Mărgăritare versificate

Lemn cioplit, lemn iubit

Ca-ntr-o farsă mă simt câteodată
Şi atunci o fac lată!
Fug pe câmpuri pustii, uneori,
Şi caut comori.
Comori de cuvinte aprinse,
Cu forma şi fondul prelinse
Adânc în sufletul meu, ce visează
Nuanţe şi viaţă albastră;
Şi-mi trimite, darnic, un semn:
Că e timpul să cer o bucată de lemn!
Lemn pur, şlefuit, deşi brut
Seamănă, cumva, c-o bucată de lut.
Şi parcă aş pune-o pe foc,
Decât s-o transform în noroc.
Norocul cuiva ce-ar face cu el,
Vreo troiţă sau doar un scăunel;
Sau vreo barcă
În care să-ncapă
Mirările, spaima şi ura;
Să se ascundă de-ncepe furtuna.
Şi să nu aibă far să le-ndrume,
Să aibă drumul cu spume,
Să se ascundă-ntr-un doc părăsit,
Unde urâtul nu e de găsit.
Dar lemnul mă priveşte ciudat,
El s-ar vrea transformat într-un pat:
Să fie dus în dormitor,
Să fie prezent ca un for,
Ce notează şoapte de amor
Şi cuvinte de dor;
Suspine de vise cuminţi
Ale celor ce sunt fericiţi,
Într-un document important:
„Garanţia fericirii…la pat!”
Ce ştie el lemnul că tocmai, în pat,
Femeia ce doarme lângă bărbat
E-nghesuită de nişte căţei
Şi chiar  şi o mâţă are, cumva, locul ei?
Că scândura ce se vrea răsfăţată
Ar simţi greutate în plus şi, pe dată,
Ar uita de poveşti cu vise şi prinţi
Şi şi-ar dori animale cuminţi!
Căci una  ce doarme precum o focă,
Cu nasul cârn şi grea ca o rocă,
Deja a rupt o stinghie de esenţă dură,
De cât s-a fâţâit pe montură;

Căci ea e pui măricel,
Chiar de se cheamă rotweiller;
Şi are o idee fixă şi grea:
Să doarmă şi ea pe saltea!
Că se crede om cu puteri depline,
Nu vrea să creadă că e doar un câine.
Şi-atunci lemn drag ce te vrei iubit:
N-ar fi mai bine să fii cioplit
Într-un leagăn ce vântu-l trudeşte
Şi tot omul apoi îl iubeşte?

Aceasta e o duzină de cuvinte din clubul psi, pe care o găsiţi aici.

