Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu

„Aproape ora 21. Al meu, se perinda pe străzi întortocheate de Brașov, care mie îmi rămăseseră în minte pe când îmi rupeam pantofii în plimbări de alea inocente. În fine, victorios că moldoveanul din el a dibuit adresa imposibilă, se gândește să mă îndulcească cu un latte și o gogoașă glazurată, de la una dintre ciudățeniile apărute, fix, în centru. Gasește greu gogoșeria, mai greu chiar și decât adresa de dinainte, cu enigma, și, surpriză, era inchis, dar cu niște femei ce trebăluiau în interior.

Na, belea! Acum ce fac?, gândește al meu;
-Nu vă supărați, veniți puțin?, își incearcă el norocul, ciocănind în geam;
-Știți, e ziua soției, o spune fără să clipească la minciună, și n-am apucat, azi, să-i fac o surpriză, n-ati putea sa m-ajutați să-i duc ceva de aici?

Acum, și daca v-as spune că „al meu” nu a avut succes cu textul asta, aș minți. A luat nu una, ci cinci, și m-a avut pe constiintă caci am devorat, incetul cu incetul, gogoși cu…. la multi ani.

Asa ca, daca n-ati știut 18 ianuarie s-a mutat in 14 septembrie. Mie-mi convine!”

…întâmplare de acum doi ani, din ciclul „Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu”

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu mai admir haina din vitrine hidoase

Eu nu sunt vreo sensibilă sau delicată, dar sunt prea bătrână să mai privesc clipuri violente, să mai citesc și să mai procesez lucrurile urâte, agresive sau îmbrăcate în straie dramatice, de cuvânt, cât să provoace reacții. Exclud aici povestile de viata cutremuratoare de care nimeni nu e ferit, unde ni se impaienjenesc ochii afland despre ele…. la altii.

Nu mai pot sângera doar pentru că unora nu le mai ajunge spațiul intim și îl inundă și pe cel comun cu exagerări și explicații macabre ale unor lucruri despre care, și dacă e musai să afli, ai vrea să ți se prezinte discret și delicat.

Nu pot să îmi adun, pe retină și în suflet, cuvinte care bubuie de grozăvie hidoasă, doar pentru că dau peste ele la colț de umblet virtual.

Dacă mă vedeți că dispar din viaţa unora dintre voi, cei care preferați sa lăsați agresivitatea și dramatismul la vedere, sunt sigură că nu va veți mira.

La o adică, asta atrageți. Exagerarea. Și eu exagerez afirmând aici, deși nu se merită, că prefer să umblu după păpădie și dulcegării decât să mă usuc din amărăciune de cuvânt. Fiecare alege cum își zugrăvește viata.

Eu în starea de umbră am fost. Nu e nimic acolo. Doar întuneric. Frumosul crește la lumină. Păcat ca am pierdut timp, și nu numai, pentru a afla asta.

Alegerile ne aparțin, etapele se trăiesc, retrăirile dau neliniști. La o adică e loc sub soare pentru toți, nu trag eu de mânecă pe nimeni, dar nici nu mai admir haina din vitrina hidoasa. Asta e. Se mai trag si obloanele uneori.

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ne plouă și noi ne adaptăm

M-a mâncat undeva să mă uit pe prognoza meteo pentru Brașov.

Bre, nimic. Vreo cinci zile bune de am numărat în vreo 90 de zile. Bașca 10 grade prin septembrie, iar ploile par zilnice, chiar dacă se scutură norii, doar.

Din mai, ne plouă zilnic. Azi, potop, ieri potop, mâine potop.

Muntele meu miroase a mâl, mucegai și mușchi putrezit. Bucătăria mea, la fel. Centrala pornește în încăperea aceea.

Inimaginabil, nu? Nu îmi place canicula, nu mă plâng, aveam de reparat curte, garduri! Iaca nu se poate!

Ne plouă și noi ne adaptam.

Parul meu creț e ca un burete….de sârmă.

Viața e faina, ce sa zic?

Singurul avantaj – am la verde, in putinele mele locuri cu pământ, din curte, de zici că ne-am mutat.

Las semn: