margaritar parfumat · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Gând parfumat de catifea- pe mine nu m-am întâlnit la timp

 Gând de catifea: Pe mine nu m-am întâlnit la timp.
Nu. M-am rătăcit în ani și zile căutând drumuri, lumină și iubire simplă. Nu știu cum făceam, dar ajungeam la răscruce des, prea des, repetativ. Drumul bun era însemnat cu albastrul. Cel tumultos cu roșu.
 
Nu știam. Vedeam culorile si tinerețea mea alegea, ca la coridă, însângerat și viu, flamenco spre tango, bătut în pantofi roșii, chiar acolo pe drum, de fiecare dată nou. Uneori, primeam un umăr alături, o strângere de mână, o privire de catifea, dar, de cele mai multe ori, dantela vieții mele se sucea și răsucea, in neprevăzut, ca o pânză de păianjen, care se ținea de un fir mai mereu. Eu, agățată de el, nu-i dădeam drumul. Cu forța aceea ce părea ca un fir de borangic mutam, însă, munți. În mine creșteau povești zilnic, le măsuram cu barometru de neiubire și le închideam cu șapte lacăte.
 
În exterior, mergeam cât să fiu, să exist, dar nu să trăiesc. Arareori, cu o bucată de pâine și un pahar de vin îmi împărtășeam destinul și-l descântam a noroc. Să renunț? Niciodată. Ați gândit vreodată că dantela e făcută din gol și plin. Asta am fost și eu. Gol cu plin.
 
În clipele mele dantelate și mature, îmi îndreptam atenția asupra altor țesături. Puternice dar fine, delicate dar confortabile și mereu îmi aduceam aminte de ai mei. Mă vedeam des, pe aleea ce ducea în pădurea din cartierul unde am crescut, cu sora mea alături, îmbracate în rochițe de catifea de velur cu floricele mărunte, strânse în talie cu funde diferite, roz a ei, verde smarald a mea. Mama si tata, în urma noastră, își umflau piepturile a mândrie și drag. Eu, atentă, delicată, călcând de zici că-mi suceam gleznele, sora mea jucând șotron și chicotind a viață fără griji. Mirosea a primăvară și zambile, a Paști, a tămâie și a colonie aspră, a săpun Fa verde, furat de sub bluzele mamei. Ăsta era momentul perfect, iar dacă aș fi fost întrebată dacă vreau să mă reîntorc, de acolo aș fi făcut primul pas. Doar că primul meu pas mi-a părut rătăcit, în realitate. Nu știam, însă, că, de fapt, era perfect. Am aflat.
 
M-am purtat mult prea prețios, neputând explica ce nevoi mă consumă și nici discrepanța între ce simțeam și ce arătam. Ascundeam amănunte, porniri, dorințe. Clocoteam a catifea roșie.
 
Și acum îmi e greu cu unii oameni să port discuții firești și să le povestesc ce simt, ce-am vrut, ce n-am izbândit sau ce credeam eu că nu e izbândă. Nu îmi iese, iar atunci nu îmi ieșea nici atât. Aflam din mers lucruri pe care doar le bănuiam, mi se confirma faptul că afinitățile și instinctul își vor pune amprenta pe felul de a fi, fără să realizez, la început, asta. Confortul afectiv îmi e ca o țesătură perfectă. Uit ades, însă, că ceea ce nu-ți place, nu poate fi explicat, indiferent că e despre oameni, viață sau doar un loc unde energia nu îți e benefică.
 
Par un om care se întoarce în timp, în realitate însă doar poveștilor le las bucuria asta, eu privind doar în față, cu siguranța în ceea ce sunt și voi fi, catifea cu umbre de culoare în nuantele vieții atât de darnice cu mine. Bucurie. Împlinire. Uitare, pe alocuri. Acceptare deplină.
 
Între timp, tinerețea mea îmi pusese flori în păr și inima în dantelă de macrame, să nu uit cât de fragil e totul. Și cât de prețios.
 
Ființă dragă mie, mi-a spus ca mă bănuieste că aș fi în perfectă comuniune cu turcoazul. Avea ea semne. Uitandu-mă atent, în jur, confirmam. Uitasem de unde mi se trage.
 
Rochia mamei de catifea verde turcoaz mi-a rămas ca o nevoie. Iar cea de dantelă violet cu inserții argintii și nasturi îmbrăcați în același material, înșirați pe jumătate de spate și pe mâneci, până la cot, pe o croială strânsă, apoi încrețită ușor, în sus , ca într-un tablou de epocă, mă înfioară și acum. Eram pierdută. Niciun alt veștmânt nu mă încânta la fel. Asocierile mele se duc peste tot, circulă prin copilăria și tinerețea mea și încă mă aleargă.
 
Îmi amintesc de unchiul meu, fratele cel mic al tatei, cum avea bucuria lemnului bun și trainic, cum recunoștea o piesă de mobilier autentic oriunde s-ar fi dus. Avea în sufragerie o canapea jilț, tapițată de el cu o catifea de culoarea somonului, într-o broderie impecabilă sau cel puțin așa îmi părea mie. Părea pictată, iar piesa de mobilier te făcea să te simți regină într-o cameră de zi. Văzuse piesa într-o gară, (să tot fie 40 de ani atunci), aruncată, dezmembrată, chinuită. S-a asigurat ca nimeni nu o revendică și a adus-o acasă, mângâind-o cu privirea lui căpruie, dăruindu-i parfum de viață nouă. Parcă simt adieri de liliac si iasomie, de lemn de cedru si de vanilie caldă, ca o emblemă a lucrurilor care nu mor niciodată dacă nu sunt lăsate să moară. De există un parfum cu aceste esențe, lui i s-ar potrivi și acestor pasiuni dantelate. Nu-mi permit să zic că de la el moștenesc bucuria pentru noul vechi, pentru pictura pe mobilă și pentru candelabre ce mă fac să am propriul meu basm, dar onorată aș fi să o pot spune.
 
Greu aș fi explicat celor din jur de unde bucuria mea pentru lucruri pe care le porți greu și cer momente deosebite, de ce preferam să îmbrac bluze albe cu volane la mâneci, care se vedeau atât cât trebuie de sub sacou, doar pentru că aveam parte de cea mai frumoasă dantelă de bumbac, făcută de mână. Am purtat-o până s-a destrămat și îngălbenit și am căutat cu ochii una la fel, deși sunt cincisprezece ani de atunci. Nu. Originalul era desăvârșit. Sau de ce fusta mea de catifea bleumarin era cel mai des îmbrăcată, deși, la cât era de lungă eram banuită că mă îndrept, mai degrabă, spre vreun spectacol de cor sau ceva în gen, decât spre serviciu zilnic. Nu îmi păsa și bine am făcut. Tinerețea are dreptul să-și poarte hainele ca pe medalii, cu mândrie, fără să îi pese de priviri dezaprobatoare.
 
Am purtat astfel de lucruri chiar și în momente ale zilei deloc inspirate doar pentru că iubeam atingerile lor de mătase și de moale, de plin, de fin, delicate cât să mă simt femeia femeie cea mai mult dorită și mai puțin iubită, cum credeam că sunt atunci sau poate chiar am fost. Mereu am fost introvertită, căutând ce mi se potrivește, împiedicându-mă de oameni și lucruri care nu mereu îmi erau înțeles. Nu o dată am cumpărat câte ceva care semăna cu ce aveam acasă sau dubluri ale unora luate cu bună știinta de frica timpului cand nu vor mai fi la indemana. Imi amintesc ca la vremea cand am citit despre Brâncuși și modul lui de a trăi tradițional în mijlocul Parisului, am descoperit și aspecte pe care nu le-as fi bănuit în superficialitatea trecerilor mele. Nu mi l-as fi imaginat creator de costume de scenă pentru baletul acelor timpuri și m-au uimit prieteniile atat de diverse pe care le legase în atelierul lui. De ce amintesc asta? Pentru ca expresia femeia de catifea mi-a amintit de gentlemanul de catifea care era  Erik Satie, promotor al muzicii ambientale de azi, cel care deși extrem de sarac, iși cumpărase dintr-o mostenire douăsprezece costume gri de catifea. Îmi imaginez, cu puterea minții, cât de ciudat ar fi putut părea celor din jur. Se zice că la moartea sa, în incaperea unde erau doua piane unul deasupra altuia, jumătate din costume erau neimbracate. 88 de umbrele și douăsprezece costume de catifea puneau ciudateniei varf și duioșie, demonstrandu-mi, insa, mie, ca alegerile noastre pot fi bizare celorlalti, dar numai noi stim de ce altfel nu am putea exista.
Târziu am rememorat totul și am căutat lucruri care să-mi amintească ce iubesc, să las deoparte amănunte care omogenizează, să mă bucur de filigranul prezentului, cosând goblenuri de cuvinte, în tablouri înrămate în suflet. „Fii special prin diferențe nu prin asemănări”,mi-am spus de ceva timp, iar întâmplarea de mai sus îmi dovedește că am dreptate.
 
Cat despre mine – păcat și multă muncă, tumult și însingurare, pasiune și priviri de gheață, răscruci de drum cu însemn roșu și popasuri de inimă, parfumate cu puțin Noa de la Cacharel, parfumul meu, parfumul maturității mele, cașmir și mătase într-o perlă, care va rămâne mereu indiferent de ce alte parfumuri mi-au acoperit trecerile.
Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.
 
Cu o pelerină lungă de catifea gri, grea, de bumbac, mi-am purtat pașii prin zile festive, ca o castelană. O am și acum, sperând că încă voi mai avea când să o port, peste cizmele mele lungi, tot din catifea, neagră de astă dată, carora le-am prins o floare mare de piele, tot într-o nevoie de spectacol.
 
Deja nu mai eram într-un moment răscruce, dar eram într-un moment triumf și simțeam că pot să-mi permit să fiu femeia femeie, femeia de catifea, femeie iubită, în sfârșit.
Aș scrie în neștire, vorbind de atâtea lucruri pe care le ador cum e pardesiul lung, de catifea neagră, pe care ultima oară l-am purtat la lansarea singurei mele cărți despre care nu prea vă vorbesc. Chiar am fost întrebată de ce nu fac asta niciodată.
 
Și simt cum pânza mea de păianjen revine dantelat, și mă face să vă spun că mai e nevoie să țeși la ea, să adaugi, să revizuiești, iar apoi, în forma perfectă, să se arate așa cum merită, așa cum merit si cum e viața mea de acum, cu gol și plin, dar îmbinate armonios sub o croșeta a unui Creator care a știut mai bine ca mine ce mi se potrivește. Și cine, mai ales.
 
Dantelat vă vorbesc deseori, catifea îmi sunt uneori poemele, dar nu uit nicio clipă că, de fapt, eu sunt o povestitoare, femeia femeie, cu ruj roșu, ani mulți, bucle rebele, cu îndrăzneală și forță de catifea, alegând, la răscruce, drumul cu însemne albastre, de astă dată.
Corida rămâne în spate, sub o eșarfă de catifea roșie și câțiva picuri de sânge, semn, să nu uit că fiecare rătăcire a fost, de fapt, o caramidă.
 
Trecut în prezent și prezent în trecut, în dantela viitorului dintr-o lume palpabilă, căci suferința nu poate să apară decât acolo unde oamenii se privesc ochi în ochi.Restul sunt rătăciri, experiențe.
 
Și, din nou femeia femeie…pulverizeaza discret esență de iubire mirosind ….a frezie, lăcrămioare și mătase…uitând amănunte, păstrând miez.
 