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Lucruri simple

Dacă ar fi să fiu întrebată care e alimentul meu preferat aş spune fără ezitare: ciupercile. Mi se par fabuloase. Când eram mică, până pe la 10 ani,  mi le amintesc doar ca pe nişte delicatese, culese de tataia, de la pădure, cea îndepărtată de satul buzoian ce nu era mângâiat decât de un nesfârşit de câmpie şi de o adiere  ce bântuia vreun pom fructifer. Le punea pe plita încinsă, punea un praf de sare şi încăperea se umplea de un miros fantastic de pământ şi muşchi. Aşa îl simţeam. Îl puneam pe o turtiţă, făcută tot pe plită şi mă bucuram de bucata aia, încă vie, friptă doar atât cât trebuie, privind cu jind la sucul ce izvora din ea şi trăgând cu coada ochiului la sobă să văd dacă mai primesc vreuna. Apoi, pe timpul turbat al lui Ceauşescu, îmi amintesc greu de ele, la aniversări în grelele combinaţii cu maioneză şi usturoi. După ’90 mi-au devenit aliat în orice făceam festiv sau nu, în combinaţii de supe creme, paneuri, plăcinte, clătite, fripte sau puse peste carne, cu ouă, cu paste, pizza şi alte minunăţii. Proaspete sau la cutie, nu îmi lipsesc din casă. Spun asta pentru că mirosul ce persistă în bucătărie: a ciuperci, pătrunjel şi usturoi mă inundă de fericire simplă. Nu am mâncat decât o lingură, cu un ou făcut ochi şi o felie de pâine de secară, subţire, coaptă niţel la toast. Ziua mea pare de sărbătoare şi îmi dau seama că micile plăceri ce ne însoţesc în drumul lung al supravieţuirii se pot detaşa şi căpăta aer festiv. Am descoperit, de curând, un frizzante alb, din care îmi pun seara, într-un pahar cu picior şi din care sorb cu un aer aristocrat de parcă aş şti ce e ăla. Îmi face tare plăcere. Când am fost la Paris, ultima ieşire dorită de soţul meu, a fost la Turnul Eiffel. Fusesem şi în prima zi de două ori: pe zi şi seara la ora 22 când luminiţele dau spectacolul grandorii şi al bucuriei că eşti acolo. Aşadar, i-am făcut pe plac şi am colindat iar pe străzi întortocheate şi prăfuite. Parisul nu e tocmai cel mai curat oraş. Am nimerit în zone în care ne simţeam „prea acasă”, dar eram absorbiţi de alte aspecte aşa că ne-am mulţumit cu partea generală care era impecabilă. Ei, bine a plouat. Plouase şi până atunci, dar mocăneşte, suportabil, romantic chiar, dându-ne posibilitatea să ne amuzăm de o grămadă de lucruri. În ziua aceea, în schimb, turna cu găleata. Ce ciudat e să fii turist îngrădit de timp, bani şi reîntoarcerea acasă. Atât de murată eram, că a trebuit să intru la Zara pentru o pereche de jeanşi …uscaţi. Nu prea drăguţi dar utili, aşa că de shopping nu poate fi vorba la Paris decât dacă vorbim de geaca de piele, tip motociclist, pe care m-a făcut s-o cumpăr un francez boem, îndrăgostit de Roland Garros şi implicit de tenis. L-a lăsat pe bărbatul meu să privească pe iphonul lui meciul, neştiind că Mihai nu era fan, timp în care mă convingea pe mine că peste dotările naturale nu s-ar potrivi o altfel de haină. A avut dreptate. Şi acum e impecabilă şi uite aşa am rămas şi cu ceva concret de la Paris. Cum spuneam, muraţi fiind de ploaie, ne-am oprit să mâncăm într-un restaurant, uşor lăturalnic, în care, în afară de noi, mai erau două franţuzoaice de cam 40 de ani. Până a avenit mâncarea priveam fascinaţi la gesturile aristocrate, cu adevărat, ale uneia dintre ele. Ciugulea dintr-o salată şi îşi savura paharul de şampanie cu o eleganţă desăvârşită. Localul era mediocru. Toaletă ciudată, dar deja mă obişnuisem cu aspectul acesta în Paris, (vă voi povesti eu câteva experienţe, dar altădată), iar mâncarea  avea  calitatea doar de a ne fi potolit foamea. Nota  de plată deloc mediocră, în raport cu alte locaţii. În fine. Cât am stat, speriaţi fiind de şuvoaiele ce se scurgeau pe geamuri, frapiera doamnelor se înnoia cu o altă sticlă de şampanie şi curios, nimeni nu părea să îşi schimbe atitudinea printr-o euforie nefirească, semn că şi şampania are secretul ei şi consumator de elită. Multă vreme am rămas mişcaţi de această scenă, revenind în reperele noastre de peste timp. Tot acolo am găsit un ziar ce scria ceva despre Băsescu, Eba…fiica preşedintelui şi o notă discretă despre Becali. Nu ştiu dacă nu se vorbea de europarlamentari. Astăzi am primit o notificare cum că am câştigat premiul săptămânii la un concurs paravion. Ei, bine…m-am grăbit să cred că ar fi posibil să fi câştigat un drum către Valencia, când am realizat că nu s-a menţionat nimic de niciun premiu concret. După ce am „minţit poporul” cu notificarea de fb aştept nerăbdătoare, după ce am trimis datele de contact, să văd în ce constă premiul. Poate e vreun pliant ceva şi euforia mea va avea altă dimensiune. Cât am scris acest articol aceeaşi Alma mi-a mâncat şireturile de la pantalonii de casă. Sunt într-o situaţie fără ieşire. Sau poate ieşim din ea dacă creşte nebuniciul. Cişmeaua e mai frumoasă decât în fotografii, zice Mihai. N-am văzut-o. Sâmbătă o montăm aşa că revin cu fotografii. Ştiţi aia cu cizmarul? Da? Ei bine, mă sâcâie un dinte. Nu ştiţi cumva un dentist pe aproape? Hahaha! Tac , că de vede soţul  aceste vorbe, dorm pe terasă cu ai mei căţei. Şi apropo: să fiţi fericiţi! Bucuraţi-vă de lucrurile simple şi beneficiile lor. Eu azi sunt fericită că am vorbit două ceasuri la telefon cu Vienela. Ce? Nu ştiu! De-ale fetelor! Dar e bine şi de bine, vă asigur!
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Între jurnal şi poveste…

