Parcul era circular. O mulţime de grădinari veseli şi pricepuţi aranjau gardul viu ce înconjura zona de joacă ca într-o inimă mare şi umbroasă. Era destul de înalt astfel încât picii abia se zăreau din afară. Din loc în loc câte o bancă albă, dintr-un gen de aluminiu dantelat, împodobea locul transformându-l în ceva nemaiîntâlnit. Din interior se auzeau glasuri nevinovate de copii care săreau, alergau, se tăvăleau prin nisipul fierbinte al verii, ce ne scoseseră pe toţi din casă, departe de aerul toxic de bloc şi balcoane închise.

Un balon roşu cu luciri de prinţesă de Disney, una care-şi pierduse un condur, se rătăci în văzduh. Oana îl urmări cu ochii şi se sprijini cu mânuţele de banca un pic prea încinsă de razele soarelui. Peste drum un magazin cu haine de damă părea populat de oameni în vitrină. Se schimbau produsele. Doina o rugă pe Oana să rămână acolo cu Gropiţă, căţelul lor metis dintr-un terrier şi ceva mai puţin de soi; un fals autentic, cum îi plăcea mamei să-i spună, într-un mod sufletist şi amuzant. Era interzis în parc cu animale, motiv de vrajbă între cei ce iubeau şi cei ce nu iubeau animalele, dar asta nu era problema lor.  Devenea, oarecum,  băncuţa dantelată din  faţa magazinului fiind popasul impus. Ar fi vrut şi ea în parc dar Doina nu părea dispusă să stea cu Gropiţă preţ de o tură de tobogan.

Aşa că, după ce îi făcu bine instructajul, o asigură că o va vedea perfect din vitrina magazinului unde avea treabă. O umbră de amăgire intenţionată detectă bine Oana în glasul surorii ei mai mari, şi se dovedi repede că nu era doar o impresie de copil nerăbdător şi temător.  Minciuna Doinei era una dintre multele primite de-a lungul vieţii ei de copil aruncat într-o lume de adulţi a cărei faţadă era poleită de zâmbete aducătoare de siguranţă mai mult sau mai puţin credibilă. Cu un ochi la tufele ce împrejmuiau gardul şi cu unul la arcada uşii boltite, pe care Doina tocmai intrase, se aşeză pe bancă cu Gropiţă alături, stând cuminţi şi nemişcaţi ca pentru o poză.

În vitrină rămăsese un manechin dezbrăcat, oribil la vedere aş spune eu, urât gândi Oana în termenii ei facili de copil frământat de întrebări. Nu-şi putea lua ochii de la acea imagine de om fals, ca o păpuşă imensă, gri şi lucioasă, fără păr şi fără degete. Aproape că îi dăduseră lacrimile când îşi imagina, ca într-o poveste pe care i-o citise ei mama, cum cineva îi furase hainele şi acum trebuia să stea ruşinată într-un colţ. Săraca, păpuşă mare! Dar tocmai când Gropiţă se urcă cu lăbuţele pe rochiţa ei roşie, Oana zări pe cineva în vitrină care acoperea manechinul cu o rochie colorată, îi puse repede păr, pălărie şi pantofi alături şi păpuşa ei primi oarecum ţinuta completă. Într-un minut apăruseră şi degetele şi putea jura că pe faţa aia gri şi lucioasă  de manechin apăru un zâmbet mulţumit. Se frecă la ochi şi îşi strânse în braţe căţelul.Nici nu o zări pe Doina, care îi urni de acolo urâcioasă şi deranjată de mânuţa Oanei care îşi luă la revedere de la păpuşa ei mare. Ca un făcut încheietura degetelor de la braţul drept al omului de plastic cedă, iar Oana luă asta ca un răspuns. Chiui de bucurie şi fugi în parc spre disperarea Doinei aşezată pe o altă dantelă albă având în vizor copilul cu imaginaţie de viitor scriitor. Gropiţă gemea fericit, iar manechinului i se schimbase poziţia din vitrină de parcă ar fi vrut să se uite peste gardul viu al parcului după mica lui prietenă. Toboganul era a treia dorinţă împlinită în acea zi pentru Oana. Se putea întoarce oricând în lumea adulţilor. Era pregătită.

Textul e scris tot pentru duzina de cuvinte, unde, de exact trei luni în cap, am descoperit că mă pot trimite în lumi neştiute, nebănuite şi dorite tainic. Vă mulţumesc! Ca de obicei, în tabel găsiţi scrieri deosebite. Încercaţi-le, voi cei din afara clubului psi! E o lume plină de frumos!

Niciodată nu-mi voi împărţi iubirile, crezurile şi preferinţele.Voi căuta loc pentru fiece slăbiciune, admiraţie şi credinţă, fără să fiu nevoită să aleg sau să mă justific. Viaţa e formată oricum din clasificări drepte sau nedrepte,  reale sau imaginare, cu gust sau cu mai puţin gust, înţelese sau nu; dar dincolo de ele rămâne totdeauna ceva ce ne atinge şi ne face să vibrăm. De multe ori am spus că nu înţeleg cuvântul prietenie, poate pentru că o simt diferit ” şi cum vine, şi cum o trimit”. E suficient o greşeală şi termenul devine de nefolosit. Legăturile se fac şi desfac, dar cu ce rămâi, de multe ori, nu le poţi amesteca. Devin unice, fiecare în parte. Aşa simt şi cum e loc pentru orice desfăşurare de activitate. Pentru fiecare se găsesc adepţi. Mai grav când ne transformă în fanatici şi nu vedem şi rolul celuilalt în lumină permisivă. Eu nu voi încurca  locurile şi nu le voi pune în trepte după „valoare”. Nu voi convinge pe cineva de ceea ce văd eu, dacă celălalt nu vede ca mine, dar nici nu mă voi ofusca sau nu voi încerca să înţeleg de ce nu simte la fel. La final niciunul nu va fi convins de celălalt, ci doar va fi  mai calm, mai reţinut, necuprins de emoţia celuilalt. Cum spuneam…e loc pentru toţi…în lumea asta mare!Tot în duzina de cuvinte e înscris şi textul ăsta. Pe ceilalţi participanţi îi găsiţi în acelaşi tabel, găzduit de psi.Se pare că eu am făcut o mică încurcătură între cuvinte, şi …fiind diferenţă mare între ele, nu doar de un „r” mă întreb să schimb „proza”, să pun „poza”?