Nu, nu, nu… de trei ori nu.Mi-am ranit parintii in incercarea mea de a ma face repede mare, am ranit parintii altuia, am bulversat oameni şi ne-am tarat noi, acei doi de atunci, intr-o parere de iubire nebazata pe nimic. Dar nimic. Atractie doar si consumarea ei, si care – iar aici nu vreau deloc sa punctez vremurile pe care le-am trait ce excelau prin lipsa cunoasterii sau a informatiei – ne-a amagit intr-o stare de absurd si neintelegere, dar mai ales de ne-iubire.Când am fost ceruta de la tata, nu stiu daca aveam 20 de ani. Eram, inca, amandoi, convalescenti dupa un episod traumatizant care era gata, gata, sa ma coste viata şi pe care voiam sa-l incheiem intr-o uniune care, credeam eu, avea sa cicatrizeze uratul si greul ce aparuse sa-mi mutileze sufletul si nu numai. N-a fost asa. Dincolo de faptul ca tata nu a inteles de ce viitorul lui, posibil, ginere a venit sa-i ceara fata, asa, pe neasteptate, imbracat nepotrivit şi fara eventualii cuscri, noi ne jucam, deja, de-a baba oarba; oarba fiind eu, iar baba povestea, caci nimic nu era mai gresit decat gandirea mea de atunci si senzatia ca astfel pot repara lucruri incepute in doi. Nu a inteles, bietul tata, nici din ce ne-am fi putut sa ne ducem viata impreuna sau unde am fi locuit, tinand cont de tineretea noastra dar, mai ales, nu intelegea de unde a aparut iubirea aia ce ne facea sa ne dorim impreunarea vremelnica, pentru ca el nu vedea decat o fuga din calea problemelor pe care mi le facusera ei, ca parinti, cu asprimea lor. Nu stia, dragul de el, ce dureri noi purtam si cum credeam, naiv, ca astfel mi-as accepta, mai usor, greseala. O parte din noaptea aceea mi-am petrecut-o in strada, pe un leagan. I se parea tatei ca am nevoie de o racorire a mintii. Asa era. Dar eu nu stiam asta, nu stiam nimic. Nimic.

    Lucrurile s-au terminat inainte de a incepe, dar asta nu inseamna ca nu au venit intamplari tavalug pe care nici macar nu merita sa le mentionez. Niciunul nu am avut vreo vina, caci ar fi putut ramane doar o poveste oarecare, daca nu i-am fi simtit acut nepotrivirea. Violenta verbala si fizica, insa, nu le-am putut uita pana mai ieri, cand am crezut eu ca pot face pace cu aceste amintiri. Am omis, insa, sa adaug, acestor senzatii, deschise de conjuncturi bine intentionate, in prima faza, pe tanara de atunci, care nu a invatat mare lucru din lectia acelor ani, in care niciunul nu a stiut iubi, pretui, incuraja, sustine, de a se bucura de succesele fiecaruia in parte, lasand la o parte acel „si eu” sau de a nu scoate, macar, ce era mai rau unul in altul. Nu aveam inlantuirea aia de copac, puternica, stabila cu seva vindecatoare despre care am aflat intre timp. Eram ciungi, nemilosi si tristi, doi copaci care traiau in aceeasi gradina, dar unul cu spatele la celalat.

    Momentul l-am perceput atunci ca maximul suferintei mele. Si stiti de ce? Pentru ca nu aveam experienta vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemanatoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivita carora sa ma pot destainui, nu aveam suficientă incredere in parinţii mei sa le spun trairile mele, nu am avut suficienta incredere în mine și, pur și simplu, mai eram si la varsta cand simțeam nevoia sa sufar, ca si cand toata nedreptatea lumii o adunasem eu in mine. Ehehe, de-ar fi existat astfel de site-uri, internet la liber si tot ce avem acum si ni se par nocive sau nu, educative sau toxice, tot ai fi putut face alegeri mai bune de care nu te-ai mai fi simtit vinovat. Asa, singurul lucru la care m-am priceput a fost sa fug. Si, Doamne cat am mai fugit!

    Am lasat, repede, in spate acel episod şi m-am cutremurat, dupa ani, cand am descoperit ce perceptii diferite aveam fiecare despre acel moment. De vreo trei ori ni s-au mai intersectat drumurile şi de fiecare dată, cred, era raspunsul lui Dumnezeu in fata intrebarii mele, nerostite, culmea, niciodata: „Ce ar fi fost daca?” Nimic!, mi-a raspuns Dumnezeu. Pentru ca unde nu este iubire divina, nu poate fi nimic. Unde nu e gandul total spre binele celuilalt drumul se intrerupe. Definitiv. Iar noi am stiut asta si ma bucur ca am aflat-o repede, asa cum, de putin timp, cred ca am pecetluit senzatia, dar si povestea, dandu-i finalul pe care-l merita. A capatat forma de ravas, strans bine la capete, si cu pecete de tinerete zbuciumata, care sa nu mai fie deschis niciodata de nimeni.