Parfum de liniște și perlă …tot Cacharel, nu se poate altfel, cu amintiri albe, de pe o trenă lungă, brodată, învăluind începuturi binecuvântate într-o biserică din centrul orașului meu, pecetluind iubire dantelată, zâmbind în buchet de cale colorate a dragoste caldă.
 
Pe mine nu m-am întâlnit la timp, dar nu știam că era mai bine așa, pentru că m-am întâlnit când trebuia, cu cine trebuia, iar orice întâmplare a adus sau a luat exact ce era nevoie.
 
Și nimic nu e prea mult, nici măcar un strop de parfum în plus cât să mă amețească puțin….catifelato-dantelat…zâmbind a libertate de mătase și a mosc alb, înșirând mărgăritare.
Imagini pentru noa cacharel
Compozitie: Note de varf: prune, note verzi, frezie, piersica, bujor, mosc alb; Note de mijloc: iarba verde, crin, iasomie, ylang-ylang, lacramioare, trandafir; Note de baza: coriandru, lemn de santal, boabe de tonka, vanilie, cafea, tamaie, cedru; Categorie olfactiva: Floral – Lemnos – Mosc.

Am scris toate acestea pentru Mirela și povestea parfumată, recunoscand că, pentru prima dată, tema îmi apartine și de aceea am renunțat la  modul meu de poveste trecând prin mine lucruri  cu parfum de catifea, dantelă și mătase, lumea mea blândă pe care o recunosc  și o voi trăi astfel și de acum încolo, cu recunoștință. Eu mulțumesc celor care au scris și vă invit pe voi sa-i descoperiti. 

 

 

Și pentru că Universul îmi răspunde, chiar dacă nu se potriveste cu povestea parfumată, dar se potriveste cu mine si povestea mea de catifea, mai las un semn:

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De dragul unei toamne cu glas de domnișoară

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, amalgam perfect, dar si suprapuneri de verde de brad cu goliciuni timpurii, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengile din josul pomilor şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece, că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă, ca mai apoi sa ma privească ochi in ochi de pe streasina casei.

Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Are timp destul, zic eu. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam.

Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.

Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine, de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe. Nu întâmplător am pus în text un iz de Ion Creangă; unu – ca de la el am prins emoția oamenilor curati ce raman icoane și doi….altceva, nici nu s-ar potrivi minunării mele de omuleț, chiar dacă am uitat că am fost astfel vreodata:

Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni. Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă “tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din “huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.

“Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 83 de ani cu o zi inainte de Sfânta Cuvioasă Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că “fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare.

Mamaia mea a trait saptezeci de ani, și nu a aratat ca bunicile din poveste, nu avea costum popular, dar mi-o amintesc torcând lâna, răsucind fuior și fusul, si vartelnita, cosand carpete sau facand presuri si macate la razboiul de tesut pus, iarna, pe sală, camera de la stradă.

Nu avea riduri, părea mult mai tanara, avea fata mereu zambitoare si ochi vii, nu era subtire si imbrobodita a bunică din povesti, ci era mai degrabă fiinta aceea liberă și rămasă tânără totdeauna. De sub capotul de deftina i se vedea camasuta de bumbac alb, ce lasa pulpe sanatoase de femeie la vedere, iar baticul era strans, asa intr-o doara, in spate, unde i se zarea codita ei de par grizonat, codită impletită si rasucita atent și cochet cat sa iși aminteasca ce femeie strasnica era inca. Avea mereu un sort in fata in care ascundea comori – o corcodusa, o nuca, o bomboana, un ac de siguranta și vreun leu, ca nu se stie cui ii era de trebuinta. Darnica era, Doamne! Doar picioarele nu o ajutau și batul folosit ca toiag îi punea ani, acolo unde timpul nu facuse ravagii.

“Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins.

Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 14 ani, o siluetă de femeie trupeşă şi o forfotă caldă, cu câine legat în lanţ, cu rațe multe, și cârduri de gâște gălăgioase, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu vaca cea neagră căreia îi legam semn roșu de coadă să o recunoaștem, dar tot ea ne aducea acasă, cu miros de dulceață de vișine, must şi ţuică ieftină.

Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:
-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi, nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

..azi ar fi fost ziua ei, deși în buletin scria 14 octombrie. De dragul acestor cuvinte nu-mi lasati un „Dumnezeu sa o ierte” ci puneti si voi un gand care va aduce aminte de zile cu asemenea amintiri parfumate…

…domnul Geo, v-am promis povești…, unele seamănă intre ele, dar va asigur ca sunt pentru a zidi definitiv amintiri risipite…

…poveste scrisa acum 5 ani, revizuită puțin, azi, 13 octombrie, 2018

 

sursa foto: internet

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu

„Aproape ora 21. Al meu, se perinda pe străzi întortocheate de Brașov, care mie îmi rămăseseră în minte pe când îmi rupeam pantofii în plimbări de alea inocente. În fine, victorios că moldoveanul din el a dibuit adresa imposibilă, se gândește să mă îndulcească cu un latte și o gogoașă glazurată, de la una dintre ciudățeniile apărute, fix, în centru. Gasește greu gogoșeria, mai greu chiar și decât adresa de dinainte, cu enigma, și, surpriză, era inchis, dar cu niște femei ce trebăluiau în interior.

Na, belea! Acum ce fac?, gândește al meu;
-Nu vă supărați, veniți puțin?, își incearcă el norocul, ciocănind în geam;
-Știți, e ziua soției, o spune fără să clipească la minciună, și n-am apucat, azi, să-i fac o surpriză, n-ati putea sa m-ajutați să-i duc ceva de aici?

Acum, și daca v-as spune că „al meu” nu a avut succes cu textul asta, aș minți. A luat nu una, ci cinci, și m-a avut pe constiintă caci am devorat, incetul cu incetul, gogoși cu…. la multi ani.

Asa ca, daca n-ati știut 18 ianuarie s-a mutat in 14 septembrie. Mie-mi convine!”

…întâmplare de acum doi ani, din ciclul „Ce vrăji a mai făcut bărbatul meu”

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Nu mai admir haina din vitrine hidoase

Eu nu sunt vreo sensibilă sau delicată, dar sunt prea bătrână să mai privesc clipuri violente, să mai citesc și să mai procesez lucrurile urâte, agresive sau îmbrăcate în straie dramatice, de cuvânt, cât să provoace reacții. Exclud aici povestile de viata cutremuratoare de care nimeni nu e ferit, unde ni se impaienjenesc ochii afland despre ele…. la altii.

Nu mai pot sângera doar pentru că unora nu le mai ajunge spațiul intim și îl inundă și pe cel comun cu exagerări și explicații macabre ale unor lucruri despre care, și dacă e musai să afli, ai vrea să ți se prezinte discret și delicat.

Nu pot să îmi adun, pe retină și în suflet, cuvinte care bubuie de grozăvie hidoasă, doar pentru că dau peste ele la colț de umblet virtual.

Dacă mă vedeți că dispar din viaţa unora dintre voi, cei care preferați sa lăsați agresivitatea și dramatismul la vedere, sunt sigură că nu va veți mira.

La o adică, asta atrageți. Exagerarea. Și eu exagerez afirmând aici, deși nu se merită, că prefer să umblu după păpădie și dulcegării decât să mă usuc din amărăciune de cuvânt. Fiecare alege cum își zugrăvește viata.

Eu în starea de umbră am fost. Nu e nimic acolo. Doar întuneric. Frumosul crește la lumină. Păcat ca am pierdut timp, și nu numai, pentru a afla asta.

Alegerile ne aparțin, etapele se trăiesc, retrăirile dau neliniști. La o adică e loc sub soare pentru toți, nu trag eu de mânecă pe nimeni, dar nici nu mai admir haina din vitrina hidoasa. Asta e. Se mai trag si obloanele uneori.