Publicat de de Adriana · 7 comentarii

O dimineață la Tîrnoveni

De la ora cinci, clopoțiștii s-au gandit ca am dormit prea mult. Usa dormitorului, singura usa in afara de cea de la baie, si care nu se inchidea vreodata, mai nou, e inchisa. Mare greseala. Aia doi, ca fac echipa, cred ca sunt ca in filmul acela cu iepurasul Peter, si cred ca se catarau unul pe celalalt, zgreptaneau, impingeau, mieunau a jale si a „calduri”, spumegau de furie si cantau plugusorul.
 
In minte, imi ziceam ca totul e ok, si ca e muzica de fond, una de fanfara dezacordata, dar muzică, pana cand sotul, infuriat, a inceput a-i alerga cu un ziar si o carpa, unelte grozave, nemaiîntalnite. Vi le imprumutam, la nevoie. Cu ochii carpiti de somn, le pune boabe peste boabe, ca aveau, apă peste apă, că era, si…se culcă, satisfacut ca macar unul dintre ei părea ca a inteles tragedia intreruperii somnului său.
O ora jumate liniste, moment in care se aud, din nou, trosc-buf, zgaltaieli, imbranceli. M-am trezit. Gata. De tot.
 
Domnii roșcalii m-au privit languros, au clopotit de doua ori, au pus cozile pe sus semn de victorie, au cerut pliculet, primit pliculet, apoi s-au gandit sa ma impresioneze cu un numar de circ, sincron, adica pe geamul inghetat bocna se balanganeau fiecare pe cate o perdeluta gingasa. Mult si intens. Daune, mă mir, nu sunt! Vazand ca nu reactionez, au inceput ture de alergat, ca cica sa iau aminte si sa fac la fel ca sunt prea….stiti voi cum, nu spun cuvantul ala nici piscata cu ceara.
 
Treceau prin bratele mele, fara stationare, ca acceleratul in halta de la Cotu-Ciorii, satul unde m-am facut eu mare, de nu stiti ce inseamna. Doar ca haltă au facut ei in ghiveciul ficusului pe care l-au dezmierdat pana am observat si am sarit ca arsa, cu tot cu aspirator, sa stiu o treaba, ca era pamant pe albul covoarelor mele, alea de va minunati voi.
 
Cu boticurile lor minunate au furat niste hartie igienica, maruntind-o strategic, facand decor nins sa semene cu afara, alb tot, iar cum nimic nu gasisera de furat din bucatarie, coborau scara din cinci in cinci minute, pana cand m-am prins eu ca tot gasisera o bucata de foetaj, maruntind-o amandoi sub masa din sufragerie, dar eu nu am vazut decat finalul, in toate activitatile minunate ale acestei dimineti.
 
Cum eu eram nedumerita de ce nu au servit masa in bucatarie, Mihai mi-a deslusit misterul, ca adusesera prada sa se dea mari, de viteji ce sunt, motiv pentru care, de azi, se iau noi masuri de restrictii in casa Tirnovenilor. Cum ziua abia incepuse, iar din litiera stransesem deja, pusesem nisipul, abia cumparat, intr-o cutie, din care sa iau pentru schimbat asternutul clopotistilor, dar am facut greseala sa uit capacul ridicat la ladita. Ladita fiind langa litiera. Cand o vazut clopotistul Scortisoara atata nisip in ladita, tot curat si mult cat o plaja la Navodari, nu ca ar sti el despre, s-a gandit sa scoata jumatate afara si in cealalta jumatate sa execute ambele treburi, sa stiu si eu de ce m-a mancat undeva sa ii aduc printesitei Fifi doi golani de fratiori. Acum, cand scriu aud fâș-fâș si imi amintesc ca tocmai a fost Mihai la magazin sa ia crănțănele. Ei, bine, au rupt punga, ca tot aveau antrenament cu ce inseamna mult, destul si din belsug.
 
Ma duc sa strang pana nu face Toto indigestie, pentru ca, de prinde bob de pisica, zici ca nu i-am dat de mancare un an jumate.
 
Atentie, binele trebuie rasplatit! Eu sunt cea mai bună dovada. De azi dimineata mi-am primit binele in sunet de clopotei. Roscaliii nici ca au vreo apasare, rostogolesc doua mingiute si o pandesc pe Fifi care s-a cocotat la ea acasa, in casuta, si cum vrea unul sa urce, cum il altoieste.
 
Zi buna sa aveti, ma duc sa ma spal pe cap, poate uit de ce nazbatii mi se mai pregatesc.
Ps …stiu ca pun texte multe, in ultima vreme, dar asta e…., nu e musai sa  lasati semn, doar nu va speriati de haosul meu….
Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
Publicat de de Adriana · 4 comentarii

Fifi

Scriam, candva, de o pisica in lumea noastră de căței. Cu trei pisici însă, Scortisoara și Ghimbir, dar și un Grigore, pisic din vecini, in vizita, viața e și mai provocatoare. Am citit ce am scris și m-am umplut de drag:

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

„Am mai avut pisici, dar sturlubatica precum Fifi ..niciodata. Daca vrei sa uiti orice neplacere data de tumultul vietii, un pisic mic intre 4 catei e solutia perfecta. Adora casa noastra,îi descopera toate cotloanele, patineaza pe podele, se agata de cozile cateilor, arunca o labuta catre Lupu Baiatu..care o divinizeaza și o priveste ca pe icoane, cu gura cascata, plangand putin cand nastrusnica se departeaza spre alte teritorii. Mananca cat catelul mic, Toto; stie ca bucataria e raiul bunuturilor, ca frigiderul are comori. Ne-a semnalat in curte niste `balauri` despre care nu vreau sa vorbesc, dar cu care am dus lupte o saptamana; nu e fascinata de lumea de afara, dar am gasit-o mergand pe cornisa; are „pomul” ei in casa, impletit cu sfoara, cat sa ne lase mobilele intacte și perdelele la fel. Pe acestea din urmă le foloseste drept cortina, de unde iși face iesirea, ca o vedeta a casei. A crescut ca din apă, doarme ghem, cu limbuta scoasa, se cuibareste pe mana mea, in pat, si moare de ciuda ca dorm și nu reactionez la mangaierile ei, asa ca trece la artileria grea, rontait de pielicica sau degetute, motiv pentru care se aude uneori trosc buf. Zboară Fifi, din miscarile mele bruște. Are o fixatie pe un trandafir japonez care e cocotat pe un bar, l-a escaladat de zeci de ori, poposind in varf..intr-un cos care parca o astepta. Cat am cautat-o, intr-o zi, nici nu va imaginati. Pe toate le-a stiut din prima, si ce vrea sa manance, și ca are casuta ei, si unde e litiera. In prima zi doar, s-a gandit ca e o Fifi intelectuala si a facut pipi pe o carte de Eminescu, apoi s-a carabanit in partea cealalta de biblioteca incercand sa faca ceva mai …consistent pe un Radu Tudoran și „ O suta lovituri de tun”. I-am executat eu o manevra subtila și de atunci..n-am mai avut astfel de rataciri.

Fifi, e o pisica care-și tuguie boticul, facand din el ceva ascutit, ca un varf de creion. Cu el ma miroase, ma pupa, ma piguleste, cersind portia de atentie. Nu e neagra, e cafenie, gri, cheala prin locuri subtile, dar care cica se vor acoperi cu timpul. Nu s au acoperit. Fifi se da pe balansoarul din casa facandu-ma sa cred ca zgomotul care se aude e vreun soarece imens, semn ca am o fobie. De unde sa-mi imaginez ca noi suntem in pat, iar ea se leagana in vise de pisic?

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Fifi e doar un pisic, un pisic despre care v-as scrie zilnic, dar cel mai mult ..e medicament contra stresului și neplacerilor. Nu suporta laptopul, nu-i place sa tastez, se enerveaza si ma musca. Acum s-a cocotat pe umerii mei și miauna sa ma opresc. Iar eu o ador, asa ca și de asta, ii acord atentie in detrimentul altor lucruri. Fifi va creste, va dormi ca orice pisica care se respecta, dar pana atunci e in cautare de comori. Cu mine. Iar eu sunt fericita. A trecut ceva timp de cand o am si inca ma minunez de ea, ii vanez fiecare patanie noua si sunt uimita cum face din câinii mei tovarasii ei de joaca. Pe Toto il tachineaza, dar ii cauta labutele pe care sa doarma noaptea, cu Izi, maidaneza, imparte canapeaua ziua, pe rotweillerita o bate peste botic mereu iar cu batranul lup sta la suete. E mare vanatoreasa – muste, pasari, paienjeni sau fluturi, soricei sau serpisori, pe toti ii vede cu mult inaintea noastra. Fifi a mea e un spectacol si nu are nevoie decat de un ghemotoc de hartie ca reprezentatia ei sa fie desavarsita. Cu boticul ei ascutit, cu ochii rotunzi a mirare, Fifi e bucuria mea simpla pentru care multumesc mereu.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

