Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Manechinul

Parcul era circular. O mulţime de grădinari veseli şi pricepuţi aranjau gardul viu ce înconjura zona de joacă ca într-o inimă mare şi umbroasă. Era destul de înalt astfel încât picii abia se zăreau din afară. Din loc în loc câte o bancă albă, dintr-un gen de aluminiu dantelat, împodobea locul transformându-l în ceva nemaiîntâlnit. Din interior se auzeau glasuri nevinovate de copii care săreau, alergau, se tăvăleau prin nisipul fierbinte al verii, ce ne scoseseră pe toţi din casă, departe de aerul toxic de bloc şi balcoane închise.
Un balon roşu cu luciri de prinţesă de Disney, una care-şi pierduse un condur, se rătăci în văzduh. Oana îl urmări cu ochii şi se sprijini cu mânuţele de banca un pic prea încinsă de razele soarelui. Peste drum un magazin cu haine de damă părea populat de oameni în vitrină. Se schimbau produsele. Doina o rugă pe Oana să rămână acolo cu Gropiţă, căţelul lor metis dintr-un terrier şi ceva mai puţin de soi; un fals autentic, cum îi plăcea mamei să-i spună, într-un mod sufletist şi amuzant. Era interzis în parc cu animale, motiv de vrajbă între cei ce iubeau şi cei ce nu iubeau animalele, dar asta nu era problema lor.  Devenea, oarecum,  băncuţa dantelată din  faţa magazinului fiind popasul impus. Ar fi vrut şi ea în parc dar Doina nu părea dispusă să stea cu Gropiţă preţ de o tură de tobogan.
Aşa că, după ce îi făcu bine instructajul, o asigură că o va vedea perfect din vitrina magazinului unde avea treabă. O umbră de amăgire intenţionată detectă bine Oana în glasul surorii ei mai mari, şi se dovedi repede că nu era doar o impresie de copil nerăbdător şi temător.  Minciuna Doinei era una dintre multele primite de-a lungul vieţii ei de copil aruncat într-o lume de adulţi a cărei faţadă era poleită de zâmbete aducătoare de siguranţă mai mult sau mai puţin credibilă. Cu un ochi la tufele ce împrejmuiau gardul şi cu unul la arcada uşii boltite, pe care Doina tocmai intrase, se aşeză pe bancă cu Gropiţă alături, stând cuminţi şi nemişcaţi ca pentru o poză.

În vitrină rămăsese un manechin dezbrăcat, oribil la vedere aş spune eu, urât gândi Oana în termenii ei facili de copil frământat de întrebări. Nu-şi putea lua ochii de la acea imagine de om fals, ca o păpuşă imensă, gri şi lucioasă, fără păr şi fără degete. Aproape că îi dăduseră lacrimile când îşi imagina, ca într-o poveste pe care i-o citise ei mama, cum cineva îi furase hainele şi acum trebuia să stea ruşinată într-un colţ. Săraca, păpuşă mare! Dar tocmai când Gropiţă se urcă cu lăbuţele pe rochiţa ei roşie, Oana zări pe cineva în vitrină care acoperea manechinul cu o rochie colorată, îi puse repede păr, pălărie şi pantofi alături şi păpuşa ei primi oarecum ţinuta completă. Într-un minut apăruseră şi degetele şi putea jura că pe faţa aia gri şi lucioasă  de manechin apăru un zâmbet mulţumit. Se frecă la ochi şi îşi strânse în braţe căţelul.Nici nu o zări pe Doina, care îi urni de acolo urâcioasă şi deranjată de mânuţa Oanei care îşi luă la revedere de la păpuşa ei mare. Ca un făcut încheietura degetelor de la braţul drept al omului de plastic cedă, iar Oana luă asta ca un răspuns. Chiui de bucurie şi fugi în parc spre disperarea Doinei aşezată pe o altă dantelă albă având în vizor copilul cu imaginaţie de viitor scriitor. Gropiţă gemea fericit, iar manechinului i se schimbase poziţia din vitrină de parcă ar fi vrut să se uite peste gardul viu al parcului după mica lui prietenă. Toboganul era a treia dorinţă împlinită în acea zi pentru Oana. Se putea întoarce oricând în lumea adulţilor. Era pregătită.

