confesiuni de ieri şi de azi

A fi sau a nu fi umbră

14 comentarii
-Linişte!
Ziua a început cu stângul.
-Of, nu înţelegeţi? Vreau linişte!
Da, de unde! Cineva îmi strigă în minte să-mi mut maşina că vin să asfalteze strada. Ba nu! Chiar strigă! Strig şi eu mai departe: „Du-te şi mută maşina!”.
Revine.
-Chiar asfaltează strada?, zic…
-Ei, na.! Trei speriaţi şi o măgăoaie de mașină! Au adus niște pietroaie!
În fine. Ştiţi de când s-au apucat de asfaltat și reparat o străduţă în mijlocul Braşovului?
Din mai. De fapt, de atunci, e un du-te vino pe strada noastră, ba repară ce-au stricat, ba fug cu lunile. Acum miroase a fum și văd un zid nou din pietre mari, albe. Hmmm, ceva au meșterit. Sper să meșterească și gardul că prea e mizerie lăsată de izbeliște. E octombrie imediat, tot pietrişul a luat-o la vale (strada e în pantă), şi eu tot nu cred că vom avea asfalt de-ăla, pe bune, nici gard nou. Când plouă, materialele de constructie, lăsate lângă casa noastră, migrează pe alee. Cui să spui? Și dacă spui, te asigură că vor rezolva. Nu rezolvă. Nu-i scoți din ritmul lor știut. Cu siguranţă vom face excursii lungi, la iarna, de la locul de parcare până acasă, dacă vom rămâne aşa….( (vă asigur că secvența asta e nouă în fiecare an, căci, de când cu omul întreprinzător și omorâtul munților, șantierul e permanent în jurul nostru – cu pauze, doar)
Ce spuneam? Aaaaa…..! Că vreau linişte! Nu-i! Din păcate, câinii latră toţi trecătorii, parcă se iau la întrecere. Ah, nu parcă! Sigur se iau la întrecere. Ăsta e unul din „dezavantajele fermei noastre de animale răsfăţate”. Telefonul sună:
-Te-ai trezit?, aud
-Nu, dar contează?
Tot linişte vreau şi nu am. Dau de mâncare la doua mâţe care nu-s ale mele dar le simt ale mele. Le observ cum îmi străjuiesc casa, una într-o parte, alta în alta. Mă întreb ale cui or fi de sunt așa flămânde. Îmi beau cafeaua şi mă apucă  un râs isteric de o sperii pe Fifi – Toto îmi aducea, liniştit, şosetele lăsate lângă pat. Băiat deştept! Ştie că am nevoie de ajutor la curăţenie…..
Deschid calculatorul. Repede trec peste câteva lucruri de aici, şi uit de durerea de cap. Nu mai aud nimic. Ca prin ceaţă percutez la un: „Am plecat!” Auoleu!, zic. E timpul de treabă.
În fine! Ce vreau să spun e că nu aş schimba cu nimic tot vacarmul ăsta de dimineaţă. Că ador să fiu, să exist în lumea asta a mea,  înconjurată de iubire. Că-mi plac prietenii mei, că-mi place chiar şi modul cum îmi trece durerea mea de cap. Îmi place aroma cafelei făcute ZILNIC…doar de soţul meu, stânca din curtea casei mele, veştile primite de la cei dragi care te sună să-ţi ureze o zi bună şi să te salute, iar tu tremuri de fericire că totul e în ordine și inima ta nu o ia la trap. Restul lucrurilor sunt rezolvabile, se bifează încet, ca într-un carnețel de bal. Fericirea e mai greu de punctat, dar extrem de ușor simți cum ești învăluită de tihnă doar știind că toți sunt bine.
Ce am fi fără ei, fără orizontul fiecăruia şi fără oamenii, animalele şi toate lucrurile pe care le iubim? Nimic! Poate doar nişte umbre care merg, respiră şi cam atât. Ştiţi câţi ani am fost ca o umbră? Mulţi. Mult prea mulţi!
 Pentru un om care cunoaşte ambele feţe, zic atât – faceţi tot ce vă stă în putere să iubiţi, să trăiţi, să vă placă viaţa voastră (indiferent de greutăţile şi urâtul din ea), să vă beţi cafeaua cu drag, să plângeţi, să râdeţi, să vă doară capul. Dar, refuzaţi sa fiţi UMBRE. Ştiţi ce uşor le detectează ceilalţi? Şi vă spun eu –  ACOLO ….nu e nimic!
Starea de „umbră” ….e doar o trecere; respiri …..dar nu trăieşti. Din zi de sărbătoare, cu recunoștință …te salut, lume!

Continue Reading

animăluţe de ieri şi de azi, confesiuni de ieri şi de azi

Și caii verzi de pe pereți dispar, căci nicăieri nu e mai bine ca …acasă

6 comentarii
Vara asta sunt tot pe drumuri, acasa sunt musafir deja si poate nu veti crede dar cateii imi lipsesc cel mai tare. Dacă vrei să vezi ce e cu adevărat important pentru tine, fă niște schimbări radicale, din acelea pe care le tot amâni, dar despre care crezi că le vei trece ușor și fără implicări emoționale. Câteva zile, mai multe chiar, fără tot ce ti-e drag și totul se schimba. Fiecare lucru care te obosea, plictisea, te scotea din sarite prin repetiție si banalitate ți se pare, după ce nu-l mai ai, simfonie dulce.
 
Trec prin tot felul de emoții, dar de departe boticul umed al rotweilleritei care ofteaza si nu-și ridica capul de pe mine, mi-e bucurie simpla. Sunt multe lucruri in viata asta despre care pot vorbi cu ușurință, iar despre altele nu. Am mare respect pentru fiecare om care-și lasă acasă tot ce îi e drag și frumos și fuge în lumea largă. Nevoit. Se întoarce și nu știe ce să cuprindă cu inima, mintea, suflet și cu buricele degetelor, astfel încât, acolo, in lumea aceea mare in care e Sfarma Piatra și pitic de gradina deopotriva, cu magie in fiecare izbanda si multumire in ceasul noptii cand iși numără victorios clipele de peste zi, el va reuși sa-și duca fiecare dor, miros și amintire de acasa, toate dozate perfect. Am simțit de asta data pe pielea mea și sunt extrem de confuza. Emoțiile cățeilor mei, insa, sunt exprimate tare diferit și uite-mă cum tocmai le-am facut o descriere ad-hoc.
 
Surprinzator, mi-a iesit cam asa:
Toto e catelul de buzunar, care vine peste tot cu noi, e cuminte, echilibrat, latrator pe alocuri, jucaus cand vrea, cel ce doarme cu noi in pat mereu și știe, parca, cand sa se bage in seama si cand nu. Alma e incapatanata, iubitoarea, afectuoasa, catelul care se bucura enorm de tare ca ai venit acasa, chiar daca pleci cinci minute. E pofticioasa, agitata uneori, plescaitoare, sta mereu la picioarele biroului sau acolo unde trebăluiesc eu, iar daca ma asez in pat sau pe fotoliu se prăvale, cu putere, in bratele mele, fix ca un copil mic, avand grija sa-ti ia si aerul, iar capul sa si-l tina pe pieptul tau, ore-n șir daca s-ar putea.
Izzie, e cainele om, protector, intelege tot, se rusineaza, se crede stapana casei, e prea protectoare, in joaca mea cu ceilalti caini ma apara mereu, e cainele pupacios și sperios deopotriva, cainele care sufera si te cauta cand nu esti, oftand prelung și des. Lupu-Baiatu e alintatul casei, ghiduș, grasun, leneș, cu forta enorma, cu picioare durute, indragostit de Alma, rotweillerita, plange ca un copil cand vine Mihai acasa, e pofticios și fura din sacul cu boabe, nu vrea sa iasa deloc din casa, „se tine” prea mult, mai mult decat trebuie, ascunde mingiuțele de joaca si nu vrea sa stea la periat. Se joaca mai mult cu mine, dar il iubeste pe Mihai peste măsură. Am remarcat insa, cu bucurie, ca la fel face si cu mine cand lipsesc timp indelungat.
Zara, lupoaica, e agitata, vigilenta, neobosita, bossy, pune la punct si musca in zbor, nu doar pe Bobiță, are o legatura cu pietrele, fantastica, de zici ca-si face cazemata, uraste pisicile și latra amenintator. Se joaca mai mult cu Mihai și nu vrea sa stea in cusca nici daca vine potopul. Mai nou, insa, o ocupă doar pentru a nu-i lasa companionului sau, privilegiul de a sta in ea. Bobiță e singurul caine, zic unii, restul ar fi după ei, animale de companie. El e curatelul, gingasul, cainele care nu doarme, nu îi scapa nimic din ce se intampla, cel care nu s-a imprietenit cu nimeni din afara, mult prea protector, posesiv, cainele indragostit de mine DOAR, iubitor și frumos din cale afara, iubit si de caini și de oameni, deopotriva.
Intre cateii mei sunt putine asemanari și asta ma uimeste teribil, însa marele numitor comun il au atunci cand revii acasa. Atunci nu știi cui sa-i acorzi atentie, prima oara, iar după ce le mângâi boticurile, lăbuțele și le potolesti oftaturile, tot cel cu tupeu e castigator, adica Alma, catelul abțibild, cel care poate trai fara orice, dar nu fără om.
 