    Nu m-am uitat inapoi in momentul in care una din povestile mele se sfarsea. Ba, mai mult, refuzam orice informaţie venita asa, din darnicia unora. Voiam sa protejez ceea ce deveneam, chiar daca tot nu eram bine si pe drum curat; imi doream sufletul liber pentru inainte, nu dornic de inapoi. Nu credeam in legaturi reluate, funii innodate şi viata retraita. Voiam sa traiesc si atat. Cu orice risc. Acum, cand vad oameni care-si plang iubirea pierduta, sunt un pic infuriata, dar şi mai furioasa sunt pe cei ce o striga in asa fel incat sa ajunga la celalalt durerea lui. Ca si cand suferinta aceasta l-ar surescita pe cel ce a iesit din poveste, care zburda in altele mai noi si, poate, l-ar face sa se impiedice, sa se intoarca, sa adune cioburile impreuna si sa RETRAIASCA.

    Nu mi-a placut sa scriu, nici sa vorbesc despre iubire, asa, la general. Pentru mine iubirea e fapta, emotie, traire buna, nu suferinta, lacrimi si suspine. Stiam asta doar la nivel teoretic, incapabila sa construiesc astfel de lucruri cu cineva. Mi-am luat lectia umilintei devreme, dar in felul meu am iesit invingatoare pentru ca, pentru mine, iubirea avea sa vina tarziu, aşa cum nici nu o visasem, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la ea in vreun fel, poate si pentru faptul ca am crezut ca nu o merit, prea ma considerau multi capricioasa si instabila. Cu toate astea, am trait o viata de om pana am reusit sa-mi gasesc linistea si pentru că multi cred că sunt o norocoasa pentru acest dar, uitandu-ma, totusi, peste umar, nu pot sa nu ma gandesc ca orice pilda inteleapta sau cu nu stiu ce talc s-ar fi vrut, nu se potriveste aici, din pacate. N-am invatat nimic, multa vreme. Am trait şi atat. Nici macar nu am reusit sa deosebesc binele de rau. Am ales tot raul, o data si inca o data, iar şi iar. Ba, uneori, l-am generat eu. Aveam o predispozitie fantastica in a intra in belele; inca o am, dar intre timp am frane bune.

    Pana intr-o zi, cand, cred, totusi, firul raului s-a rupt de la sine, pentru ca, in orice poveste, deci si intr-a mea, s-a inceput un ghem nou. Cu toate astea luna mai, în fiecare an, e o luna trista. ”Niciodata sa nu te uiti la ce ai pierdut, ci la ce ti-a ramas”, spunea cineva. Acum multi ani, indepartati ani, imi pierdeam identitatea pentru o vreme, apoi mai-ul mi-a fost o umbra definitiva, prin trecerea tatei in nefiinta.

    Din pacate, lectia intamplarilor mele trecute mi-a fost tot o lectie pentru zilele de azi. Poveste in poveste. Si veti rade, dar intr-un moment de exaltare sufleteasca, fericita prea tare in tot ce fac acum, probabil si din siguranta care, credeam eu, ma stapaneste in zilele acestea de femeie cu ani destui la purtator, am vrut sa peticesc si experienta asta. Din pacate, nu am mai stiut cum. Si am adaugat nepotrivirii, imaturitatii și orice balarie ati vrea sa asezati in fraza… numele meu. Dupa vreo doua treceri cu privirea peste un text ce semana a schimb de replici gen ping-pong, am realizat ca nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta, am inteles ca faptele pot fi diferite de cuvinte. Iar cand convenientele și politetea dispar, cand curajul iti da indrazneala, te tradezi singur și revii la inconstanța pe care nu o recunosti in viata de zi cu zi dar ti-o amintesti perfect de cand erai fugara. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine insuti nu. Și daca ti se activeaza si senzatia de neplacere uiti orice parte romantata a povestii, asa cum uiti ca ai avut intentii bune intr-o conversatie care iti devine, destul de repede, iritanta.

    In definitiv, cuvintele ne ajuta sa dam caldura unor intamplari ce nu au avut decat o raceala aparte care, si acum, dupa 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am cautat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasandu-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni, poți face loc lucrurilor bune din viata ta sau chiar sa devii tu un om mai utilat sufleteste. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi ca te omoara zilnic. Si mai stiu ca voi evita, pe cat posibil, cuvinte ca „maturitate„, „vindecare”, „eliberare” , „greseala” „impacare”. Nu mereu spun adevarul despre noi.

    Am inteles, in schimb, cu toata fiinta mea, ca as incerca cu orice pret sa fiu fericita, nu as lasa pe nimeni sa-mi zica, nici macar sa-mi sugereze sau sa-mi induca sentimentul ca „nu se poate”, „nu ai voie”, „nu-i posibil” și „nu tie”. Nu am privit inapoi decat, pentru a culege impresii pe care sa le astern pe aici, intr-o poveste, de care, poate, cineva are nevoie. Sau nu. Sau poate ar fi, cum spuneam mai sus, lectia neplacutului si a nepotrivirii cu ceea ce iti e harazit sa traiesti. Am inteles ca poti incepe relatii cu oameni de care esti atras, cu care, in ciuda diferentelor, pornesti pe un drum, desi tie nu-ti place nici cum gandeste omul ala, nici cum pune accentul in fraza, nici cum doarme, nici hobby-urile lui, nici faptul ca nu esti tu, in preajma lui. Nimic. Iti plac altele, dar nu suficient cat pentru o viata intreaga sau macar pentru o poveste de care sa-ti amintesti cu placere.

    Asadar, oameni, numele meu e NEPOTRIVIRE sau FUGA, si uneori generez situatii, dar pe care nu le mai regret demult, caci am acasa mester reparator de suflete si idei proaste, care stie cum sa ajunga la inima mea si caruia nu-i par altfel decat o provocare frumoasa, spune el. Iar eu sunt multumita. Cumva am fugit intr-o poveste ce isi scrie firesc fiecare fila, secunda cu secunda. Si nu mai fug singura, ci in doi. Doi potriviti.

    Și dacă lectia rabdarii nu am invatat-o la timp, dacă mi-am petrecut o parte din viata, blazata, necautand fericirea,intr-o singuratate tulbure, mi-am invatat, intr-un final, pe neasteptate, lectia iubirii prin credinta. Credinta ca am fost suficient de iubita, incat sa mi se dea o sansa ca intr-o zi voi fi fericita cu adevarat. Şi sunt! Şi voi fi! Promit!

    „N-am urmarit aici mai mult decat sa marturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viata.”, spunea frumos, Paler.

    V-o spun si eu, in felul meu.

 Momentul l-am perceput atunci ca  maximul suferinţei mele. Şi ştiţi de ce? Pentru că nu aveam experienţa vieţii; nu aveam exemple de cazuri asemănătoare ce m-ar fi putut ajuta, nu am avut prieteni şi lume potrivită cărora să mă pot destăinui, nu aveam suficientă încredere în părinţii mei să le spun trăirile mele, nu am avut destulă încredere în mine și, pur și simplu, mai eram la o vârstă când simțeam nevoia sa sufer, ca și când toată nedreptatea lumii o adunasem eu toată.

Din păcate, lecţia întâmplărilor mele mi-a fost tot o lecţie ….pentru mai târziu. Și veți râde, dar într-un moment de exaltare sufleteasca, dorindu-mi sa mă impac cu tot ce a insemnat viata mea, am vrut sa peticesc și experienta asta. Din păcate, nu am mai știut cum. Si am adăugat nepotrivirii numele meu, fugii la fel, imaturității și orice bălărie ați vrea să așezați în frază. După vreo două treceri cu privirea peste un text ce semăna a schimb de replici gen ping-pong, am realizat că nu e bine sa justifici nimic, nu e bine sa vrei sa repari cu forta. Poți minti orice om ca esti minunat, dar pe tine însuți nu. Și când ți se activează senzația de neplăcere uiți orice parte romanțată a poveștii. In definitiv cuvintele ne ajută să dăm căldură unor întâmplări care nu au avut decat o raceală aparte care si acum, după 25 de ani, ar ingheta orice sentiment. Eu am căutat in mine vindecari de care nu aveam nevoie. Debarasându-te de amintiri și persoane toxice, chiar eu fiind exemplu bun pentru nepotrivire in raport cu unii oameni,  poți face loc lucrurilor bun din viața ta. Si, poate, de ce nu, să apreciezi un pic mai mult ceea ce ai, rutina aia care crezi tu ca te omoara zilnic.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii

Adriana10 comentarii

Ziua își scutură petalele sub adieri de vânt molatec. Parfum de Florii se împrăștie prin noi toți și raza de soare binecuvântată vestește sărbătoare aleasă. Biserica e împodobită a Frumos, a Verde, a Lumină, a Bucurie. Închid ochii și iar mă duc spre tărâmul meu fermecat, din sat cu salcâmi și pământ uscat, unde primăvara avea miros aparte și viața părea că e desprinsă din cântec de cocoși și zumzet de păsăret ales. Mirosea a Verde și a Duminică și primul lucru pe care-l făceai era să ieși la poartă și să te uiți, lung, pe uliță, să vezi cine trece, spre ce trece și cât timp mai ai la dispoziție să-ți speli ochișorii și să o iei pe de vale până la biserica cea albită de Crivățul cu plete negre, pe care și le-a scuturat intens în nopțile de iarnă, de care încă îți amintești cu un fior.

Salcâmii sunt copacii străjeri în fiece gospodărie din satul meu cu nume ciudat, păstrați în caz de urgențe, când lemnele de foc nu ajung în vreo iarnă grea. De sunt suficiente, scapă de secure și mai stau pavăză încă un an sau mai mult. Ei știu tot; știu că de o vreme oamenii au mai plantat și altceva în afară de salcâmi și mesteceni. Salciile, care parcă prind trup doar dacă înfigi o ramură în pământ, încep să răsară pe șanțurile oamenilor. Și tataia avea salcia lui. Acum e a noastră, ne străjuie hotarul.

