Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Între jurnal şi poveste…

Şi pentru că am tăiat moţul blogului, (pentru că mi-am amintit de ce am scris şi cum am început a scrie, câtă bucurie am simţit atunci, câte luni am purtat cu mine euforia începutului meu de a-mi dărui, în primul rând mie, cuvinte ascunse în cotloane de suflet, câtă mulţumire şi fericire mi-au adus oamenii ce s-au oprit în timp şi mi-au citit rândurile, încurajându-mă şi dându-mi măcar senzaţia că e loc şi pentru mine) e timpul să mă reîntorc spre lucruri simple, cum spuneam ieri.

Ce am descoperit eu într-un an despre bloguri şi lumea lor e prea puţin important. Am încercat să las semne despre asta, în multele comentarii ce aveau tangenţă cu subiectul, dar de multe ori nu eram tocmai obiectivă ci purtam cu mine subiectivitatea întâmplărilor din acea perioadă. Am descoperit, în schimb, că mi-am pierdut umorul. Cum am ajuns să scriu sobru şi fără accente de realitate, nu ştiu. Mie îmi place fantezia, dar mai mult la alţii. Îmi plăcea când scriam în acest blog şi ca un jurnal, amintindu-mi de întâmplări trecute sau aproape actuale, de discuţii ce altfel se ascundeau adânc în memoria mea şi aşa selectivă, de istorioare cu tâlc sau nu, de lucruri urâte care cu riscul dezgropării lor s-au dovedit a fi vindecătoare.

Am uitat să râd, să mă amuz, să povestesc despre ce-mi place, încercând, în schimb, să adun metafore zâmbitoare în texte drăguţe, care sunt singurele ce mă pot face să surâd, măcar. Aşadar, va trebui să mă adun şi să înşir şi lucruri facile, care nu înseamnă mai nimic pentru cei din jur, dar care vor însemna sigur, în timp şi nu numai, ceva pentru mine. Azi am vorbit cu cineva drag la telefon. Vă spuneam că urăsc telefonul. Că sună când sunt mai ocupată şi când sigur mi-e greu să mă concentrez. Telefonul fix a zăcut nefolosit până am descoperit că era defect cu totul. Am reuşit să-l repun în drepturi şi am format primul număr. Mi-am dat seama cât de aproape am  putea fi de oameni, dacă nu am mai încerca atât să-i judecăm şi să răstălmăcim sensurile. Sau măcar să spui ce te deranjează la omul respectiv,  chiar cu riscul unei răceli şi mai abitir decât până atunci. Nu ştiu când se răcesc prieteniile, dar ştiu că defectele proprii sunt tolerate de familie, dar mai puţin de cel care te place doar, dar a făcut greşeala de a te fi ridicat prea mult pe un piedestal nemeritat. Noroc că există comunicarea. Aia care la nivel teoretic mă enervează teribil, dar care practic poate aduce roade.

Ieri, am primit de la o bloggeriţă talentată, un semn de primăvară. Cred că nu e om să nu ştie pasiunea mea pentru lalele albe, mai ales, şi pentru coşuri de nuiele. Ei, am primit lalele ce nu se vor ofili niciodată şi am realizat că sunt oameni cu pasiuni ce nu ştiam că ar putea exista măcar, pentru că peste site-urile de specialitate trec repede, nefiind fan hand made. Şi de ce aş fi? Nu ştiu să cos un nasture, măcar, să croşetez sau să desenez un copac, iar aici cred că aş concura liniştită cu un pici de 3 ani, deşi am văzut lucruri făcute de copii de 3 ani remarcabile, aşa că renunţ la comparaţie. Tocmai de asta sunt mai mult decât impresionată de talentul şi unicitatea lucrurilor făcute de unii dintre noi. Aşadar, mulţumesc, Vavaly! Să ai o primăvară minunată! Eşti foarte talentată!