Ideea e clara – schimbările vietii vin pe toate caile, dar daca poti sa pastrezi cat mai mult timp ceea ce te face fericit, fa-o, fara sa te gandesti ce ai putea castiga in alte situatii. Evident, nu ai cum sa pastrezi totul, dar poți pastra lucrurile esentiale. Prin lucruri simple, realizez, usor, ca ceea ce iubesc e doar la o mana intinsa. 
Si caii verzi de pe pereti dispar, caci nicaieri nu e mai bine ca …acasa!

Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi

Și nu mai fug de mine. Rămân…

8 comentarii

Mereu mi-am zis ca eu nu ma pricep la mai nimic, sau la tot felul, dar la nimic notabil. Nu era subapreciere, nici neincredere, dar aveam langa o sora varsatoare care tot ce executa, aceleasi lucruri pe care le faceam și eu,  ea zici ca se juca. Eu cu triplu de efort. Si tot asa, mă trezeam gandindu-mă ca nimic nu imi e …formidabil.

Când eram in lume, mă tupilam langa un zid, asa cum stateam in liceu, in banca a doua de la perete. Nici n-ati crede ca nu e nevoie sa stai in ultima banca. De acolo, din locul acela, din banca a doua la perete, aproape ca nu te vezi. Si invizibilitatea asta iți convine. Încă experimentez statul lângă un zid, fără a fi pus la zid, ci doar asteptand momentul bun sa ma ițesc din locul meu cu umbre dar si lumina.

Pana intr-o zi cand pentru un om faci cea mai buna mancare, esti cel mai chibzuit om, cel mai indemanatic, ti se zice de zeci de ori pe zi ce mult bun gust ai,  iți asculta toate povestirile despre cele întunecate din tine, râde de ele si te indruma ușor spre o oglinda, dar si  spre orice pasiune pe care o dezvolti, chiar daca e doar pentru o vreme.

Imi place, de exemplu, sa vopsesc lemnaraie; ador mobila veche, dar nu cea stil, ci cea care se poate reconditiona; simt cum pot scoate din anonimat ceva ce altul arunca. In casa mea cam fiecare lucru poarta istoria cuiva.  Cred ca v-ati saturat deja de ideea aia a mea cu „noutati impletite printre vechiturile inimii”, dar asta mă definește puțin. Visez ca voi face niste cursuri speciale despre vopseluri și antichizare. Daca nu as fi prinsa in altele, maine m-as duce. Asa, astept toamna. Iubesc, toamna. Toamna mi se coc toate, până și vacanta e concreta caci, in sfarsit, atunci o pot imparti cu sotul meu. Vara doar eu sunt cu acest privilegiu. Insa, fara el…nimic nu e grozav.

Într-o zi, gandindu-mă ca eu n-am nicio menire pe acest pamant, mi-au venit povestile in dar. Ce am facut eu cu gandul asta? Mi-am zis ca-s compuneri defazate, scrise cu 25 de ani mai tarziu decat trebuie.  Si n-am mai scris permanent, ci ocazional, raportandu-mă la ce vedeam in jur. Cand am reusit sa-mi amintesc anul 2013, inceputurile scrisului meu, și bucuria fiecarui cuvant, mi-a revenit suflul.

Uitam mereu, insa, cat de tare și rapid mă relaxeaza înșiruirea asta de cuvinte. De am talent in ceva e mai putin important acum, dar cred ca devine important faptul ca, in sfarsit, prin pasiunile mele noi intalnesc oameni extraordinari și observ ușor texte formidabile sau acțiuni la care nici nu visam vreodata,  care ma asaza in matca multumirii de sine.

Si nu mai fug de mine. Rămân. Rămân, caci menirea mea e sa nu uit ca pot fi fericita cu putin…

 

Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi

Poveste simplă cu gust de…

6 comentarii
Să scriu despre poveștile simple din jurul meu mi se pare cel mai bun exercițiu de umplere al unui timp ce devine astfel unul de bună calitate. Pentru mine. Sar peste cei cărora această manifestare le pare ori spovedanie publică inutilă, ori pierdere de timp. Și astfel, cu o cană de ceai alături, de cafea, cu un ceva bun lângă și cu mintea golită de problemele vieții se aștern, ca prin farmec, litere ce întregesc imagini. Nu-mi doresc să analizez nimic, ci doar să pun formă, dată cândva de fiecare celulă din mine, întâmplărilor care se așază în simplitatea unui text. Bineînțeles că aleg ceea ce scriu, pentru că nu totul se poate îmbrăca în cuvinte când goliciunea unor adevăruri sau povești încă stânjenește amintirile. Dar o fac ușor și mă opresc atunci când simt că nu mai bat inimi în silabe. Emoția primei citiri îmi e mereu vie, o port de fiecare dată când revin peste text.
Am prietene care îmi spun că ar fi foarte tare să le scriu poveștile de viață și, deși cunosc amănunt cu amănunt, realizez că nu le pot pune în evidență așa cum ar merita. Habar nu am dacă sunt dezamăgite de asta. Nu-mi vor spune, căci ele cred doar că face parte din procesul meu de creație și din lungul drum de coacere al formei. Cred că  vor afla că nu am rețete ci, dimpotrivă, că mereu am improvizat pe firul subiectului care m-a bântuit.
Într-o zi, pe  o ploaie continuă care nu-mi displăcea deloc, pentru că mi-a adusese o zi liberă în dar, am vrut să beau un pahar de vin roșu. Recunosc vinovată că nu știu a bea vin roșu și că nici nu reușesc a-i găsi farmecul. Sunt oameni care vorbesc ore despre tot felul de beneficii, de miresme, de arome, de soiuri, de producători, de mâncărurile care s-ar potrivi pe lângă. Eu mă plictisesc mereu, așa cum mă plictisesc când mi se dau prea multe amănunte în multe alte lucruri. Pe mine trebuie să mă convingi rapid și eficient. Dacă în schimb strecori toate amănuntele pe rând, nu de-a valma, în poveste care să-mi atragă atenția, se schimbă datele problemei, însă, per ansamblu, sunt expeditivă și tot ce vreau ..e sa știu dacă vinul e… acru. Și nu, nu mă intereseaza dacă e acru si sec, dacă așa trebuie să fie, dacă e lemnos, pământiu, ciocolatiu și multe alte lucruri de marketing, eu nu sunt băutoare de vin și nu mă pricep. Dar devin pricepută când, din greșeală sau nu, soțul meu îmi spune „gustă-l pe ăsta”. Și atunci tac și simt cu adevarat și fruct și bun, și aromă și că nu e dulce, dar nici acru, și mă trezesc cum sunt sedusă Și cum intru în film perfect, acolo unde nu am personaje principale ci doar eu păstrez pelicula, să nu uit că am găsit un vin roșu potrivit mie. Nu la fel vorbesc despre cel alb sau roze.  Acolo sunt fan. Dar azi nu e vorba decît despre paharul cu vin roșu și…..
..un bărbat care iubea amănuntele. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, cu cât mai așezate și în ordine, cu atât era mai mulțumit. Când îi vedeai silueta perfectă, fără exagerări, dar ghiceai rapid cum e cu joggingul de dimineață sau seara, pantalonii fără nicio cută, cămașa de ziceai că acum a scos-o din dulapul cu haine călcate impecabil, părul mereu tuns atât cât trebuie, niciodată nefiind între două tunsori, adică zici că avea frizerul tocmit pentru momentul când primul fir de păr răzleț ieșea din armonie,  zâmbetul așezat pe chip cu o ușoara stânjeneală, cu alte cuvinte nu venea în mod natural, ci știa că e accesoriu musai,  …chiar nu puteai trece fără să nu mustăcești a neliniște.
Părea că lucrează în armată, căci toate gesturile erau cuminți, așezate și nu făcea uz de ceva lăbărțat și nelalocul său. Ochii negri și rotunzi, nasul mic, ușor cârn, părul închis la culoare, iar fața atât de albă încat ziceai ca e desenat de unul căruia nu-i plac culorile, făceau un om interesant din cel care părea bărbatul fără vârstă. Era trecut de 40, eu, pe atunci, neavand înca 30, iar curiozitatea mea era estompată de o preconcepție – că orice om care are ceva ani în spate, are și un „bagaj” cu el, dar mai ales are personaje care sigur s-ar introduce într-o eventuală poveste comună cât să te tulbure..
Într-o zi, îl văd în piață cumpărând gogoșari. L-am privit, fără să știe, cum, minute în șir, a cules și ales, de pe tarabă, cei mai armonioși gogoșari, cu o nonșalanță greu de descris, de parcă-i măsura să nu iasă cumva dintr-un anume diametru sau șablon. Femeia care-i vindea se uita la el ca la a opta minune a lume, incapabilă să mai rostească ceva. Părea mereu că nu se grăbește nicăieri și până nu era totul așezat cum își dorea nu trecea la altă acțiune. De câte ori ajungea în fața mea avea un nefiresc în râs, se așeza de pe un picior pe altul, se apleca parcă să m-atingă, ca în secunda urmatoare să-i vezi mâna rămasă suspendată-n aer, atingându-și buzele, de parcă alunga vreo idee ce tocmai  o retrogradase. Era imposibil să nu observi toate acestea, însă nu pot spune că nu era interesant în tot deranjul acela al lui.
Vreun an ne-am tatonat în schimburi de replici fără substanță, care mie îmi păreau false, eu fiind mai atentă la faptul ca omul era atât de meticulos în înfățișare, gesturi și cuvinte, încât chiar nu înțelegeam ce vedea la mine, eu cea cu sufletul vraiște și cu larghețe în desfășurare. Mereu când mă vedeai eram pe fugă, tropăind neplăcut, căci nu renunțam, nici în ruptul capului, la tocuri, chiar dacă munca mea necesita ceva… confortabil. Pentru mine, însă pantofii cu toc însemnau confort. Îi promiteam, deseori, că vom bea un pahar cu vin, cândva, dar eu spuneam asta trântind portiera mașinii, iar el rămânând, ca o statuie, în mijlocul drumului, fără să pară că mi-a înțeles mesajul.