O pisica in lumea cateilor nu poate fi decat o aventura frumoasa. Sunt recunoscatoare ca îi am atat de intelepti.”

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Publicat de de Adriana · 14 comentarii

Cândva, decembrie 13

Mi-am fracturat glezna, in trei locuri, intr-o zi de marti, 13 decembrie, in jur de ora 19.30, acum ceva ani. Asa a fost sa fie; treceti de cifra 13 ca nu o consider purtatoare de ghinion sau semnificatii aparte. Belea, cainele urla, eu eram in chiloti, singura in casa, foarte dureros, dar si infricosator in acelasi timp. Ce sa fac? M-am gandit, dupa ce urletul slobozit in casa cred ca mai vuia inca, trebuia sa gasesc telefonul. Noroc maxim ca, de s-ar fi aflat departe de mine, nu stiu cum urcam sau cobaram vreo scara din casa. Sun. Nu, nu sotul. El trebuie sa afle ultimul de data asta, pentru ca s-ar fi panicat rau; o sun, așadar, pe sor’mea.”-Mi-am rupt piciorul, zic, trimite-l, te rog, pe Costi’ ; -Unde esti?, mă întreabă ea de parcă aș fi fost plecată în expediție. „-Cum unde? In casa!”

Costi, cumnatul meu, e omul cel mai bland, cel mai bun la toate și in toate, cel mai grozav om pe care-l cunosc. Topai in casa pana la dulap, in tandem cu Izi, maidaneza, care urla si latra de nu ma puteam concentra. Trag, cumva, niste nadragi pe mine, ma sperii de modul in care se umfla glezna, asa, precum cozonacul, parca nu se mai oprea, gasesc niste cizme, il incalt pe dreptul, încep să mă târâi, semn că țopăitul deja devenea obositor, caut buletinul si astept.

Apare Costi. Ma vede, se pierde putin si incep, tot eu, să adun situația într-un loc, sa dau directive utile: Hai, scoate catelul afara, verifica prin casa si hai la spital!” Menționez că nu aveam, atunci, decât doi câini, unul în casă, altul sus în pădure și mai menționez că cel din casă contribuise cumva la căzătura mea.

Nene, si incepe cea mai urata fugarire prin casa, om-animal, de si acum, saracul caine, maraie de cate ori il vede pe cumnatu’meu, semn ca n-o sa uite curand insistenta lui. Rectific, din 2016 s-au impăcat, într-un sfârșit.

Plecam, intr-un final. Tin sa mentionez ca strada pe care locuiesc e greu accesibilă, iar daca e cu zapada și mersul liber pe ea devine greoi, deci nici vorba sa fi chemat salvarea, mai ales ca ar fi trebuit sa sara ambulantierii poarta sa ajunga la mine, dar nu stiam cum, deși nu ninsese, inca, Slava Domnului, mai ales ca, la putină vreme, a venit urgie albă care a cam stat ceva, țintuindu-mă în castelul meu solitar. Plus ca usa nu se deschidea normal, cainele nu i-ar fi lasat, amănunte de tot felul.

Partea cu spitalul e la fel de impresionanta, mai ales pentru un om care nu fusese internat niciodata.

A mers totul destul de repede: urgență, constatat, imobilizat, internat, operat a doua zi; da, intr-un spital de stat, cu un medic remarcabil, cu ingrijiri naucitor de bune pentru ce stiam eu ca ma asteapta pe acolo, cu oameni atenti si culmea pana si cu o mancare bună, calmante de cate ori era nevoie si se putea, fara spagă și atentii.

In seara internarii, Mihai al meu, care cum spuneam a aflat după ce deja iesisem din cabinetul dctorului, insista sa mergem acasa, neînchipuindu-si ca era nevoie de operatie, semn că optimismul lui lovea din nou. Din păcate, realitatea era alta și acele puține zile pe care le-am stat in spital au fost primele și aproape singurele departe de el, din cei 13 ani jumate de cand suntem impreuna.

Doar ca zilele acelea m-au schimbat enorm; am vazut multa suferinta in jur; nu-mi trebuia semn sa stiu cat sunt de norocoasa in multe, pe lumea asta, dar semn a fost. Apropo,  dintre cei 12 din salon, doar cativa aveau probleme cronice;  vreo 8 oameni, insa, veniseră cu probleme survenite din accidentari stupide, nu din suferinte cronice, cum spuneam: picior rupt la ski, sală, una cazuse de pe o scara, facut praf sold, alta cand punea perdele, de pe pervaz se prăvălise, una își zdrobise glezna in mantinela de la patinoar, eu mă impiedicasem de un covor plutitor si de catel, alta lovita la genunchi după o cazatura, semn ca nu evaluăm bine pericolele.

Mi-am petrecut cateva zile in povesti si cel mai mult m-a impresionat o batrana care suferise o operatie, ceva cu o proteza de sold, dar care nu lega cuvintele in urma altei suferinte, gen accident vascular. Aici am văzut puțin lipsa de personal, pentru că niciun pacient nu era în stare să se deplaseze și chematul unei asistente, care altfel venea si revenea destul de des, era cu adevărat o provocare, dar cumva se rezolva si asta, miraculos. Am refuzat vizitatorii, am refuzat mâncarea de acasă, recunosc că mâncam cat sa prind puteri fiindu-mi frica de orice deranj stomacal care mi-ar fi putut aduce un disconfort și mai mare decat aveam.

Ei bine, cand imi luam ramas bun,la externare, bătrâna care aproape nu scotea niciun sunet, se ridica, intr-un fel, si cu ceva cuvinte amestecate imi spune cam asa:„Tu, tu cuminte si buuuun, si sot cu iubire, si eu fericit tare că văd asta, si voi impreuna, mereu, asa!”

Ce vazuse batrana aceea in mine, în noi, nu stiu, dar eu am plecat cu incredere din spital desi stiam ca vor urma zile grele acasa; lumea din jur, in schimb, se mira mai tare decat mine la cat de mult a „vorbit” bunica, lucru pe care nu il facea nici cu familia.

Si-au urmat; si mi-am revenit greu, si n-am mers mult timp….dar multe nu au fost asa cum trebuia: zapada era cat casa, fractura mea dificila, eu nu ma puteam deplasa si, culmea,….nu aveam nici cont pe facebook, altfel as fi putut sa-mi petrec timpul mai frumos, aici cu voi. Blog, nici nu stiam ce inseamnă, asa ca se exclude gandul. Am reînvățat să merg; am învățat să mă deplasez și chiar sa fac treburi prin casă, pentru că prima cină, pe care a luat-o soțul meu, când revenisem acasa, și care nu semăna cu nimic în farfuria lui, m-a decis sa fac asta. Menționez ca pentru a ajunge la bucătărie cobor o scară, și nu nu am casă cu etaj, cum a incercat cineva sa ma ironizeze candva, crezand ca asta vreau sa sugerez strecurand cuvantul „scară”, desi nu vad nimic rau in a avea; am casa cu demisol și un pod, eventual. Ma asezam cu fundul pe treapta si fiecare coborare sau urcare mi-era cat un antrenament de fitness. Cadrul, insa, mi-a fost, mult timp, prieten bun.

Dar poate totul s-a intamplat cu un rost, cu un scop, si nimic nu ma va face sa caut altceva in aceasta lectie de viata și desi cea de a doua operatie am simtit-o mai greu decat pe prima, observând chiar schimbare in sistemul sanitar, pentru ca salile de operatie ereu renovate spectaculos, am invatat sa-mi apreciez mai mult lucrurile fara de care viata ne-ar fi mult mai greoaie.

Am două semne pe piciorul stang, două semne care nu mă vor lăsa să uit ca cineva acolo sus mă iubeste. Ah, si inca ceva, statul asta in casa mi-a adus…scrisul. Lucru fără de care, acum, parcă n-as fi eu, insa, astfel, confirm si ca nu am banuit vreodata despre mine, in viata mea banala, ca as avea vreo inclinatie spre litere, in afara de cea de cititor. Recunoscatoare sunt chiar si cand uit sa exprim asta.

 

Ps. De o lună de zile nu am putut intra pe bloguri, din motiv de wordpress care nu mă recunostea, deloc. Cu chiu cu vai, am reusit sa-l conving si sa-mi iau  jucariile inapoi. Va salut. De veti vedea pe aici postari alandala, sa stiti ca le mut de pe facebook in locul lor de somn adanc.

 

 

Publicat de de Adriana · 18 comentarii

Gând parfumat de catifea- pe mine nu m-am întâlnit la timp

 Gând de catifea: Pe mine nu m-am întâlnit la timp.
Nu. M-am rătăcit în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă. Nu știu cum făceam, dar ajungeam la răscruce des, prea des, repetativ. Drumul bun era însemnat cu albastrul. Cel tumultos cu roșu.
 
Nu știam. Vedeam culorile si tinerețea mea alegea, ca la coridă, însângerat și viu, flamenco spre tango, bătut în pantofi roșii, chiar acolo pe drum, de fiecare dată nou. Uneori, primeam un umăr alături, o strângere de mână, o privire de catifea, dar, de cele mai multe ori, dantela vieții mele se sucea și răsucea, in neprevăzut, ca o pânză de păianjen, care se ținea de un fir mai mereu. Eu, agățată de el, nu-i dădeam drumul. Cu forța aceea ce părea ca un fir de borangic mutam, însă, munți. În mine creșteau povești zilnic, le măsuram cu barometru de neiubire și le închideam cu șapte lacăte.
 
În exterior, mergeam cât să fiu, să exist, dar nu să trăiesc. Arareori, cu o bucată de pâine și un pahar de vin îmi împărtășeam destinul și-l descântam a noroc. Să renunț? Niciodată. Ați gândit vreodată că dantela e făcută din gol și plin. Asta am fost și eu. Gol cu plin.
 
În clipele mele dantelate și mature, îmi îndreptam atenția asupra altor țesături. Puternice dar fine, delicate dar confortabile și mereu îmi aduceam aminte de ai mei. Mă vedeam des, pe aleea ce ducea în pădurea din cartierul unde am crescut, cu sora mea alături, îmbracate în rochițe de catifea de velur cu floricele mărunte, strânse în talie cu funde diferite, roz a ei, verde smarald a mea. Mama si tata, în urma noastră, își umflau piepturile a mândrie și drag. Eu, atentă, delicată, călcând de zici că-mi suceam gleznele, sora mea jucând șotron și chicotind a viață fără griji. Mirosea a primăvară și zambile, a Paști, a tămâie și a colonie aspră, a săpun Fa verde, furat de sub bluzele mamei. Ăsta era momentul perfect, iar dacă aș fi fost întrebată dacă vreau să mă reîntorc, de acolo aș fi făcut primul pas. Doar că primul meu pas mi-a părut rătăcit, în realitate. Nu știam, însă, că, de fapt, era perfect. Am aflat.
 
M-am purtat mult prea prețios, neputând explica ce nevoi mă consumă și nici discrepanța între ce simțeam și ce arătam. Ascundeam amănunte, porniri, dorințe. Clocoteam a catifea roșie.
 
Și acum îmi e greu cu unii oameni să port discuții firești și să le povestesc ce simt, ce-am vrut, ce n-am izbândit sau ce credeam eu că nu e izbândă. Nu îmi iese, iar atunci nu îmi ieșea nici atât. Aflam din mers lucruri pe care doar le bănuiam, mi se confirma faptul că afinitățile și instinctul își vor pune amprenta pe felul de a fi, fără să realizez, la început, asta. Confortul afectiv îmi e ca o țesătură perfectă. Uit ades, însă, că ceea ce nu-ți place, nu poate fi explicat, indiferent că e despre oameni, viață sau doar un loc unde energia nu îți e benefică.
 
Par un om care se întoarce în timp, în realitate însă doar poveștilor le las bucuria asta, eu privind doar în față, cu siguranța în ceea ce sunt și voi fi, catifea cu umbre de culoare în nuantele vieții atât de darnice cu mine. Bucurie. Împlinire. Uitare, pe alocuri. Acceptare deplină.
 
Între timp, tinerețea mea îmi pusese flori în păr și inima în dantelă de macrame, să nu uit cât de fragil e totul. Și cât de prețios.
 
Ființă dragă mie, mi-a spus ca mă bănuieste că aș fi în perfectă comuniune cu turcoazul. Avea ea semne. Uitandu-mă atent, în jur, confirmam. Uitasem de unde mi se trage.
 
Rochia mamei de catifea verde turcoaz mi-a rămas ca o nevoie. Iar cea de dantelă violet cu inserții argintii și nasturi îmbrăcați în același material, înșirați pe jumătate de spate și pe mâneci, până la cot, pe o croială strânsă, apoi încrețită ușor, în sus , ca într-un tablou de epocă, mă înfioară și acum. Eram pierdută. Niciun alt veștmânt nu mă încânta la fel. Asocierile mele se duc peste tot, circulă prin copilăria și tinerețea mea și încă mă aleargă.
 
Îmi amintesc de unchiul meu, fratele cel mic al tatei, cum avea bucuria lemnului bun și trainic, cum recunoștea o piesă de mobilier autentic oriunde s-ar fi dus. Avea în sufragerie o canapea jilț, tapițată de el cu o catifea de culoarea somonului, într-o broderie impecabilă sau cel puțin așa îmi părea mie. Părea pictată, iar piesa de mobilier te făcea să te simți regină într-o cameră de zi. Văzuse piesa într-o gară, (să tot fie 40 de ani atunci), aruncată, dezmembrată, chinuită. S-a asigurat ca nimeni nu o revendică și a adus-o acasă, mângâind-o cu privirea lui căpruie, dăruindu-i parfum de viață nouă. Parcă simt adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă, ca o emblemă a lucrurilor care nu mor niciodată dacă nu sunt lăsate să moară. De există un parfum cu aceste esențe, lui i s-ar potrivi și acestor pasiuni dantelate. Nu-mi permit să zic că de la el moștenesc bucuria pentru noul vechi, pentru pictura pe mobilă și pentru candelabre ce mă fac să am propriul meu basm, dar onorată aș fi să o pot spune.
 
Greu aș fi explicat celor din jur de unde bucuria mea pentru lucruri pe care le porți greu și cer momente deosebite, de ce preferam să îmbrac bluze albe cu volane la mâneci, care se vedeau atât cât trebuie de sub sacou, doar pentru că aveam parte de cea mai frumoasă dantelă de bumbac, făcută de mână. Am purtat-o până s-a destrămat și îngălbenit și am căutat cu ochii una la fel, deși sunt cincisprezece ani de atunci. Nu. Originalul era desăvârșit. Sau de ce fusta mea de catifea bleumarin era cel mai des îmbrăcată, deși, la cât era de lungă eram banuită că mă îndrept, mai degrabă, spre vreun spectacol de cor sau ceva în gen, decât spre serviciu zilnic. Nu îmi păsa și bine am făcut. Tinerețea are dreptul să-și poarte hainele ca pe medalii, cu mândrie, fără să îi pese de priviri dezaprobatoare.
 