Îmi amintesc o duminică, pitită sub foșnet de crenguțe plăpânde și văd o siluetă de om strașnic, înalt ca un brad, căci avea peste 1,80 înălțime, și peste suta de kilograme, cu o față roșie, roșie de zici că își alesese culoarea bucuriei pentru împodobire aleasă. Venea din josul uliței, cu pas grăbit, cu pantalonii lui la dungă și haina de piele scurtă în care soarele făcea fețe-fețe, iar sub braț ducea un snop imens de sălcii pline de mâțișori. Și cum trecea, îi auzeai vocea inconfundabilă:

–Să trăiești, Mărie, hai grăbește-te că a bătut clopotul o dată; hai, că-s Floriile!, și o zicea așa într-un fel de parcă pe ceilalți îi lovise amnezia și nu mai știau că ziua aceea era atât de așteptată.

Și iar foșneau mâțișorii salciilor sub brațul bărbatului care, atunci când vorbea, grăbindu-se, se bâlbâia ușor, spre deliciul nostru, al copiilor, căci nimic nu ne scăpa din amănuntele astea care întregeau povestea.

–Adriană, măi Sălciuța tatii, ai făcut ochi, tată? Fugi de-ți spală fățuca și vino la biserică să cântăm Floriile!, îmi adresa cuvânt, și mie, nea Gicu, zis pe ascuns și Budală, și care ne era cumătru, dacă stau bine a desluși gradul nostru de rudenie.

Iar mâțișorii lui parcă mă ispiteau și mai tare.

Din curți, ieșeau, grăbite, femei cu basmale înroșite, cu narcise galbene în mâini, proaspăt rupte din brazda de flori, din grădina din față, a fiecărei case, și ți se părea că încă vedeai roua dimineții pe ele. Fete tinere, cu ochii cârpiți de somn, dar cu părul lucind de atâta pieptănare, își netezeau cutele rochiei, grăbind pasul. Zambilele lor lăsau, în urmă, parfum de tinerețe. Vreo dadă se legăna în baston sau la brațul vreuneia mai în putere și te uitai cum în fiecare coș sau mânuri muncite zâmbeau flori de primăvară ori ramuri îmbobocite de timpuriu cât să cânte biserica primăvara și pe Isus în zi sfântă.

După ce îmi umpleam ochii de frumos, intram în casă, îmi domoleam cu nițică apă buclele rebele, de îmi lipeam bretonul pe frunte, deloc estetic, dar cu o nevoie pe care nu o puteam explica, îmi luam fusta verde cu flori albe, care mă dispera căci o așezam frumos, în oglindă, dar, până mă îmbrăcăm de tot, i se răsucea elasticul din talie, de păream șuie mereu. Cinci minute rezista aranjatul meu riguros, după alte cinci răsucirea apărea, din nou, iar eu abandonam problema pentru o alta proaspătă – „oare câți vor observa că îmi ies degetele prea mult din sandalele mele de oraș”. Și de vedea cineva, cred că le era familiar amănuntul.

Deschideam poarta din vale, și, tiptil, ajungeam, și eu, la cel din urmă bătut de clopot.

Doamne, ce forfotă! Prin cimitir se tămîiau mormintele și se împodobeau cruci cu flori plânse, iar celelalte, rămase, înfrumusețând icoane, cântau în biserică a sărbătoare.

–Ia uite, fată, aia a lu’ Verginica iar a adus, de la Buzău, crini din aceia regești de a pus la icoană. Pe lângă ei, zambilele noastre par ciulini!, se găsea una să chicotească ușor, făcându-mă să privesc către a lu’ Verginica, altă rudă de-a noastră, dintr-un neam cu mamaie. Habar nu aveam, însă, ca peste ani, fata aceasta avea să umple cu flori, mereu, nu doar de Florii, un mormânt de părinte plecat prea devreme, dar și Biserica, de parcă ăsta era rostul și tributul ei, ofrandă aleasă!

–Nu fac altceva decât să împodobesc casa tatălui meu, cum mi-a împodobit el viața cât a trăit!, o auzeam murmurând…

Slujba începea, dar mie îmi părea că, în Biserică, florile cântă, sălciile și mai apoi chipurile de oameni, iar după anafura si binecuvantarea de final, fugeai să așezi la icoana casei un mâțișor primit de la Nea Gicu și sfințit de tata popa.

 

Până sa ajungi, însă, făceai popas pe la crucile celor pe care nu-i cunoscuseși prea bine, dar îi știai ca moși și strămoși, din poveștile altora.

Peste gard era C A P -ul, cu tot ce însemna el, și credeți-mă însemna – grajduri cu vaci lăptoase, pe care le păzea noaptea tataia, hale cu pui, unde lucra mamaia, silozuri de grâne, livezi cu prune grase, și pere aurii, grădină de zarzavat, duzii și aguzii ce ajutau la creșterea viermilor de mătase, dar ne îmbogățeau și nouă burțile, S M A – ul și toate combinele alea care așteptau mersul în câmp, tractoriștii cu bască de la I A S, altfel neconcepându-se uniforma, și mult verde, cu zumzet de viață plină, toate o ruină acum. Toate. Atunci, raiul.