Mereu am urât telefonul. Cât timp îl aveam pe cel fix, mă gândeam ce bine ar fi  fost să știu dinainte cine sună, iar când în sfârșit se putea vedea asta, mă luau agitațiile neștiind cum să mă eschivez. Mai aiurea era –  și încă e, aș spune – când dai nas în nas cu omul care a insistat cu apelul, iar tu nu știi cum să-i explici că nu suni înapoi, fără să ai însă un motiv concret pentru asta.
După 15 ani, văd că am reușit să nu mai dau explicații. Nu sun pentru că nu vreau să mă mai  confesez personal, nu vreau a spune amănunte nefolositoare altora și prefer genul acesta general de exprimare ca și când îmi asum orice lucru lăsat liber.  Sun doar de musai. Și totuși, omul cu fruntea bombată și tenul prea alb mă sună într-o zi și-mi spune că e în fața blocului meu și are o sticlă de vin cu el. Până să explodez puternic, știind din propria experiență că rar un bărbat asociază vinul doar cu o cină, omul îmi garantează că nu ar trebui să-mi fac gânduri în plus, parcă rușinându-mă, puțin, de exaltarea mea primitivă.
Găteam ceva ce n-am mai gătit niciodată, de atunci, pentru că nu mai știu rețetele –  o ruladă de carne și o varză fiartă întreagă cu nu știu ce sos alb. Terminasem de vreo jumătate de oră. Omul urcă, iar după două fâstâceli de poveste, în care ni se ating nasurile într-un pupat prietenesc, îl invit în sufragerie. Numai că el nu voia în sufragerie, ci, mai degrabă, bucătăria era locul pe care-l prefera. În mâini ținea două sticle. Una care avea nevoie de un tirbușon și alta, era un pet de vreun litru cu un vin negru care intimida doar privindu-l. Și așa a început una dintre serile pe care nu le-am uitat până azi și cred că nici șanse nu ar mai avea, dacă tot aștern ceva cuvinte despre.
Purtam o rochie bleumarin închis, cu o placă deasupra sânilor și cu guler școlaresc, evazată, lejeră cât să fiu sigură că mă fâțâi fără probleme prin fața bărbatului cu gesturi impecabile. El jurai că s-ar  fi dus la vreun eveniment, deși totul nu era prețios, dar modul lui de a fi dădea impresia asta generală.
– Nu ai un tirbușon?, mă întrebă el uitându-se în jur de parcă ar fi căutat mai repede cu ochii decât aș fi făcut-o eu ca gazdă;
–S-ar putea să am…, mă trezesc aproape șoptind, neconvingător, în timp ce cotrobăiam prin sertare;
–Tu chiar nu bei vin? Uite, azi am venit să îți arăt două moduri de a te bucura de un pahar de vin. Dar mi-ar trebui tirbușon….
Găsesc  unul rahitic, îmi trimite o privire plină de compasiune, timp în care mă întreabă, doar din curtoazie aveam să aflu, ce am gătit.
– Ruladă de carne și o rețetă nouă de varză. Vrei?
–Nu!, îmi zice el. Ora mea de masă a trecut de mult!, iar eu cred că am căscat și mai tare ochii, căci departe era modul meu de a fi printre programări ale foamei.
–Totuși, gust din varza asta că pare specială!,  timp în care se chinuia, de zor, să scoată dopul ce se încăpățâna să reziste.
Într-un final, sticla se odihnește pe masă, moment în care îmi cere două pahare:
– Astea? , mă privește nedumerit, de parcă era la restaurantul Aro Palace si eu eram chelnerița neobrăzată care adusese pahare de apă în locul celor de vin;
–N-am altele!, insist eu, fără să-l conving, de zici că-mi țineam zestrea ascunsă pentru musafiri buni, iar el nu făcea parte dintre ei.
–Cum n-ai? E un sacrilegiu să bem vinul acesta în astfel de pahare.
–No, bine că nu sunt de plastic!, încerc eu o glumă degeaba, căci cu greu a pus vin în pahare și cu mult mai multă greutate am reușit să sorb prima gură. O oboseală fără seamăn se instala în mine, iar omul din fața mea nu vedea, nicio clipă, că mă pierduse de când mă trimisese după tirbușon. A început să-mi explice istoria vinului, aromele, mirosul, mă punea să-l adulmec, să-l simt, să ..naiba să-l fi luat pe el de vin, că îmi trecuse orice chef de a simți vreo plăcere. De alte plăceri nici nu mai putea fi vorba. Cu greu am reușit să spargem gheața, dar tot nu am scăpat de teoria băutului de vin din paharul potrivit tocmai pentru a ajunge la tine efectul total. Și a avut dreptate, căci efectul a fost îngrozitor. Eu mă plictiseam și uram cu toata ființa mea sticla aia de vin, însă recunoșteam, politicoasă și nu numai, că avea dreptate – nu era acru, nu era dulce, nu era decât o licoare care nu mă merita în acea seară, dar nu-l merita nici pe el.
După un timp, mă întrebă dacă am miere de albine.
–Iaca așa, de unde?
-Nici scorțișoara, cuișoare, arome?
-Nuuuuu!, spun eu cu o convingere si o exasperare…. evidente, deja…
–Ah, ce păcat! Voiam să-ți arăt cum se face vinul fiert, perfect. De la arome, încălzit, miere, punct culminant.
N-am aflat,  punctul culminant fiind doar cel eliberator, când, realizând că nu mă interesa nimic din pasiunile sale introduse cu forța, s-a grăbit să plece.
Ne-am întâlnit peste mulți ani, într-un moment dificil din viața mea, el de mână cu fiul său. Am împărțit o înghețată, o poveste caldă și un zâmbet neformal, bucurându-ne că viața ne-a dat fiecaruia drum, pâine și vin.
Din vinul lăsat, atunci, în casa mea, am băut o săptămână și mai bine..câte o înghițitură. Mi-am cumpărat, pentru prima dată, pahare pentru vin și am realizat, totuși, că vinul bun nu e pentru oricine. Unii se nasc cu gusturi rafinate, alții le cultivă, iar câțiva ca mine îi invită pe ceilalți la un pahar de..prietenie vorbită. În schimb, am devenit expertă cu…tirbușonul. Am unul deștept. Soțul meu e băutor doar de vin roșu, însă, exact ca mine, nu reușește mereu să facă din această plăcere mai mult decât e. Pentru el, vinul, fie că e într-o cană imensă de lut sau ceramică, poartă alte simboluri – de acasă, de relaxare, de vorbă tihnită, de prietenie și de zi încheiată în gust de viață roditoare.
Poveste simplă cu gust de vin v-am lăsat azi. S-o sorbiți din orice pahar doriți.
Acum, când nici măcar nu mai cunoastem nepotrivirea
Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi, Treceri, păreri, dureri...