Textul e scris tot pentru duzina de cuvinte, unde, de exact trei luni în cap, am descoperit că mă pot trimite în lumi neştiute, nebănuite şi dorite tainic. Vă mulţumesc! Ca de obicei, în tabel găsiţi scrieri deosebite. Încercaţi-le, voi cei din afara clubului psi! E o lume plină de frumos!

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Loc pentru toţi

În lumea asta de paradă
Şi cu luciri scânteietoare
Cânta de zor o oarecare
Alături de privighetoare.
Ce glas oribil, şi ce toxic
Era sonetul celui fals,
Dar nu ştiu cum avea şi public,
Chiar de n-avea sclipiri în glas;
Şi se adunau ca-ntr-o poveste,
Ceva cu un condur pierdut,
Admiratori, zeci de buchete
Ca public bun, ca public scump.
Aplaudau cam la comandă
Şi poate chiar şi de faţadă,
Să îi vadă x, să-i vadă y,
Să fie-n trend ca la paradă.
Să-i prindă-n poză vreo revistă
Ce se ţineau după artistă.
În timpul ăsta de amăgire,
A lui, a altuia şi, poate,
A cîntăciosului din spate,
Minciuna rămânea în aer,
Purtată-n proza ce spunea:
Ce glas divin, talent şi farmec
Are, de fapt, doar pasărea;
Sperând să sape vrajbă mare
Vorbind de lipsa de talent
Acelei dragi privighetoare
Care asculta destul de atent;
Fără să vină c-o impresie
Despre concertul cel de soi,
Ştiind ce sufletist e vărul,
Vestitul nostru cintezoi.
Pe o arcadă înfrunzită
Stau două păsări talentate
Una avea chic şi sclipire,
Iar alta glas ajuns pe Marte;
Dar amândouă ştiau bine
Că lumea asta e împărţită:
Între afoni făr’ de valoare,
Şi lumea fină şi citită;
Şi nu ştiu cum, dar aripi „fine”,
Ce fâlfâiau pe cer boltit,
Făcură loc şi pentru mine,
Şi tot  pe loc le-am îndrăgit.

Niciodată nu-mi voi împărţi iubirile, crezurile şi preferinţele.Voi căuta loc pentru fiece slăbiciune, admiraţie şi credinţă, fără să fiu nevoită să aleg sau să mă justific. Viaţa e formată oricum din clasificări drepte sau nedrepte,  reale sau imaginare, cu gust sau cu mai puţin gust, înţelese sau nu; dar dincolo de ele rămâne totdeauna ceva ce ne atinge şi ne face să vibrăm. De multe ori am spus că nu înţeleg cuvântul prietenie, poate pentru că o simt diferit ” şi cum vine, şi cum o trimit”. E suficient o greşeală şi termenul devine de nefolosit. Legăturile se fac şi desfac, dar cu ce rămâi, de multe ori, nu le poţi amesteca. Devin unice, fiecare în parte. Aşa simt şi cum e loc pentru orice desfăşurare de activitate. Pentru fiecare se găsesc adepţi. Mai grav când ne transformă în fanatici şi nu vedem şi rolul celuilalt în lumină permisivă. Eu nu voi încurca  locurile şi nu le voi pune în trepte după „valoare”. Nu voi convinge pe cineva de ceea ce văd eu, dacă celălalt nu vede ca mine, dar nici nu mă voi ofusca sau nu voi încerca să înţeleg de ce nu simte la fel. La final niciunul nu va fi convins de celălalt, ci doar va fi  mai calm, mai reţinut, necuprins de emoţia celuilalt. Cum spuneam…e loc pentru toţi…în lumea asta mare!Tot în duzina de cuvinte e înscris şi textul ăsta. Pe ceilalţi participanţi îi găsiţi în acelaşi tabel, găzduit de psi.Se pare că eu am făcut o mică încurcătură între cuvinte, şi …fiind diferenţă mare între ele, nu doar de un „r” mă întreb să schimb „proza”, să pun „poza”?
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Pâinea noastra cea de toate zilele…..