Femeile se întorceau cu ramurile în mâini și cu zâmbete mulțumite pe chip. Nu se mai grăbeau. Stăteau toate în grup, așa cum le văzusem și deunăzi când coborâseră din căruța lui Nănele, bărbatul lui tanti Lenuța, cea mai strașnică femeie pe care o cunoașteam, după tanti Tinca a mea și bineînțeles, mamaie. Am reținut o întâmplare care încă își face loc prin multele adunate în cutiuța inimii. Când una dintre femei era bolnavă sau mai fără putere, iar cum în apropierea Paștelui nu era casă să nu fie primenită în var stins și lipită pe poale cu băligar de cal amestecat cu lut, dar și pentru că țoalele trebuiau scuturate, preșurile spălate cu leșie, și curtea măturată, albinuțele astea, de care vorbesc, se uneau cu toatele și până nu lăsau locul curat, nu plecau. Auzeai râsete, glume și strigăte ascuțite de Buzău, cum le numeam eu țignalul, iar seara reușea să le găsească mulțumite de fapta lor.

Când să se urce în căruță, femeia care era toată o lacrimă de mulțumire, apărea cu ofranda pentru lucratoare, un lighean de gogoși:

–Ia, fă, luați de mâncați, că tare ați mai lucrat azi, că dacă nu erați voi mă găseau Sfintele Paști în mare dezordine!

–Auzi, țață, dar sunt de post? Știi că noi am postit cu toatele de atâtea săptămâni?

-De post, mamă, de post – apă, făină și țaic proaspăt de la brutărie!

– Și de prăjit, în ce le-ai prăjit, bre ?, spuse una care în timp ce-i frecase oalele din bucătărie găsise, semn, niște untură de porc, într-o tigaie.

-Pfui, d-apăi, să știți că aveți dreptate, în untură le-am scăldat, că ulei de unde?, își frângea femeia și lacrima inimii, și mâinile, în timp ce privea ba la gogoși, ba spre femeile care deja se urcau în căruță.

Dar cum fiecare grup are printre el omul-salvator, numai ce se zburlește o dată mătușa Tinca, iar din două gesturi îi golește femeii ligheanul de gogoși în șorțul care-i era mereu pavăză:

– Dă-le, fă, încoace, și bogdaproste; hai, rămâi sănătoasă și să ne vedem de Crăciun să te scoatem și atunci la liman!, puse ea zălog și bucurie în sufletul femeii.

Să vă zic că la un chiot de-al mătușii a aparut tot păsăretul de copii, de ziceai că semnalul era dat de dinainte: „Adriană, Angelă, Silvie, Sorină …haideti la gogoși!”, și nouă ne părea ca a venit bâlciul și sărbătoarea fix din acea căruță cu femei bucuroase de isprava lor.

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii, îmi cântă și mie iar amintirile, și nu din nostalgie, căci viața de atunci fu frumoasă, dar în niciun caz ușoară, pe când cea de acum e cu bucurie și primenire de iubire mereu nouă, mereu recunoscătoare.

Cântă Florile în Biserică, iar inima îmi râde și îmi plânge deopotrivă. Și musc dintr-o gogoașă, de post, șoptind, încet, un mulțumesc.

Salcia de la poartă e deja înfrunzită; mi-a zis mie om bun…,

 

..semnează, Sălciuța tatii!

 

flori in biserica
sursa: internet, romaniatv

 

Să vă cântați florile sufletului oriunde, iar voi, cei cu nume-flori să vă bucurați de cântec, de frumos, de binecuvântare. La mulți ani! Paste fericit celor care-l sarbatoresc azi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Februarie cu amintiri desferecate și mâțișori

AdrianaLasă un comentariu
Februarie mă leagănă duios pe muchii de suflet senin.

februarie

Ciudată lună. Multi nu o iubesc, o toarnă în cupele cu amănunte de care se lipsesc și o beau pe nerăsuflate cât să pară că le-a fost aliment dar că se pot hrăni mai bine cu ghiocei și muguri blânzi de primăvară așteptată. O împart grăbiți cu nerăbdarea și clocotul din ei, uitând că nu e deloc bine să-ți grăbești timpul. Mai bine să-i cauți haină cu folos și să te bucuri de molcomul serilor ce îți vor lipsi, dacă ești cinstit cu tine, când canicula verilor cotropitoare te va încinge că o curea pe mijlocul Albai ca Zăpada, luându-ți aerul pentru o vreme. Februarie al meu, însă, îmi e trambulină spre verde. Și sar fericită prin fiecare zi, de îmi simt picioarele mai pregătite pentru aventuri, iar inima mai plină de idei, gata să îmi fugă din piept, mulțumită de tot ce aduna și speră, cât să dea și altora zvâc de simțire nouă.

Februarie mă leagănă in miros de frezii, și ceață, in adieri de vânt, uneori turbat, și îmi așază pe frunte urme de fulgi ce au uitat sa cadă. Pădurea suspină, așteaptă semnul de trezire, dar nu se grăbește. Știe că la doar o toană de o clipă va fi din nou împodobită cu alb pe poale și pe vârfuri ce par noi căci și seva lor clocotește precum omul grăbit.