Unde se duc anii când se duc?

34 de comentarii

 

Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e.
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?
Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi, Treceri, păreri, dureri...

Iar muți masa?

17 comentarii
Dacă îmi ieșea pasența, acum eram peste mări și țări, numai că prietena la care era musai să ajung a primit iute o veste de Americă, cum că acum și nu altadată trebuie sa fie la datorie. Si cum America nu e ceva pe care s-o sari din vedere, a ramas sa ne vedem la sfarsitul lunii acesteia sau cel mai târziu în iulie, dar cum ne-o fi norocul, zic, știind că nu e vacanță cu programări inutile ci ieșire firească de zici că te-ai duce nițel să bei o cafea cu o prietenă dar iei avionul pentru asta. Mie mi-a convenit. Prea era frig si la ea, iar să stai langa mare si tu sa te simti zgribulit parca nu-mi convenea.
Cred ca mulți dintre cei care mă citesc constant stiu ca am o masa verde de piele pe care o ador, am mai scris despre ea, iar pe facebook apare des in fotografii. E al doilea lucru cumpărat cu Mihai impreuna. Primul a fost un aragaz de inox, pe care l-am zgariat din primele 15 minute de la asamblare. Iac-așa, de unde sa stiu eu cum e cu lucru domnos? Am învățat pe parcurs, din plin. Masa asta, însa, are poveste amplă. Cu toate acestea nu am suficientă energie să dezvolt subiectul. Altceva e important, ca în casuta mea cu păpuși, cum zic prietenii despre ea, masa era prea mare, ocupa spațiu și devenea obstacol in orice loc ai fi asezat-o. Doar nu daramam casa cât sa incapă o masa asa cum doream eu, cu spatiu suficient in jurul ei.
A fost mutata de atatea ori incat doar pe tavan mai putea fi pusa, ca in rest se epuizasera toate variantele. Un amănunt deloc de neglijat sta in faptul ca daca ma pui sa aleg un loc in casa unde sa intepenesc mai multe ore si dat fiind faptul ca am mai mereu ceva de tastat, sa stau la masa e una din bucuriile mele. Bucurie insa pe care am transformat-o in cosmar pentru sotul meu, iar pentru mine in neliniște, caci visam renovari..imposibile.
Aproape ca, daca cineva il intreba ce fac, el ar fi raspuns senin: „Iar muta masa”. Si o vreme incercam sa ma conving ca sta bine in locul cu pricina. Daca faci fotografii, masa s-ar incadra perfect in peisaj oriunde ai fi asezat-o, cu blatul ei de piele verde, numai buna sa te duca cu gandul la seri de pocker; elegantă, cu scaunele inalte în juru-i nimănui nu îi dădea prin cap că mi-ar produce atata deranj. Inainte de Pasti am renovat ceva. Mult praf, multa tevatura, pentru doar putin loc in plus. Si iar mi s-a declansat nebunia cu masa. Am mutat-o de 10 ori într-o luna. De  unde, domnule, insa sa scot eu jumatate de metru in plus daca nu am de unde? Ea fiind rotunda, cu diametrul destul de mare, cand trageai scaunele pentru a te aseza..musai trebuia sa deranjezi pe cineva pentru a trece pe langa. Era perfectă numai când stătea nederanjată de nimeni. Dar ce e decor? Mie imi trebuia sa o folosim cum se cuvine.
Duminica, însa,..am gasit solutia; am scos blatul la pensie, pentru o vreme cand îi voi gasi alta trebuinta, si am pus unul de marmura pe care-l aveam pe „insula” din bucatarie. Brusc, totul s-a asezat ca prin farmec. E spatiu, armonie, putem sta cu totii fara sa ne impiedicam unii de altii sau sa ne rugam a ne face loc de trecere. Recunosc, am inima stransa caci eram tare indragostita de forma aceea, insa am realizat, ca trecerea timpului și a anilor mei tineri..mi-au adus o meteahnă…nevoia de confort, de relaxare in detrimentul lucrurilor care dau bine dar sunt nefunctionale. La fel și la haine sau incaltari. Port cizme si bocanci mai tot timpul anului spre uimirea celor din jur și nu as renunta la ei..decat daca „iau foc” la patruzeci de grade. In definitiv, nu-i frumos ce-i frumos, e fumos ce-mi place mie; dar era păcat sa locuiesc într-o casa cu orasul la picioare si eu sa ma ascund intre ziduri fara ferestre doar pentru ca acolo incapea masa bucluc.
Mie nu-mi plac casele goale.  Pardon, sunt ok, dar nu asta pe care o am eu. Îmi plac casele cu obiecte ce spun povesti.  Nu-mi pasa de trenduri, de cei care zic ca mai putin inseamna mai mult si mai elegant, nu-mi pasa de ce apare nou in materie de aranjamente si decor. Eu am „noutati impletite in vechiturile inimii” (cum spuneam intr-un articol de acum un an) doar prin diverse lucruri care se cer mereu schimbate, precum consumabilele. Poate de asta mi-am si pus in loc de canapea, pe hol,..un leagan.
Daca as fi locuit la bloc ar fi fost invers, dar asa iubesc faptul ca fiecare lucru imi aduce aminte de oameni, evenimente, zile care s-au asternut in mine ca niste litere in carte. Cu toate acestea nevoia de spatiu, de aerisire, de confort exista. De exemplu, in bucatarie nu vei vedea de-a valma obiecte electrocasnice, veselă și tot ce se tine intr-o astfel de încăpere. Pe toate le am la indemana, insa, imi place sa am blatul liber si parca imbietor a aseza pe el ingrediente gata de preparare.
Nu  stiu de ce mi-au venit toate acestea in minte, poate pentru faptul ca de câteva zile ma bucur de o noua priveliste și un nou aranjament. Si nu, Mihai al meu nu va mai fi terorizat ca iar ma gaseste in mutari. In definitiv, imi iubesc lucrurile si nu voi achizitiona altele doar pentru ca acestea nu mai par a a se plia in peisaj. Le-am facut sa se  iubeasca intre ele, dar mai ales sa le iubesc eu, caci cea mai mare bucurie a mea e sa am acel acasa care mă defineste.
În altă ordine de idei, l-am tuns singura pe zulufatul de Toto. Cu mașina. Si a iesit perfect, fara nevoie de retusuri, fara chin, natural, el ajutandu-mă de zici ca imi spunea ce sa fac. Am fost mandra de mine. Cand ai atatia catei, inveti tare multe sa faci, dar mai ales sa nu se vada ca le-ai facut tu..ci un profesionist. Acum ..na, eu ma laud, nu iau meritele celor care chiar fac din asta o arta. La noi a fost …avarie si m-am riscat.
Vremea rea ne dă de furcă, însă văd soarele și știu că mai e speranță. Nu eram un om matinal, dat faptul că înainte de 2 nu ne culcăm – hai..1 la mine, dar din februarie trezitul de dimineata mi-a adus buna dispozitie in plus. Asa ca, orice s-ar ivi..sunt gata de atac. Pe facebook, lumea s-a împărțit din nou, datorită subiectelor despre familia tradițională și Macron cu a lui soață. Eu am jurat că subiecte precum sexualitate, politică, religie, caini, și tot ce derivă de aici nu voi dezbate niciodata. Nici like-uri nu dau nimănui pe aceste subiecte desi am propriile păreri. Nu ai cum să nu le ai. Însa, ce remarc, e că se derapează repede în orice tabără ai fi. Miștoul, sarcasmul, ironia capata valente deloc placute in ambele tabere. Asa ca citesc și-mi vine sa spun unora ..„păcat de subiect, ca scrisul e fantastic”. Nene, scriu unii cu un umor si o bucurie de viata ca nu pricep cum de razbat și altele din acele cuvinte minunate. Si da, descopar că multi oameni scriu de zici ca asta fac de cand s-au nascut, iar cand îi intrebi, realizezi ca, de fapt, reusesc doar sa-si aseze cuvintele cum curg in mintea lor. Si e fascinant.
Mi-am inceput dimineata cu un gand, pe pagina de facebook a unei noi prietene, cum că o pisică trăieste 13 ani și dragostea tine 3. Ei, citatul era din altcineva, dar astea două lucruri mi-au rămas in minte. I-am raspuns cam asa:
„Pisica soră-mii are 18 ani. Cand eram in primii ani de casatorie, de ziua lui, sotul meu iși punea o dorinta, aceeasi: „Să mă iubesti tu, in continuare”. Eu radeam și spuneam sa schimbe dorinta ca asta s-a implinit. A schimbat-o, sunt sigura, dar eu nu am mai avut curajul sa-l intreb. Parca nu putea concura orice alt raspuns cu cel de inceput.”
Proști mai suntem noi oamenii, in loc sa ne bucuram de ce traim, ni se pare că ni se cuvine, uitand că trecerea timpului schimbă nuante, chiar dacă nu schimbă intensitatea iubirii. Numai că nu vrei mereu confirmarea parteneriatului și a iubirii evidente ci inca mai vrei sa crezi că anii păstrează și sclipirea aceea. Pe mine maturitatea mă cenzureaza, nu faptele și sentimentele noastre. Parca nu mai pare potrivit sa-l intreb asta.
Rar scriu  texte ce pot semăna a filă de jurnal, insa am remarcat cu bucurie, cam ce făceam in fiecare an, primăvara, de cand scriu, tot rasfoind articole vechi. Si mi-a plăcut tare mult. Semn că nu e rau ca din cand in cand sa las și astfel de dovezi.
Te salut, lume! Fiți voioși și bucurați-vă de ceea ce trăiți, purtați clipa de azi într-un mâine frumos și fiți sănătoși.
Toto, imediat după tunsoare, deloc comunicativ, pe blatul de marmura. Poze cu mesele nu pun, caci sigur veti afirma ca blatul de piele e mai frumos si ma-ntorc de unde am plecat.
Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi, Treceri, păreri, dureri...