Am purtat astfel de lucruri chiar și în momente ale zilei deloc inspirate doar pentru că iubeam atingerile lor de mătase și de moale, de plin, de fin, delicate cât să mă simt femeia femeie cea mai mult dorită și mai puțin iubită, cum credeam că sunt atunci sau poate chiar am fost. Mereu am fost introvertită, căutând ce mi se potrivește, împiedicându-mă de oameni și lucruri care nu mereu îmi erau înțeles. Nu o dată am cumpărat câte ceva care semăna cu ce aveam acasă sau dubluri ale unora luate cu bună știinta de frica timpului cand nu vor mai fi la indemana. Imi amintesc ca la vremea cand am citit despre Brâncuși și modul lui de a trăi tradițional în mijlocul Parisului, am descoperit și aspecte pe care nu le-as fi bănuit în superficialitatea trecerilor mele. Nu mi l-as fi imaginat creator de costume de scenă pentru baletul acelor timpuri și m-au uimit prieteniile atat de diverse pe care le legase în atelierul lui. De ce amintesc asta? Pentru ca expresia femeia de catifea mi-a amintit de gentlemanul de catifea care era  Erik Satie, promotor al muzicii ambientale de azi, cel care deși extrem de sarac, iși cumpărase dintr-o mostenire douăsprezece costume gri de catifea. Îmi imaginez, cu puterea minții, cât de ciudat ar fi putut părea celor din jur. Se zice că la moartea sa, în incaperea unde erau doua piane unul deasupra altuia, jumătate din costume erau neimbracate. 88 de umbrele și douăsprezece costume de catifea puneau ciudateniei varf și duioșie, demonstrandu-mi, insa, mie, ca alegerile noastre pot fi bizare celorlalti, dar numai noi stim de ce altfel nu am putea exista.
Târziu am rememorat totul și am căutat lucruri care să-mi amintească ce iubesc, să las deoparte amănunte care omogenizează, să mă bucur de filigranul prezentului, cosând goblenuri de cuvinte, în tablouri înrămate în suflet. „Fii special prin diferențe nu prin asemănări”,mi-am spus de ceva timp, iar întâmplarea de mai sus îmi dovedește că am dreptate.
 
Cat despre mine – păcat și multă muncă, tumult și însingurare, pasiune și priviri de gheață, răscruci de drum cu însemn roșu și popasuri de inimă, parfumate cu puțin Noa de la Cacharel, parfumul meu, parfumul maturității mele, cașmir și mătase într-o perlă, care va rămâne mereu indiferent de ce alte parfumuri mi-au acoperit trecerile.
Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
 
Cu o pelerină lungă de catifea gri, grea, de bumbac, mi-am purtat pașii prin zile festive, ca o castelană. O am și acum, sperând că încă voi mai avea când să o port, peste cizmele mele lungi, tot din catifea, neagră de astă dată, carora le-am prins o floare mare de piele, tot într-o nevoie de spectacol.
 
Deja nu mai eram într-un moment răscruce, dar eram într-un moment triumf și simțeam că pot să-mi permit să fiu femeia femeie, femeia de catifea, femeie iubită, în sfârșit.
Aș scrie în neștire, vorbind de atâtea lucruri pe care le ador cum e pardesiul lung, de catifea neagră, pe care ultima oară l-am purtat la lansarea singurei mele cărți despre care nu prea vă vorbesc. Chiar am fost întrebată de ce nu fac asta niciodată.
 
Și simt cum pânza mea de păianjen revine dantelat, și mă face să vă spun că mai e nevoie să țeși la ea, să adaugi, să revizuiești, iar apoi, în forma perfectă, să se arate așa cum merită, așa cum merit si cum e viața mea de acum, cu gol și plin, dar îmbinate armonios sub o croșeta a unui Creator care a știut mai bine ca mine ce mi se potrivește. Și cine, mai ales.
 
Dantelat vă vorbesc deseori, catifea îmi sunt uneori poemele, dar nu uit nicio clipă că, de fapt, eu sunt o povestitoare, femeia femeie, cu ruj roșu, ani mulți, bucle rebele, cu îndrăzneală și forță de catifea, alegând, la răscruce, drumul cu însemne albastre, de astă dată.
Corida rămâne în spate, sub o eșarfă de catifea roșie și câțiva picuri de sânge, semn, să nu uit că fiecare rătăcire a fost, de fapt, o caramidă.
 
Trecut în prezent și prezent în trecut, în dantela viitorului dintr-o lume palpabilă, căci suferința nu poate să apară decât acolo unde oamenii se privesc ochi în ochi.Restul sunt rătăciri, experiențe.
 
Și, din nou femeia femeie…pulverizeaza discret esență de iubire mirosind ….a frezie, lăcrămioare și mătase…uitând amănunte, păstrând miez.
 
Parfum de liniște și perlă …tot Cacharel, nu se poate altfel, cu amintiri albe, de pe o trenă lungă, brodată, învăluind începuturi binecuvântate într-o biserică din centrul orașului meu, pecetluind iubire dantelată, zâmbind în buchet de cale colorate a dragoste caldă.
 
Pe mine nu m-am întâlnit la timp, dar nu știam că era mai bine așa, pentru că m-am întâlnit când trebuia, cu cine trebuia, iar orice întâmplare a adus sau a luat exact ce era nevoie.
 