Îmi scot din fărâma mea de suflet două amintiri cu iz de făurar. „Ferecă și desferecă” i se mai spune. Și sora mea și părinții mei au făcut nunti in aceasta lună și și-au pus dragostea in zile cu moț de soare auriu, știind că nu se poate a fi altfel. Și n-au greșit deloc. De ar fi fost să îmi aleg eu luna asta, poate aș fi făcut mofturi de divă neînțeleasă, însă, cu fiecare an care a trecut, am realizat că această lună e dăruită curajoșilor, celor loiali, generoși, frumoși.

Nu mai mă împiedic de alte evenimente, mă mulțumesc cu gândul acesta cu moț de soare, căci uite, februarie m-a ales în acest an sa-i fiu liniște, și zău dacă aș convinge pe cineva să devină la fel. Simți sau nu simți. Dar pe drum de zvon de primăvară eu încă mă grăbesc încet, cu moțuri de mâțișori în mâini, tăinuind iarna într-un gând nălucă. Și-l torc…

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

O bluză violet, un toc de cizmă rupt…

Adriana10 comentarii
O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică:

Se înfășurase noaptea peste mine și sacoul meu de catifea bleumarin. Coborâsem mult prea plină de mine din limuzina aceea cu aer retro ce torcea, în mers, ca o pisică persană. Drumul îmi aburise sufletul, iar acum ieseau, la propriu, precum fumul, în frigul de afară, învăluindu-mă ca într-un șal diafan. M-am strâns toată a înfrigurare, de parcă mă îmbrățișam singură, încercând să calc atent printre pietrele cubice din fatța restaurantului. N-am mai făcut decât un pas și am observat cum unul dintre tocurile cizmelor mele de piele, ce mi se mulau pe gambe atât de senzual, a simtit nevoia să se desprindă ușor de pe talpă, fara a se rupe. Era tot ce uram eu mai mult – să am încălțări scâlciate. Pășeam și simțeam cum se balansa neplăcut, făcându-mă să ezit în mers. Îmi reveneau amintiri neplăcute de pe vremea când, prea tânără fiind și deloc înstărită, purtasem atât de mult o pereche de pantofi și atât de multă grijă aveam de aceasta, încât nici flecurile, nici măcar o zgârâietură nu permiteam să apară pe luciul de lac de culoarea somonului. Nu băgasem, însă, de seamă tălpile, iar într-o seară, la un simpozion rătăcit, în timp ce stăteam picior peste picior, am observat într-o oglindă, așezată parcă strategic, ditamai gaura în talpă. Mi se parea că toți de acolo știau despre asta și multă vreme mi s-a plimbat prin minte ideea că eu nu fusesem destul de atentă să observ o astfel de „nenorocire”.

Așa și în seara aceea, pășeam timorată în restaurantul mult prea extravagant pentru mine. Sub sacou, bluza mea de un violet aprins, tot se ridica deasupra bentiței din talie a fustei. Nu știu dacă mi se activase un soi de disconfort, dar nu mai îmi doream decât să plec, caci mă si vedeam ispită pentru domnul de lângă mine, care sigur ar fi vânat orice semn de goliciune mult prea expusă. Mi-am strâns cu grijă catifeaua sacoului pe mine și am încercat să ascund starea de agitație ce mă cuprinsese.

Cei din jurul nostru, mult prea gălăgioși, comandau de toate, de zici că se spărsese cornul abundenței si al poftelor nemăsurate. Timpul se scurgea mult prea repede, iar eu tot îmi mai verificam starea tocurilor, sub masa aceea cu față de masă de damasc, mult prea apretat. Nu știu când a trecut timpul, dar am realizat, subit, că nimeni nu va putea conduce; că nici femeia, nici cei doi bărbați nu se sinchisiseră că cineva trebuia să conducă la plecare. Nu băusem deloc, ne fusesem prevăzătoare, ca sa zic așa, dar și în ziua de azi..dacă beau alcool, nu mănânc, iar dacă mănânc..nu beau; ceva din combinația asta îmi dă stare de rău.

Ieșim; ei amețiți, râzând prea tare, eu atentă să nu îmi las tocul în pietrele acelea strâmbe și mult prea lucioase. Începuse a picura, iar cheile de la mașină sclipeau în fața mea ca un diamant într-o vitrină. Nu le voiam, nu mai condusesem niciodată, până atunci, o mașină bună; eram obișnuită cu hârburi ce păreau asamblate într-un magazin de jucărie și în care sigur intra frigul sau se bloca o ușă, ori un far nu mai lumina. Nu mi s-a lăsat niciun drept de apel, deși mă plângeam de ploaia care se schimba, cu fiecare minut, în lapoviță.

Am ieșit din parcare mânuind volanul ca pe o rotiță la jocuri mecanice. Părea prea simplu. Căldura deja se instala, toropindu-i pe cei din mașină, lăsându-și capetele pe tetierele scaunelor, uitând să facă măcar conversație de complezență. Eu simțeam cum tocul cizmei mele se rupea de tot, la fiecare apăsare de ambreiaj, dar nu-mi mai păsa. Lumea era prea amețită, ca să-mi și observe mie angoasele. Noaptea mă înfășura din nou, mult mai tare ca la venire, dându-mi, însă, ca dar otrăvit niște lumini orbitoare, din sens opus. Lapovița se transforma în ninsoare cu fulgi mari, obraznici, agitați; eu habar n-aveam dacă mașina avea cauciucuri de iarnă, însă nu o simțeam alunecând periculos pe șosea. Serpentinele mi se desfășurau amețitor; eu conduceam dar puteam jura ca nu eu o fac, ci niște îngerași cuminti ce îmi cuprinseseră trupul și mă făceau să ghicesc exact cât și cum să acționez. Am mers cursiv, fără sa pun frâne bruste, rugându-mă să văd la timp mașinile oprite, eventual, pe șosea. Era ca o perdea de fulgi în fața mea, ștergătoarele lucrau de zor, dar parcă în gol, și mă enerva teribil responsabilitatea ce căzuse „din senin” pe capul meu. Lumea adormise, iar bluza mea violet se ridicase mult prea mult sub sacou încât simțeam, în toată căldura aia și de masina, și situatie, cum mi-e rece la spate. De pe o plăcuță, pe drum deja înzăpezit prea tare, cu fiecare kilometru înaintat, îmi zambea scris – Brașov.

Aproape că lăcrimam și îmi juram, acolo, în tot disconfortul acela, că niciodată nu voi mai fi în acea situatie. Nu știam, atunci, că mă mințeam frumos, căci altele, mai ciudate, mi s-au mai așezat în amintiri, dar măcar se întâmplau în hârbul meu de tomberon roșu. Semnalizez stânga, debarc doi pasageri, mă tulbură zapada ce deja imi distrugea ideea unei parcări onorabile și, după nici zece minute, plantez mașina în fața blocului, răsuflând ușurată. Omul din dreapta, trezit parcă dintr-o stare de el știută, îmi strânse mâna a admirație.

–Am fost treaz tot timpul, dar te-ai descurcat perfect, în ciuda obstacolelor. Daca așa îți vei conduce și viata nu-mi fac griji că nu vei reusi! Nu uita că și pe drumul izbândelor tale va ninge neașteptat, vor fi furtuni și ploi urâte. Seară faină!

Ne despărțim, ușor iritată de replica din final, de care eu n-aveam nevoie. Îmi rog îngerașii să-mi țină tocurile drepte, măcar cât dispar din raza vizuală a omului cu mașina-pisică. Intru în lift, bluza violet se razvrateste pentru ultima oară, mult prea tare și enervant. Pășesc peste prag și simt cum cedează și ultimul fir de demnitate al cizmelor mele. Se aude un trosc, apoi încă unul….când mă hotărăsc să arunc bluza la coș. Din fereastră, niste fulgi mari mă salută cuminți. Nu mai par răzvrătiți ci în dans molcom. Îmi întorc inima pe față și mulțumesc că am ajuns întreagă. Urăsc să traiesc cu emoțiile adunate în gât, cu nesiguranțe de care te poti lipsi și, sub asternutul meu de finet ce-mi sugera odihnă binemeritată, promit să le uit. Până azi, deși au mai revenit și altădată nepoftite.

Astazi, niste bătăi de inimă, în plus, și o imagine neagră de stațiune de munte mi-au reamintit de o bluză violet, un toc de cizmă rupt, și de o mașină-pisică, duioasă, ce m-a iubit suficient cât să mă aducă, acasă, întreagă.

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poveste miracol cu mărgici în obraz