Şi pentru că am tăiat moţul blogului, (pentru că mi-am amintit de ce am scris şi cum am început a scrie, câtă bucurie am simţit atunci, câte luni am purtat cu mine euforia începutului meu de a-mi dărui, în primul rând mie, cuvinte ascunse în cotloane de suflet, câtă mulţumire şi fericire mi-au adus oamenii ce s-au oprit în timp şi mi-au citit rândurile, încurajându-mă şi dându-mi măcar senzaţia că e loc şi pentru mine) e timpul să mă reîntorc spre lucruri simple, cum spuneam ieri.

Ce am descoperit eu într-un an despre bloguri şi lumea lor e prea puţin important. Am încercat să las semne despre asta, în multele comentarii ce aveau tangenţă cu subiectul, dar de multe ori nu eram tocmai obiectivă ci purtam cu mine subiectivitatea întâmplărilor din acea perioadă. Am descoperit, în schimb, că mi-am pierdut umorul. Cum am ajuns să scriu sobru şi fără accente de realitate, nu ştiu. Mie îmi place fantezia, dar mai mult la alţii. Îmi plăcea când scriam în acest blog şi ca un jurnal, amintindu-mi de întâmplări trecute sau aproape actuale, de discuţii ce altfel se ascundeau adânc în memoria mea şi aşa selectivă, de istorioare cu tâlc sau nu, de lucruri urâte care cu riscul dezgropării lor s-au dovedit a fi vindecătoare.

Am uitat să râd, să mă amuz, să povestesc despre ce-mi place, încercând, în schimb, să adun metafore zâmbitoare în texte drăguţe, care sunt singurele ce mă pot face să surâd, măcar. Aşadar, va trebui să mă adun şi să înşir şi lucruri facile, care nu înseamnă mai nimic pentru cei din jur, dar care vor însemna sigur, în timp şi nu numai, ceva pentru mine. Azi am vorbit cu cineva drag la telefon. Vă spuneam că urăsc telefonul. Că sună când sunt mai ocupată şi când sigur mi-e greu să mă concentrez. Telefonul fix a zăcut nefolosit până am descoperit că era defect cu totul. Am reuşit să-l repun în drepturi şi am format primul număr. Mi-am dat seama cât de aproape am  putea fi de oameni, dacă nu am mai încerca atât să-i judecăm şi să răstălmăcim sensurile. Sau măcar să spui ce te deranjează la omul respectiv,  chiar cu riscul unei răceli şi mai abitir decât până atunci. Nu ştiu când se răcesc prieteniile, dar ştiu că defectele proprii sunt tolerate de familie, dar mai puţin de cel care te place doar, dar a făcut greşeala de a te fi ridicat prea mult pe un piedestal nemeritat. Noroc că există comunicarea. Aia care la nivel teoretic mă enervează teribil, dar care practic poate aduce roade.