Și nimic nu e prea mult, nici măcar un strop de parfum în plus cât să mă amețească puțin….catifelato-dantelat…zâmbind a libertate de mătase și a mosc alb, înșirând mărgăritare.
Imagini pentru noa cacharel
Compozitie: Note de varf: prune, note verzi, frezie, piersica, bujor, mosc alb; Note de mijloc: iarba verde, crin, iasomie, ylang-ylang, lacramioare, trandafir; Note de baza: coriandru, lemn de santal, boabe de tonka, vanilie, cafea, tamaie, cedru; Categorie olfactiva: Floral – Lemnos – Mosc.

Am scris toate acestea pentru Mirela și povestea parfumată, recunoscand că, pentru prima dată, tema îmi apartine și de aceea am renunțat la  modul meu de poveste trecând prin mine lucruri  cu parfum de catifea, dantelă și mătase, lumea mea blândă pe care o recunosc  și o voi trăi astfel și de acum încolo, cu recunoștință. Eu mulțumesc celor care au scris și vă invit pe voi sa-i descoperiti. 

 

 

Și pentru că Universul îmi răspunde, chiar dacă nu se potriveste cu povestea parfumată, dar se potriveste cu mine si povestea mea de catifea, mai las un semn:

Publicat de de Adriana · 5 comentarii

De dragul unei toamne cu glas de domnișoară

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, amalgam perfect, dar si suprapuneri de verde de brad cu goliciuni timpurii, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengile din josul pomilor şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece, că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă, ca mai apoi sa ma privească ochi in ochi de pe streasina casei.

Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Are timp destul, zic eu. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam.

Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.

Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe. Nu întâmplător am pus în text un iz de Ion Creangă; unu – ca de la el am prins emoția oamenilor curati ce raman icoane și doi….altceva, nici nu s-ar potrivi minunării mele de omuleț, chiar dacă am uitat că am fost astfel vreodata:

Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni. Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă “tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din “huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.

“Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 83 de ani cu o zi inainte de Sfânta Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că “fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare.

Mamaia mea a trait saptezeci de ani, și nu a aratat ca bunicile din poveste, nu avea costum popular, dar mi-o amintesc torcând lâna, răsucind fuior și fusul, si vartelnita, cosand carpete sau facand presuri si macate la razboiul de tesut pus, iarna, pe sală, camera de la stradă.

Nu avea riduri, părea mult mai tanara, avea fata mereu zambitoare si ochi vii, nu era subtire si imbrobodita a bunică din povesti, ci era mai degrabă fiinta aceea liberă și rămasă tânără totdeauna. De sub capotul de deftina i se vedea camasuta de bumbac alb, ce lasa pulpe sanatoase de femeie la vedere, iar baticul era strans, asa intr-o doara, in spate, unde i se zarea codita ei de par grizonat, codită impletită si rasucita atent și cochet cat sa iși aminteasca ce femeie strasnica era inca. Avea mereu un sort in fata in care ascundea comori – o corcodusa, o nuca, o bomboana, un ac de siguranta și vreun leu, ca nu se stie cui ii era de trebuinta. Darnica era, Doamne! Doar picioarele nu o ajutau și batul folosit ca toiag îi punea ani, acolo unde timpul nu facuse ravagii.

“Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins.

Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 14 ani, o siluetă de femeie trupeşă şi o forfotă caldă, cu câine legat în lanţ, cu rațe multe, și cârduri de gâște gălăgioase, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu vaca cea neagră căreia îi legam semn roșu de coadă să o recunoaștem, dar tot ea ne aducea acasă, cu miros de dulceață de vișine, must şi ţuică ieftină.

Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:
-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi, nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

..azi ar fi fost ziua ei, deși în buletin scria 14 octombrie. De dragul acestor cuvinte nu-mi lasati un „Dumnezeu sa o ierte” ci puneti si voi un gand care va aduce aminte de zile cu asemenea amintiri parfumate…

…domnul Geo, v-am promis povești…, unele seamănă intre ele, dar va asigur ca sunt pentru a zidi definitiv amintiri risipite…

…poveste scrisa acum 5 ani, revizuită puțin, azi, 13 octombrie, 2018

 

sursa foto: internet