Adriana12 comentarii
Poveste miracol cu mărgici în obraz...:
Avea o față de păpușă, cu ochi mari, albaștri, ten alb, cu pomeții ridicați și două gropițe adânci, care deveneau ca niște pliuri atunci când râdea, de puteai așeza în ele o boabă de piper. Știa, și mai mereu făcea  o șmecherie cu mărgici puse acolo, de parcă-și broda fața și așa încântătoare.
–Ptiu, că frumoasă mai ești… fătuca mea!, iar ea se roșea și se rușina, neputând primi vorbele acestea fără a nu-și pleca ochii în pământ, ridicând ușor genele cele lungi, încercând a ghici de va fi lăsată fără de astfel de aprecieri care tare o stânjeneau chiar dacă venea de la cei de-ai casei; dar când era lume în jur era și mai  fâstâcită.
Dar femeia care o admira și o iubea  cu toată ființa sa, nici că observa ceva din tulburările fetei. Ea ar fi dat o parte din viață sa fie văzută, nu de un bărbat, ci de un oricare alt om, frumoasă. Se nascuse osoasă, cu trăsături aspre, cu vioiciune în ochi, dar cu arcadele parcă desenate a veșnică încruntare, cu pleoapele îndreptate în jos de ai fi zis că cineva îi trasase portativul plânsului pe ele. Crescuse parcă din apă, iar acum, la maturitate, avea trăsături masculine, pe care încerca să și le corecteze voit. Nu-i ieșea.  Înaltă, masivă, fără a fi grasă, cu palme mari și degete pline, cu număr mare la pantofi și cu un spate lat, era deseori confundată cu vreun bărbat al satului. Mergea dreaptă, fluturându-și brațele de zici că mai mereu batea pas de defilare, însa veselia nu o părăsea niciodată. Nici părul nu o asculta, încercând să-l lase lung cât să mai îndulcească puțin din toată imaginea aceea, pe care ușor-ușor o acceptase ca fiind a ei și cu asta basta. Insă, reușita era puțină, căci în coada pe care o purta pe spate, desimea nu era vreun atuu considerabil. Cu toate acestea Coca era generoasă în complimente față de oricine  avea chip frumos și plăcut la vedere, dar mai ales nu se ferea să-i alinte cu astfel de cuvinte pe cei dragi ei.
Se măritase Coca noastră cu cel cu  care copilărise, casă în casă, casă lângă casă. Se știau atât de bine și era atât de firească unirea lor, încât nimeni nu și-a pus vreodată problema că lucrurile ar putea sta altfel. Se cunună la preot, făcu paranghelie, dar rochie albă nu-și luă: Arăt toată ca un cort. Nu! De mă vrea, mă ia oricum m-aș îmbrăca, doar nu devin, fix de nunta mea, sperietoarea satului!, o auzeai făcând iar una din glumele sale ce-ți dădeau și zâmbet, dar și reținere…
Nunta însă a fost o bucurie pentru toți.
Născuse o fată, la puțin timp după, și toată sarcina s-a rugat la Dumnezeu să nu-i semene. Făcea aceleași glume sinistre, pe care nu le gustau mulți, dar ea le zicea râzând: „Doamne, orice să-i dai, sănătate multă, multă, toate degetele de la mâini și picioare; dă-i, Doamne, tot, tot, dar nu o face hipopotam ca mine; dă-i dulceață chipului.
Și Dumnezeu a ascultat-o; i-a dat mândrețea aceea de fată ce-și putea pune mărgici în gropițe, de drăgălașă ce era.
Iar Coca era fericită. Și devenea fericită cu fiecare zi, când tot satul știa că aceasta avea în ogradă cea mai frumoasă floare. Doar că floarea noastră nu era frumoasă că avea un chip de poveste incredibilă, ci pentru că în fiecare zi i se șopteau cuvinte  calde, dar ferme. Coca realiza că primise ce ceruse însă nu dorea să crească o copilă care să se teamă de viață, nu voia să o alinte excesiv, deși ar fi urlat de bucurie doar privind-o, și a ajutat-o să se formeze frumos, să privească viața și dincolo de aparențe și să știe că orice avantaj primit poate deveni dezavantaj și invers; La ce i-ar folosi să rămână o păpușă și atât? Știu eu ce știu!, se scutura femeia care, de altfel, din păpușă nu-și scotea copilul, dar în gândul ei tainic, ei spunându-i așa, câteodată, doar..
Nu făcea caz de felul ei bărbătos, dar îi arăta zilnic că respectul vine, în primul rând, apreciindu-te pe tine, nu lăsându-te pradă preconcepțiilor lumii. Aveau o fermă și lucrau cu toții în ea, de la bătrân la tânăr, de la frumos la urât, ar fi bombănit Coca în clipele sale de umor negru, dar cumva neauzită de nimeni, de la bolnav la sănătos. Fiecare cu ce putea, iar viața lor nu era altfel decât a altora.
Într-o zi, însă, pe când mă servea cu un pahar de caisată, îmi șopti ca și când deținea adevărul lumii:
–Auzi, creațo,  ai grijă ce-i ceri lui Dumnezeu că te aude! Eu toată viața mea l-am certat, în gând, pentru că-s precum bărbat-miu de musculoasă, dar i-am cerut copil frumos și bun. Mi-a dat copil frumos și bun.
-Ei, că nu i-oi fi cerut și altceva, bag seamă?!
-Nu, nu i-am cerut. Mă rog Lui, îi multumesc, dar am primit ce voiam; restul e viață.  Acum totul depinde de noi, că El îți dă dar nu-ți bagă și-n sac. Miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după….
Copila cu mărgici încă se face mare sub privirea Cocăi. Am vorbit cu ea deunăzi și mi-am adus aminte de asta cu cerutul către Dumnezeu. Câtă putere să ai să-i ceri doar un lucru, când e așa de la îndemână să ne uitam în Sus și să dorim tot felul?! Apoi, m-am gandit că, în definitiv, acel lucru special îl deosebești din multele primite sau dispărute în viață. Și pe acela îl crești, și-l crești, și-l ocrotești, și-l plângi când nu e bine, și-l oblojești și iar îl cresti, și-l crești cu un singur cuvânt chiar – mulțumesc, Doamne! Căci da, miracol nu e doar ce primești ci și ce faci cu el…după ...
fata cu mărgici miracol
miracol, sursa- internet