Am un mare păcat, sau viciu. Nu ştiu cum să-i zic. Îmi place pâinea. Da, corect: PÂINEA!
Azi e ziua mondială a pâinii iar eu trebuie să sărbătoresc pentru că, în plus, este slăbiciunea mea, bucuria simplă și răsfățul suprem în care intră multe, multe alte semnificații, unele venind de acolo, din tărâmul basmului meu buzoian.
Când eram mică, la ţară, la mamaia mea cea cu ochi atotștiutori, pâinea de la brutărie era un lux pentru ţăranii care trebuiau să ducă acolo câţiva saci de făină  pentru ca, mai apoi, să ia câte pâini doreau ei pe o cartelă ce o păstram şi o strângeam în palme ca pe o icoană. 
Nu avea gustul celei de la oraş, nici înfăţişarea. Dacă o luam caldă, ajungea acasă roasă ca de şoareci; îi jumuleam coaja spre disperarea mămăiţei mele. Nu ştiu ce ţineam mai strâns, amărâta aia de cartelă sau pâinea aia aurie cât roata carului de mare?!
Brutăria….nu mai e. Demult, de după revoluţie, când au apărut ”privaţii” în sat. Nea Lică şi nea Oancea, brutarii satului, s-au dus şi ei, pe rând, de ceva vreme. Gustul acelei pâini îl mai regăsesc doar la pâinicile de casă din jurul Braşovului.
Şi totuşi, în afară de drumul ăla ce-l făceam cu cei câţiva copii din sat, nu aveam alt moment în care să mănânc pâinea goală. Ba, aş spune, că atunci când în internat fiind, şi trebuia să mă mulţumesc cu o felie de pâine de la cantină, scotoceam toate dulapurile în căutare de un borcan de gem sau zacuscă; poate, poate, împodobeam bucata aia cu ceva domnesc.
Atunci au apărut experimentele. Doamne ce vremuri! Acum mi se întâmplă des să frământ pâine, cu drag,  cu atenţie dar şi cu gândul că, de ceva vreme, pâinea mi-a devenit duşman; şi, dacă nu vreau să sufăr intens după urma kilogramelor în plus, trebuie să mă limitez. Uite aşa, a devenit marea mea dragoste un viciu, o plăcere vinovată, mai bine zis, un lucru al cărui miros, în procesul fabricării, îmi umple simţurile, fiinţa, şi mintea de amintiri.

”Mie îmi place cu seminţe”(zicea o reclamă). Vouă?

Mărgăritare versificate

Toamna din mine

Toamna din mine are  freamăt de stână,
Are foșnet de sat şi de cărări cu noroaie,
Dor de-o prispă pe care zac nişte prune,
..minune.. ….aşa,….. la îndemână,
Ce stau la uscat cu o mână de nuci adormite
Pentru un cozonac ce-mi place …fierbinte.

 

Toamna din mine prinde glasuri de pasăre umblată
Prin câmpuri triste, pe tarlale seci,
Şi bate acum uluci de garduri chinuite,
Ce stau să cadă de vreme şi  ploi ropotite.
 Se agață de vie culeasă devreme
De parcă s-ar teme.

 

Toamna din mine sapă doruri şi alinuri,
Are pătură caldă de frunze arămii
Şi pernă din dovleci rotofei.
Are zumzet de grădină cu roade tarzii
Și-mi vorbește de galben, și busuioc
Lânga un foc…

 

 

 

Toamna din mine are brumă şi ceaţă,
 Lacrimi  din cer, de neîmpliniri uitate,
Are struguri  şi ardei roșiatici, uscaţi pe aţă
Lătrat de căţel..alintat ce nu merge la şcoală;
Restanţă-n impozite mari și arogante,
Şi parcă ar avea şi ceva vorbe…. prin spate.

 

Toamna mea mușcă din gutui ce par zestre
 Sau  podoabe, în odaia din spate a bunicii,
 Se ascunde pe plita incinsa și bate-n ferestre,
 Se răsfață c-un tors de pisica in poala;
Acasă mi-e toamna, dar meritat,
De-un an așteptat.