Vă spuneam sau nu, că am început curăţenia de primăvară în curte. Nu am o curte mare, dar pentru Braşov este suficient de spaţioasă, fiind ştiut faptul că rar există case cu teren adiacent suficient. Mi se spărsese o ţeavă în curte, a reuşit cumnatul meu să o înlocuiască şi, ca într-un noroc fantastic, am găsit o cişmea vintage de piatră pe Mercador. Era problemă transportul dinspre Tg Mureş spre Braşov, ceea ce ar fi făcut produsul la fel de scump precum în comerţ. S-a rezolvat şi asta, cu un prieten al vânzătorului ce avea drum spre capitală. Aşadar mâine am cişmea adevărată. Poartă nouă am, mai rămâne să rezolv cu placare de piatră şi mă declar fericită. Ba, stai puţin …că vreau şi umbră, şi o marchiză n-ar strica. Până una alta astea sunt planuri. Deocamdată am bifat două „succesuri”, aşa ca să destind atmosfera.

Mai destind cu ceva sau poate nu. Ce pot face eu ca Alma, câinele rotweiller, de un an, care e la noi din 19 ianuarie să poată fi dresată cumva? Bani de dresor, n-am! A omorât toate plantele şi nu, nu are nevoie de verdeaţă. Ultima era gen palmier, cu frunze late, uşor toxică. Nu am mai găsit nimic din ea. Când am văzut-o cu câtă furie o rupe nici nu am ştiut cum aş putea-o pedepsi. Cât despre arbuştii de afară? E pericol public, câinele meu. La ţipete nu are nicio zvâcnire, să dau în ea ar fi degeaba, nu simte durere şi nici nu îmi doresc să fac asta. E singurul câine îndărătnic şi se ştie că având cinci câini deja ştiu ce vorbesc. Cu toate astea e căţelul meu de suflet şi mi-e dragă de mor. Credeţi că simte asta şi de aia râde aşa de mine? Habar nu am, dar cu siguranţă îmi va mai spune printr-o nouă boacănă. De s-ar opri înainte să ne transforme casa într-un mare coteţ.

Am vrut să postez cele de mai sus, când am făcut o manevră de învârtit-sucire pe când aveam un ghiveci în braţe. Ştiţi definiţia dezastrului? Nu? V-aş fi fotografiat-o eu dacă aş fi mai avut putere. În miercurea mea liberă, tot pământul din ghiveciul ce s-a făcut ţăndări s-a scurs pe treptele unei scări interioare, prin ceşcuţe, coşuri, pe frigider, cuptor cu microunde, prin toate crăpăturile de care ştiam şi nu ştiam, dar mai ales pe gresia nelucioasă ce mi-a răpit mult timp până am curăţat-o perfect. Deci sunt mai rău decât Alma. Mă retrag. Încă strâng de prin locuri mititele, ascunse.

Pe curând, prieteni şi….bine v-am găsit! Nu ştiu unde am rătăcit o vreme.

20 de gânduri despre „Între jurnal şi poveste…

  1. Asta da zi de pomina! Cand ai un caine pus pe ros, nu cred ca se poate face ceva. Eu o am pe Alma mea care este o cumintica dar Cody, potaia noastra si a prietenilor nostrii care are acces in curtea noastra, este de groaza! Roade tot! Plastic, cauciuc, panza, musama, paie, totul! Nu pot tine niciun covoras in fata usii ca il roade. Fura orice papuc sau pantof lasat in fata usii si il roade! Nimic nu l-a convins sa-mi ierte papucii. Imi vine sa il omor! O perioada sta cuminte si apoi nu mai gasesti nimic din ce lasi afara. Sper sa vad cat de curand poze cu cismeaua. Mai facut curioasa rau.

  2. si eu uit uneori ca blogul este si jurnalul meu dar imi aduc aminte atunci cand simt ca ceva merita consemnat. atunci o fac pur si simplu pentru mine ca sa nu uit si pentru Dante cand va citi daca va citi vreodata :).

  3. Ai fost aici mereu, Adriana. Cu metafore sau zâmbete, cu râs din toată inima sau doar surâs. Am găsit printre rândurile tale, mai mereu, lucruri care îmi sunt și mie foarte aproape. Le găsesc și astăzi în acest articol. Fantezia care îmi place mai mult la alții, lalelele albe care sunt florile preferate ale fiicei mele și care, acum, mă privesc dintr-un tablou de pe perete.
    O să îți spun și acum, la aniversarea blogului tău, ceea ce ți-am mai spus în câteva rânduri. Te judeci prea aspru și ești prea modestă în privința scrisului tău.
    De aceea nu o să îți spun bine te-am regăsit. Ci doar bună seară, am trecut și eu pe aici și vreau să-ți las un semn. Și o urare. Să-ți fie blogul casă pentru sufletul tău.