Ieri, am primit de la o bloggeriţă talentată, un semn de primăvară. Cred că nu e om să nu ştie pasiunea mea pentru lalele albe, mai ales, şi pentru coşuri de nuiele. Ei, am primit lalele ce nu se vor ofili niciodată şi am realizat că sunt oameni cu pasiuni ce nu ştiam că ar putea exista măcar, pentru că peste site-urile de specialitate trec repede, nefiind fan hand made. Şi de ce aş fi? Nu ştiu să cos un nasture, măcar, să croşetez sau să desenez un copac, iar aici cred că aş concura liniştită cu un pici de 3 ani, deşi am văzut lucruri făcute de copii de 3 ani remarcabile, aşa că renunţ la comparaţie. Tocmai de asta sunt mai mult decât impresionată de talentul şi unicitatea lucrurilor făcute de unii dintre noi. Aşadar, mulţumesc, Vavaly! Să ai o primăvară minunată! Eşti foarte talentată!

Vă spuneam sau nu, că am început curăţenia de primăvară în curte. Nu am o curte mare, dar pentru Braşov este suficient de spaţioasă, fiind ştiut faptul că rar există case cu teren adiacent suficient. Mi se spărsese o ţeavă în curte, a reuşit cumnatul meu să o înlocuiască şi, ca într-un noroc fantastic, am găsit o cişmea vintage de piatră pe Mercador. Era problemă transportul dinspre Tg Mureş spre Braşov, ceea ce ar fi făcut produsul la fel de scump precum în comerţ. S-a rezolvat şi asta, cu un prieten al vânzătorului ce avea drum spre capitală. Aşadar mâine am cişmea adevărată. Poartă nouă am, mai rămâne să rezolv cu placare de piatră şi mă declar fericită. Ba, stai puţin …că vreau şi umbră, şi o marchiză n-ar strica. Până una alta astea sunt planuri. Deocamdată am bifat două „succesuri”, aşa ca să destind atmosfera.

Mai destind cu ceva sau poate nu. Ce pot face eu ca Alma, câinele rotweiller, de un an, care e la noi din 19 ianuarie să poată fi dresată cumva? Bani de dresor, n-am! A omorât toate plantele şi nu, nu are nevoie de verdeaţă. Ultima era gen palmier, cu frunze late, uşor toxică. Nu am mai găsit nimic din ea. Când am văzut-o cu câtă furie o rupe nici nu am ştiut cum aş putea-o pedepsi. Cât despre arbuştii de afară? E pericol public, câinele meu. La ţipete nu are nicio zvâcnire, să dau în ea ar fi degeaba, nu simte durere şi nici nu îmi doresc să fac asta. E singurul câine îndărătnic şi se ştie că având cinci câini deja ştiu ce vorbesc. Cu toate astea e căţelul meu de suflet şi mi-e dragă de mor. Credeţi că simte asta şi de aia râde aşa de mine? Habar nu am, dar cu siguranţă îmi va mai spune printr-o nouă boacănă. De s-ar opri înainte să ne transforme casa într-un mare coteţ.

Am vrut să postez cele de mai sus, când am făcut o manevră de învârtit-sucire pe când aveam un ghiveci în braţe. Ştiţi definiţia dezastrului? Nu? V-aş fi fotografiat-o eu dacă aş fi mai avut putere. În miercurea mea liberă, tot pământul din ghiveciul ce s-a făcut ţăndări s-a scurs pe treptele unei scări interioare, prin ceşcuţe, coşuri, pe frigider, cuptor cu microunde, prin toate crăpăturile de care ştiam şi nu ştiam, dar mai ales pe gresia nelucioasă ce mi-a răpit mult timp până am curăţat-o perfect. Deci sunt mai rău decât Alma. Mă retrag. Încă strâng de prin locuri mititele, ascunse.

Pe curând, prieteni şi….bine v-am găsit! Nu ştiu unde am rătăcit o vreme.

Mărgăritare festive · Mărgăritare-profil

Înşiră-te mărgăritare

  • Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să  îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
  • Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu  nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
  • Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini,  cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
  • Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii  se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
  • Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum,  la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un  strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.


„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
  • Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
  • Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-profil

Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.