 

 

 

Toamna-n octombrie îmi pare
Dantelă colorata brodata cu aur
Povești înstrugurite cad din mâneci, agale,
Se coc încă mere pe poalele sale
Iar c-o cană de must blând- tulburat
M-a devastat.

 

 

Iar de nu știți de ce o port tainic în mine
N-aș vrea să explic, e un dar asumat
E o plată primită pe cand imi doream
Sa las lumii-ntregi, anotimpuri fierbinți
Iar eu sa raman cu arome divine
Din toamna din mine!
 toamna-io
prima variantă:
Toamna din mine are freamăt de stână,
Are dor de sat şi de cărări cu noroaie,
Imagini c-o prispă pe care zac nişte prune,
..minune..
….aşa,….. la îndemână,
Ce stau la uscat cu o mână de nuci adormite
Pentru un cozonac care-mi place …fierbinte.
Toamna din mine prinde glasuri de pasăre umblată
Prin câmpuri triste, pe tarlale seci,
Şi bate acum uluci de garduri chinuite,
Ce stau să cadă de vreme şi ploi ropotite.
Toamna din mine sapă-n amintiri înstrugurite,
Are pătură caldă de frunze arămii
Şi pernă din dovleci rotofei,
Prietenii mei.
Toamna din mine are brumă şi ceaţă,
Are struguri şi ardei uscaţi pe aţă,
Are lacrimi de neîmpliniri uitate,
Asanate de iubiri noi, vii, parfumate;
Are paşi de pisică ce toarce în poală,
Lătrat de căţel…ce nu merge la şcoală;
Are restanţă-n impozite arogante,
Şi parcă are şi ceva vorbe prin spate.
Orice-ar avea toamna din mine,
E o toamnă doar, la anul revine,
Şi aduce şi bune, şi rele, căci ştiu:
E aceeaşi toamnă ce-şi schimbă …..doar straiul, târziu.
Și-mi topește în mine arome ce strigă
Alchimista naturii are parfum…de bunică!
Mărgăritare pentru EI

Sărutul meu sărat de Băragan

Cine cade azi din buzunarul amintirilor mele? Are miros de soare şi gust de pământ, are atingeri de înger şi sărut sărat de Bărăgan! Şi spunea despre ea însăşi: aud, văd şi pricep. E chiar ea: mamaia mea, cum îi spuneam noi, omul din ceruri ce ne are în pază mereu şi la care ne vom îndrepta privirea rugătoare ca la îngeraş. Bunica mea era un exemplu pentru viaţă, probabil ca mai toate bunicile pământului.
Deşteaptă nativ, cu o inteligenţă usturătoare, aş spune, nimeni nu a scăpat vreodată de intransigenţa vorbelor sale. Cu un simţ practic ieşit din comun, singură făcea şi desfăcea, bunicul meu fiind doar un simplu pion; şi nu o spun în sens rău, dar asta era realitatea. Am fost crescută de ea de la 6 luni, şi plângeam până la Mizil când eram luată la oraş de către tata.
O iubeam ca pe zâne, balauri dar şi poveştile păleau pe lângă ea.”Aud,văd şi pricep”…spunea într-o autocaracterizare, spre bătrâneţe, când tot satul se aduna la poartă să-i asculte poveştile de peste zi, când ei au fost duşi la câmp.
Cuvintele sunt puţine, personalitatea ei năucitoare,regretul că nu mai e cu mine….. imens. Şi totuşi,am avut norocul să o am alături 34 de ani, 34 de ani plini. Când trebuia să-i povesteşti ceva, nu aveam voie să trec peste introducere. Începeam tot timpul cu ceva de genul:”şi…am intrat în cameră, şi era cutare, şi cutare, care..”
Nu-i plăceau lucrurile scurtate inutil, element pe care l-am mai întâlnit doar la soţul meu. Pe el, însă, bunica mea nu l-a cunoscut. A plecat repede, cu oful neîmplinirii mele ca femeie, şi de care îi povestim cum putem de şapte ani de zile, poate ne aude şi se bucură….

Odihneşte-te în pace”sărutul meu sărat de Bărăgan!”. Te vom iubi mereu!