Băiatul care iubea o chelneriță

10 comentarii
Uneori, umblu discret în lăcaşul cu amintiri adormite al nepotrivirilor. Am ajuns să cred că acest cuvânt îmi definește toate nebuloasele tinereții. Sau doar înlocuiește altele de nerostit. Habar nu am, dar îmi convine așa.
Calc încet să nu strivesc unele întâmplări care se agață de marginea prăpastiei, unde au căzut, în timp și peste timp, multe alte povești, mulți oameni și multe clipe ce seamănă, astăzi, cu un fum albastru. Cât să pară că au fost și nu prea. Știu, oricând ar putea primi o lampă și un duh astfel încât să le scot la suprafață când  hazardul mi le-ar așeza in cale, in buna dispozitie a învierii unor urme. Nu, nu vreau să povestesc despre căutările şi popasurile din viaţa mea, mai ales în mirifica lume a bărbaților, dar aș vrea să-mi  amintesc doar ceva frânturi din experienţele mele de burlăciţă neconvinsă,  forţată de împrejurări să fie astfel. Azi, un episod.
Cu ceva fasoane de femeie tânără, purced  cu  răsfoitul de pe undeva  din anii  26-27, (ai mei, adică), coborând, ușor, spre  o stație cu nume pasager pe care nici nu mi-l amintesc. Poate doar cu eforturi.  Îl știu însă pe cel al fostei iubite, al omului despre care vreau a vorbi, cât să pară că povestea chiar a avut și cap, și coadă,  și desfășurare. Sătulă de un tiran cu faţă de om –  care ţesea poveşti dătătoare de dureri de cap din cauza vreunei rochii mai îndrăzneţe sau care mă vedea, închipuit, prin maşini cu destinaţii necunoscute, (în realitate, însă, eu îmi tăbăceam fundul pe scaunul ăla urât de la muncă încercând să rămân, dacă nu liberă, măcar independentă financiar) –  am refuzat să mai am o relaţie stabilă, mult timp după. Ei, am refuzat chiar cu totul, pentru o vreme, orice gen de relaţie, dar ăsta nu e un lucru care să mă încânte prea tare și mai e și anost, chiar plictisitor pe alocuri. Aveam omul meu pansament care îmi distrăgea atenția de la partea asta serioasă a vieții. De fapt, și pansamentul acesta nu trebuia sa existe, dar asta e deja poveste complicata chiar si pentru un capricorn ca mine, ce gandeste in alb negru.  Acum mi se pare doar timp irosit şi, probabil, uitându-mă la ceea ce am din plin, în prezent, aşa ar fi trebuit să fie. Cu toate astea, nu de puține ori, am intrat în combinații efemere, cât să am parte nu doar de comparații, ci și de un bagaj care să cântărească zdravăn în alegerile viitoare.
 În una din incursiunile noastre ce se voiau relaxante, cunosc eu, printr-o prietenă, un bărbat. Un tânăr bărbat care-şi spunea băiat. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar eu când aud un bărbat, chiar şi foarte tânăr, spunându-şi că e „băiat”…interesul meu scade proporţional cu apăsarea cuvintelor. Era cu doi ani mai mic decât mine și – desi nu am crezut niciodată în diferenţe de vârstă, semn că şi astăzi mă lovesc de astfel de situaţii şi nici nu le observ dacă nu-mi sunt semnalate ostentativ – nu știu de ce, dar era strident  și evident amănuntul. Nu bănuiam nicio clipă, însă, că maturitatea lui era lăsată gaj în altă parte, iar mie îmi arăta o poleială  numai bună pentru două artificii pe tavan și atât. De am fi rămas doar la asta  mai era cum mai era, doar că imprevizibilul avea forță aparte în desfășurarea vieții, fie ea si pasageră.
„Băiatul” nostru ieşise dintr-o relaţie total nevindecat, dar cu bun simţ, mult bun simţ, cât să nu lase să se vadă astfel de lucruri. Cel puțin, la prima vedere. Ne distram binişor împreună reușind să îndulcim în preocupări comune timp pe care nu-l voiam a-l petrece cu alții. Aparent, libertățile noastre își dădeau rendez vous și se contopeau în seri armonioase. Nu mă interesa prea mult din niciun punct de vedere, aşa că analiză pe text şi comportament încercam să nu fac. Mă mulţumeam că am  companie plăcută, fără să fiu nevoită să mă prefac sau, mai mult, să încep cu explicaţii. Mereu am preferat ca în momentele mele când inima nu-mi dădea semnale de iubire si fluturi prinși în colivia sa, să am parte, reciproc, de oameni care să cunoască cât și până unde ni se leagă interesele și farmecele, deopotrivă.
Timp liber aveam puţin şi asta nu era nici bine, nici rău. Mă bucuram de fiecare ieşire, deşi realizam că sunt pe repede înainte în multe. Şi totuşi ceva se întâmpla cu el când ieşeam la cârciumă, bar sau orice restaurant în care nu era, normal, cu autoservire. Că dacă era, probabil, povestea asta nu mai apuca lumina viitoarei celebrităţi. Aşadar, cum venea chelnerul, chelneriţa sau orice om disponibil pentru o comandă îl vedeam pe „Băiat” cum se înnegreşte. Nu mă prindeam că ar fi o problemă cu ceva şi cotcodăceam de zor, înfulecând ce-mi comandasem. Dacă, în schimb, mai voiam o salată, desert sau vreo cafea, iar chelnerul venea la masa noastră de mai multe ori, mai avea puţin şi îi dădeau lacrimile. Azi aşa, mâine altfel, neuronii mei s-au cam prins că ceva nu e în regulă şi am început experimentul. Că la liber nu recunoştea nimeni nimic.
Înainte să continui, vreau să spun că Mihai al meu spune despre mine că sunt cea mai îngăduitoare persoană chiar şi atunci când lucrurile par să nu meargă în direcţia bună, mai ales în locuri publice,  el nefiind mereu un client cuminte, ci unul care a învățat că e mai bine să comande din prima două cafele decât să se burzuluiască când ceștile  ajung  la noi cu licoare insuficientă. Însă, de-a lungul timpului am asistat la multe nemulțumiri de acest gen.
 Așadar, într-una din serile anilor mei tineri,  la restaurant fiind împreună cu Băiat, încerc să comand. Chemăm chelnerul, studiez din greu meniul, spre disperarea amândurora, emit pretenţia, omul se retrage, iar eu revin:
–Nu vă supăraţi, m-am răzgândit, aş dori ceafă în loc de muşchi, se poate?, zic eu cu un ochi spre partenerul vânăt deja la faţă…
–Se poate, cum nu.!, îmi răspunde, vesel, chelnerul, fără vreo urmă de apăsare…
Aduce pâinea,  moment în care plusez:
–Şi să aduceţi garnitură  de ciuperci, dar nu din conservă, ci de-alea care ar mişca dacă ne-am uita mai bine la ele!, încerc eu  o glumă doar poate, poate,  s-ar schimba culoarea tovarăşului de masă.
Nimic, vânătul bătea în negru, deja. Am cerut solniţa, încă o porţie de murături, două cafele şi când cei de la masa vecină au dispărut din vizorul nostru Băiatul a izbucnit, exact așa cum bănuiam eu dar neavând probe doveditoare:
„Nu ştii câtă muncă depun chelnerii! Cu toate tăvile alea pline, să cureţe, să nu te lovească, să nu verse, să nu dea pe tine,  peste tine, să încurce comenzi, să care pahare, sticle, să facă bonuri, să zâmbească forţat, să nu-i doară burta, să nu plângă dacă au necazuri, să te servească frumos pe tine. Şi tu…..zici: vreau aia, vreau cealaltă. Da, recunosc iubesc o chelneriţă, şi numai când văd că nimeni nu apreciază cum trebuie munca lor mă apucă nebunia ca acum!„
 Bomba explodase până să o pot eu dezamorsa. În sfârşit.  Nu-mi părea nici bine, nici rău. Omul nostru îndrăgostit nu avea nimic personal cu modul meu de a comanda, altfel….amabil şi politicos. Întotdeauna am făcut parte din clasa care muncea din greu pentru o apreciere cuminte, deci fără mulţumesc, vă rog şi bună ziua nu îmi începeam frazele şi dorinţele. Ştiam şi aveam suficienţi prieteni care veneau acasă cu picioarele cât butoiul de groase după o zi de alergătură, dar asta, atunci, nu era problema mea. Omul nu putea în cârciumi că, deja, devenea irascibil. De multe ori îl vedeam cumpărând te miri ce şi preferând o cină acasă decât ieşiri la restaurante, unde simpla vedere a chelnerului îl făcea să aibă o stare necontrolată. N-am fost înţeleaptă. Nici tolerantă, dar am trecut cu vederea peste discursul lui până afară din restaurant, unde l-am îndrumat să se împace cu fosta lui iubită, măcar de dragul vindecării de fobii sau fetişuri.
Dar tot a fost bună experienţa. De atunci nu cer o masă pentru x persoane, ci mă uit la chelnerul care ne va servi. Ar fi bine să găsim unul caruia să nu i se pară munca o corvoadă şi nici să nu ne simtă ca inamici. Până la urmă noi avem nevoie de o masă bună cu servicii plăcute, nu perfecte, fără o atitudine ostilă, iar el de recunoştinţa noastră şi un bacşiş pe măsură; vreau să văd povestea unui om care îşi acceptă titulatura şi nu aruncă frustrările celor care calcă pragul unui loc public, pentru că orice ați spune, reciprocitatea e perfectă chiar și în astfel de relații. Adevăratele relații pasagere, eu clientă mulțumită, oaspete în casa vreunui restaurant ce ne-ar mai dori în vizită, el responsabil cu tot ce înseamnă armonie și bună servire. În definitiv, nu ne e nici nouă străină meseria, doar că, acasă, suntem chelneri de ocazie și musafiri la fel, însă respectul ar trebui să-l purtăm cu noi oriunde ne-am afla, pentru că da, dincolo de profesiile pe care le avem fiecare, suntem oameni cu drepturi egale. Oricum, nu cred în titulaturi care înalță și altele care par banale. Suntem în simbioză, iar unii fără alții, suntem ca un carusel căruia i s-a defectat directia, astfel încât exemplul meu cu „chelnerul” e doar parte din poveste, meseria oricând ar fi putut fi înlocuită cu o alta, dacă băiatul ar fi fost îndrăgostit de o altă fată sau aceasta ar fi avut altă îndeletnicire. În plus, mâncarea degeaba e bună, iar vinul delicios dacă energia celui care mi-o serveste nu e cum trebuie. La o adica, daca nu poti lucra cu oamenii cred ca se gasesc o gramada de alte indeletniciri unde nu e nevoie de contact si socializare.
Când mi-am rupt glezna am vrut mai mult ca niciodată să „merg” la cârciumă de ziua mea. Am ieşit cu cadrul, precum bătrânii, intrând, mândră, în restaurantul în care lucra un fost coleg de-al tatălui meu. În loc de cadou l-am rugat să-l imite pe tata. O face perfect, la fel ca meseria,  iar când plec de acolo, iau cu mine  o stare de exaltare, sunt mult mai fericită și cu dorul de tata potolit măcar pentru câteva secunde. Şi revin mereu, chiar dacă locul nu e de fiţe. Până la urmă nu uit că sunt o căutătoare de poveşti.
Ah, şi încă ceva – ce bine e să ai cu tine partenerul perfect. Şi o ieşire banală poate fi ca una de lux fără să-ţi fie teamă că greşeşti  ceva. La o adică de asta suntem doi, ca celălalt să-ţi repare gafa, în caz de nevoie.

 

Totuși, să știți că omului i-am iertat irascibilitatea. L-am admirat că o  iubea pe acea fată, astfel încât vedea fiecare amănunt tulburător al existentei sale, de la drumuri  în plus din capriciul unora, până la oboseala toropitoare ce, poate, o făcea sa se cuibăreasca lângă el. Noi toți încercăm să ne găsim congruențe, potriviri și să bifăm cât mai multe căsuțe în jocul nostru de-a dragostea, însă, uneori, fix ceea ce ne pune pe fugă e, de fapt, sclipirea care face diferența. Și nu o observăm decât când altcineva, din afară, o face evidentă.
Din toată povestea asta, prefer să fiu fata care și-a iubit suficient viața cât să nu rămână marcată de experiențe cu iz pasager. Pănă la urmă, tot m-a lovit și pe mine nepotrivirea potrivită.

Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi

Sub spectrul nimicurilor

26 de comentarii
De mult nu am mai scris ceva amuzant. Aproape că nu mai găsesc în mintea mea ceva care să ne distreze şi să ne aducă zâmbete. Chiar atât de transformaţi suntem? În viaţa mea de zi cu zi, rutina e şefă de post. Ea vorbeşte, ea răspunde, ea centrează, ea dă cu capul. Noi, nimic. Roboţei. Oameni trişti, îngânduraţi, cu fel de fel de probleme îmi caută privirea aprobatoare. Mă feresc. Ce să le spun? Că fiecare are adevărul lui, propriile idealuri şi propriile nevoi? De parcă n-ar şti!
Îmi amintesc de o masă de sărbători. Musafiri fiind, normal. Tinerii din faţa noastră aveau un copil de aproximativ doi ani. Toată seara nu au vorbit decât despre acei oameni egoişti, care în loc sa dea educaţie unor copii, hrănesc animale ce nu aduc niciun folos. Mirată, mi-am privit soţul, care nu îl contrazicea, deloc. Ba, îi dădea dreptate, spre stupoarea celorlalţi ce îl ştiau posesorul a şase animăluţe, plus câteva abandonate de pe stradă. Nici urmă de ironie sau sarcasm. Nu! Îşi ducea discuţia politicos, încercând să spună cele mai nevinovate, dar stupide cuvinte. Nu i se potriveau nicicum. Doar tremurul piciorului de sub masă l-ar fi putut da de gol, dar asta doar eu …observam.
-Ce-ai avut?, îl întreb, în drum spre casă. Abia dacă ştiam ce-i cu tine….
-Tu, râzi de mine? Ce puteam să-i fac acelui om? Pentru el, eu eram nebunul, neadaptatul, criminalul, care în loc să crească copilaşi îmi fac de lucru cu nişte prăpădiţi de căţei şi pisici. Iar dacă-i spuneam că avem şase acasă, ajungea, cu siguranţă, la urgenţă cu atac de panică. Lasă-l, nevastă, şi hai acasă să învăţăm animăluţele să ne zică mulţumesc şi buna ziua, iar de te apucă să scrii asta în vreun articol de-ăla de al tău, pe blog, așteaptă-te ca cei ce iubesc animalele să-l înjure pe acest biet tânăr, care, culmea, îmi e simpatic și-l respect în tot ceea ce face. Îl vor face cu ou și oțet arătând cu degetul lipsurile pe care le are. Însă omului chiar îi lipseste ceva, dar nu e normal nici sa ne asmuțim asupra sa de parcă ne-a ars cu fierul roșu. De ceilalți care sunt precum tânărul acesta, nu-mi fac griji, cred că se vor abține, după ce-ți vor simți tristețea din cuvinte. Bine ar fi să tragem concluziile în gând, chiar dacă strâmbăm din nas, pe moment. În definitiv, nu trebuie să ne placă aceleasi lucruri sau sa facem polemici zdravene între noi …din acest motiv. În fine, sunt curios! Și apropo, știi cum te simți la țară când mergem și toată lumea lasă slobode cuvinte care nu sunt deloc coafate? Ne deranjează atunci, pentru că-s directe, dar și pentru că sunt spuse mult prea franc, cu tintă clară și efect precis. Tu ramai intr-o stare inconfortabilă, dar cei ce le-au spus au uitat asta în citeva secunde. Ar fi cazul sa facem invers.
„Oamenii rezonabili se adaptează lumii în care trăiesc, oamenii nerezonabili încearcă să adapteze lumea la ei înşişi. De aceea, orice progres se datorează oamenilor nerezonabili.” Bernard Shaw
Eu cred că fac parte din prima categorie, dar cu oameni precum Mihai, până și familia mea are o șansă la progres.
Și, apropo, după o vreme, i-am întâlnit, din nou, pe acei tineri care erau departe de cuvintele lansate, atunci, sub euforia senzatiei de a fi părinte si de a fi descoperit esenta vietii. Nu-și aminteau episodul deloc, fiind topiți acum după doi dintre câinii noștri- Toto-tomberonezul și Alma, rotweillerita. În rest, pe cine să convingi şi de ce? De ce să mă simt eu altfel, doar pentru că alegerile dar şi hazardul vieţii au fost altele? De foarte multe ori am simţit priviri dezaprobatoare doar pentru că nu avem copii. Cine îşi închipuie că noi am ales de bună voie asta? Oamenii comunică ciudat. Există adevăr, dar adevărul tău, al meu, al fiecăruia în parte. Sunt multe momente, când vrem cu tot dinadinsul, să îl convingem pe celălalt, că adevărul propriu e curat, iar restul nici măcar demn de ascultare. Te plac, dar faci ca mine. Zici ca mine.
Ba, deloc. Sunt in armonie cu tine din multe alte motive, nu doar pentru că detinem puncte comune. E musai nevoie de o chimie aparte, de o adiere de blândețe, de un parfum pe care doar unii îl simt, reciproc. Când mi-a murit un motan, prietena mea, mi-a spus că-s ciudată că plâng asa după o ființă, că doar când pierzi un om ai dreptul să jelești. Eu știam ce înseamnă să pierzi om, însă nimeni nu mă putea convinge că nu am dreptul să sufăr, măcar în acea perioadă, gândindu-mă câtă drăgălășenie mi-a oferit mie, nu altcuiva, acel ghem de blană, bătrân și bolnav. Am regretat, mai apoi, că am relatat, întâmplarea asta cu prietena, cuiva ce simțea durerea mea de atunci. O ploaie de injurii s-au abătut asupra fiintei care nu era de față, de parcă nu îmi era suficientă suferința. Nu-mi doream sa o pună nimeni la zid doar pentru că nu a înțeles și nici nu va înțelege decât că am devenit o ciudată care nu trăieste conform normelor societatii. Asa, și? Eu am învățat ceva atunci, că nu mai simt nevoia să mă confesez acesteia nici cu alte subiecte, întrucât eu nu-mi pot separa mereu sentimentele, dar asta nu înseamnă că nu pot schimba politețuri și impresii banale, care tin de respectul ce i-l port, caci viata nu înseamnă doar prezentul ci întreaga noastră existenta, iar pentru o altă părere decat a mea, nu era cazul să șterg un întreg capitol pe care-l împărtim.
Iubesc oamenii care știu să nu dea vina pe alții pentru ceea ce sunt, azi! Greu am învățat să mă iert, dar ușor să știu că doar eu sunt responsabilă pentru viața mea. Alegerile, bune sau rele, mi-au apartinut mereu. Cu oamenii faci punți. Uneori fragile. Pe unele le dărâmi din greseala, pe altele cu intentii, din orgolii și nepotriviri mărunte, pe unele le părăsesti pur si simplu, privind, cateodată, cu admiratie construcția perfectă dar pe care nu ți-e îndemână să calci.
Altele, și de vrei tu să le lași în paragină, nu te lasa cei cu care ai construit, cei care te scutură, din când în când să-ți bage mințile în cap. Iubesc oamenii care nu te lasă să renunți ușor, care nu renunta nici ei la tine din prima, care luptă pentru a-ți arăta că ai greșit sau ai înțeles diferit, dar nu e un capat de lume. Dar des îi observ și pe cei care privesc cu ură, doar pentru că puntea s-a rupt. Ei și ce? Calcă pe drumul tău, pășeste pe cel fără cotituri pănă când vei ști că mai poți sa te aventurezi sa treci peste poduri construite cu alții. Nimeni nu te vede altfel decât esti, dar percepțiile sunt fine. E suficient un zumzet și câteva apăsări de pedală, să știi că zgomotul infernal e de lăsat în urmă. Admir oameni pe care nu-i pot iubi, iubesc oameni cărora nu le caut nici forma, nici fondul, nici lumina. Aceia sunt..pur și simplu, fără eforturi. Când te chinui să ții hățuri, obosesti și iar nu mai mergi decat drept, fără să privesti dreapta-stanga. Însa, imi pare plictisitor așa. Prefer să văd, să simt, să iau, să pun, să dau, să greșesc, să plec, să revin, sa fiu clipă, moment, secundă dintr-o viață pe care o aleg.
Mai sunt punțile de suflet, puntile de gând și cele de taină, rugăciune și lumină. Si pe ele calci fără frică. Tot cu oameni le faci, dar aceia sunt cei care nu-ti vor pune niciodata îndoiala în inimă. Nici tu lor.
Sunt ceea ce dau, chiar de nu dau suficient sau nu primesc la fel, iar de am dăruit răul cândva, greu m-am iertat. Cu toate acestea, asta e una dintre lectiile cele mai frumoase pe care am invatat-o in viata mea. Dureroasa, e drept, dar plină de adevăr. Al tău, nu al altcuiva. Eu aleg, nu alții și doar eu știu că atata am putut, că ceva nu merge, că atâta timp cat simt disconfort, instinctul salută prezența celui care mai bine ar rămâne doar bucurie, bucuria întâmplării. Căci nu e om să nu aducă binele, dar tu sa nu-l mai vezi de umbrele altor acțiuni, vorbe si descătușări. Azi, cineva drag, îmi spunea că alege doar ceea ce o construiește frumos, iar spre restul lucrurilor care o împovărează, nu mai priveste.
Eu sunt masochista putin, toti oamenii au contat, chiar si cei pentru care azi eu sunt doar amintire sau ei mie. Sunt mai completă așa. Mă însingurez ades, însă doar în acțiuni pe care nu le pot împărti cu alții. Din ele mă scoate viața mereu. Și mă împarte pe bucăți, cât să știu că atunci când m-adun, o fac singură. Nimeni nu e vinovat că aleg gresit, chiar si cand uit ca am făcut-o, de mi se pare munte, drumul meu. E suficient însă sa fii sincer cu tine. Dar ce păcat ca pentru unii doar ceilalți vor fi de vină. Ei, de aceștia mă feresc, de fapt, dar…mai degrabă mă ferește Dumnezeu, chiar si prin acțiunile mele de care nu sunt mândră mereu. O fi și asta o cale, dar eu măcar …o recunosc!
Căţeii tot nu au învăţat să ne dea bună ziua. Ba, fac şi ei boacăne, precum copiii. Cel mai mult atentează la plantele lui Mihai. Dar bucurii ne aduc fiecare în parte, chiar dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu vreau să mă schimb. Ce să schimb? De ce? Dacă am un om în jur şi cu acela împart ceva din starea şi crezul meu….. e minunat. Nu mai judec, nu mai impun, nu caut, nu sufăr, nu plâng. Dar până să ajung astfel, drumul mi-a fost pavat cu întâmplări, nu toate bune, deși unele s-au desfasurat chiar sub aspect de bună intenţie. Aşa că, ar trebui să fim atenţi pe cine ne grăbim să numim „apropiaţi”, caci, după o vreme, am putea observa că apropierea e ultimul cuvânt care i-ar defini. Sau pe noi în raport cu ei. Sau cei care se arata azi exaltați de ceva-ul tău, mâine s-ar putea ca exact acel lucru să-i devină obositor și deranjant. De asta le spun des oamenilor, așteptați să vă plac și peste un timp ceva mai lung, când efectul cuvintelor care v-au impresionat va disparea și poate altele nu vă vor plăcea la fel de tare. Așteptați. E simplu.
Într- o zi, voi căuta locul unde să mi se predea lecţia îngăduinţei şi a conviețuirii senine. Deocamdată, ştiu doar frânturi. Aşa, de la Dumnezeu. Şi uite cum, nici azi, nu v-am spus nimic amuzant. Mă iertaţi? Mâine e un drum nou creat să ne răsplătească strădaniile. Ale mele, azi, au fost în spectrul nimicurilor. Dar mâine? Ehehe…mâine! Vă mai las o ultimă zicere. Poate singurul lucru la care puteţi zâmbi, totuşi, şi care ar da o altă cuvintelor mele.
„Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci zice: Acesta este punctul meu de vedere!” David Hilbert în „Matematicienii glumesc”(21.06.2013)
Lăbuțe la control
CUMINTEI
Continue Reading

amintiri din copilărie, confesiuni de ieri şi de azi, Treceri, păreri, dureri...

Fă rai din ce ai!

30 de comentarii
Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Continue Reading

confesiuni de ieri şi de azi

Te salut, lume! A primăvară….

16 comentarii
Sunt ca fata împăratului pe când primise vrajă de somn adânc și pedeapsă să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească. Îmi trec clipe prin fața ochilor și momente care nu par ale mele. Sau sunt prea ale mele. Îmi zâmbesc crengi de salcie și două mierle cântăcioase mă ridică din patul meu pe care nu l-aș părăsi vreo lună. Îmi amintesc că s-au uscat trei tuia mici, iarna trecută, iar primăvara asta văd alte pagube prin partea ce se vrea verde, sub stânca-munte. Nu înțeleg niciodată de ce mor plantele, deși, la ce umezeală și umbră avem în curtea noastră, mă mir că încă mai trăiesc și cele ce sunt acum pe baricade, înfruntând urâtul de după gard, adică niște tranșee în asfalt ce anunță că blocului gata ridicat pe coamă de munte, în sfarșit, i se așaza si conductele pentru canalizare. Un haos, o mizerie, un zgomot nesfarsit, de care m-am cam saturat.
După o renovare ce mi-a mâncat timp, disponibilitate și multe altele, m-am trezit cu un ambient pe care-l asteptam de vreo sapte ani de zile. Toate par la locul lor acum, caci mai mereu făceam, vrei-nu vrei, mutari de vară, de primăvară, de ploaie, de soare sau doar de nevoie de schimbare. Mi-am pus, din nou, masa cu privire la oraș, am așezat copăceii să le pot da binețe permanent, să ne vorbim, să ne spunem una-alta, să mai schimb și eu vreo două replici…altfel mute. Imi raspunde, in schimb, Lupu’-Baiatu’, preocupat de starea mea fizică și mentală. Prea par obosită…și neatentă. Nu vă las fotografii, poate doar asta cu noul meu colț favorit.

V-aș întreba cum o mai duceți, ce mai faceți? Telefonul meu e „mort”, cică sunt multiple cauze, inclusiv la cartelă. Uneori sună, alteori nu. E mai bine așa. Lumea poate sa ma minta ca m-a căutat, eu că am vrut și mai trece o vreme. Adevărul e ca urăsc telefonul mobil, dar asta am mai spus-o. Prea poti fi gasit si cand nu vrei a fi gasit. Si mai recunosc..ca nu am chef de pălăvrageală. Cred ca mi se trage de la prea multe vesti rele ce mi-au parvenit prin el. Rar te suna omul cu bucurie. In general, ne impartim grijile si tremurul inimii prin silabe pe care, o vreme, refuz sa le mai rostesc.
Au trecut deja 3 luni din anul asta și nu mă bucur deloc. Dacă as avea 20 de ani nici n-as fi băgat de seamă, dar asa parca aud cuci cântand, din oră in oră, spunandu-mi să nu mă mai risipesc, să ador clipa, să mă bucur de toți cei pe care-i iubesc. Aveam ceas cu cuc. Pe unde o fi acum? De cate ori ajung la Sighișoara și văd figurinele din turnul cu ceas eu mă gandesc la cucul din cuibul cu rotițe. Sunt defecta, stiu.
Poate vă întrebati de ce nu mai postez nimic, de ce nu pun vreun poem, vreo poveste veche sau nouă. Adevărul e ca am fost prinsa în multe și că sunt conștientă că pierd mult timp în on-line în detrimentul celor reale. Am obtinut atat de multe in ultima lună! In plus, am realizat ca sunt dependenta de tot ce tine de virtual și ca imi place  tare mult, mai ales cu cei cu care, mereu, am purtat un dialog, am împartasit un gand, o amintire, o senzatie.  De asta și vreau să-mi rămână on line-ul  o bucurie, o vacanta de-o clipa, în care să pot gasi tot ce nu reusesc a cuprinde cu gandul sau cu fapta. Si mereu ma-ntorc bucuroasa. Macar pentru asta.
De pe colina mea, cu o cafea in brate, intru in povestile voastre și mă inspirati.
Am bătut câmpii, dar de ceva vreme nu v-am mai intrebat de „bună ziua”. Sper sa fiți bine cu toții. Am o ramură de corcoduș înflorit și cinci frunze într-un soc. Tare greu se face primăvară în curtea mea, iar în sud ..deja e liliac in floare. Si uite asa, descopar ca, parca, timpul mai asteaptă sa se scurgă – undeva, florile deja se scutura, la mine abia de se dau în spectacol. O fi de bine, nu stiu.
Până una-alta, tot ce am putut face, a fost sa-mi fac spectacol in ambientul meu de zi cu zi. Acum, încep cu mine. Am nevoie si eu de niste redecorari de suflet si de trup. Multumesc pentru mesajele voastre, lasate pe privat. Recunosc, nu raspund la timp, dar o fac cu drag, atunci cand pot. Sa fiti bine, azi și mereu.
Te salut, lume! A primăvară…
Continue Reading