  4. Eu ma bucur ori de cate ori gasesc bloggeri care au disponibilitatea de a se deschide, de a povesti celorlalti franturi din viata lor. Tocmai constatam in dimineata asta ca oamenii fug de destainuiri, ar comenta orice pe un blog mai putin ceva personal. Oamenii refuza sa scrie despre ei, despre ceea ce fac sau simt.
    Sau sa nuantez altfel, cei care mai scriau despre ei au renuntat la blogging. Au ramas ceilalti, cei care prefera abstractul. Asta se cere, asta oferim!?

  5. citind despre ispravile tale cu cismeaua si curticica mi-am amintit ca la un moment dat al vietii mele am fost pe limita: puteam sa ne mutam in BV sau aici si zarurile au fost aruncate pentru Ploiesti, totusi am nostagia Brasovului si a stradutelor lui mici si istorice sau a muntilor mereu aproape.

    Tot citind la tine m-am gandit ca abia astept sa am si eu curticica mea si s-o amenajez ca atare…

    Zi frumoasa si plina de optimism sa ai!

  6. Alma nu roade …tot timpul. Fură o pernuţă. I-o las până o face bucăţi, fericită că doar ea îi e pe plac. Dar asta cu plantele, mă omoară. Să fi avut curte cu grădină cum ai tu? Cred că aveam şi garduri, şi portiţă. Nu mai rămâne nimic. O brazdă de verde am si eu, şi aia e călărită dacă nu suntem atenţi. Încerc să diminuez pagubele dar destul de greu să stai cu ochii pe ei tot timpul. Abia aştept să montăm cişmeaua. Am un strop de emoţie. Vremea e cam urâtă şi cred că trebuie să cam aştept! Mulţumesc, Rox, că ai intrat la comentat. Mi-ai făcut o mare bucurie!Te pup!

  7. Tu ai acel „jurnal de eu”, ai întâmplări cu Dante, dar eu am renunţat, o perioadă, la destăinuiri şi am scris mai mult pentru clubul psi. Rar câte o altă postare. Mi-am dat seama că nu e ok, că pentru club am un aer…sobru, care nu mi se potriveşte total. E nevoie de ceva nuanţare. Aşa că…să vorbim…şi prostioare.

  8. Cum spuneam şi altădată, capricornului din noi îi place abstractul doar dacă ne face să revenim cu o întrebare concretă. Ei, bine…eu zic că tot mai sunt, câţi sunt şi am de gând să mă folosesc de această putere a mea de a vorbi despre nimicurile şi frământările fără substrat pentru că văd că imi fac bine. Dacă mai am şi interlocutori…minunat! O zi faină, Nice!

  9. Am adunat deja pe raza Ploieştiului vreo trei bloggeriţe şi câteva fete de pe fb, teribil de comunicative. Nu-i rău! Punem de o şuetă, cândva! Cât despre curte, totul ar fi fost frumos şi usor dacă nu as fi avut trei câini în curtea de jos (cinci am cu toţii, dar împărţiţi) şi nu ar produce atâtea stricăciuni, pornind de la „nevoi fiziologice”, până la cele de capriciu. Dar nu mă las. Voi fi mai tare ca ei şi anul acesta îmi voi face terasa şi placare cu piatră. Dăm cu ceva impermeabil şi se va curăţa mai uşor. Doar bani disponibili pt asta nu găsim la comandă, dar e altă poveste. Când e totul gata, fac inaugurare. Cine ştie? Mutăm şueta la Brasov.

  10. Ei,nu! Nu mă subapreciez, cum nici nu mă supra apreciez, dar remarcam că pierd din caracteristicile ce ţin de mine, de poveştile şi întrebările din real, pe care am evitat să mi le mai pun public, să mă mulţumesc cu acele comentarii lungi, pe teme cum ai tu, sau de unde scot alte trăiri decât cele ce ţineau de jocurile psi, de exemplu. Pentru mine a scrie pt duzină, pt Irealia, povestea parfumată a însemnat a accepta şi partea ce nu s-ar fi dezvoltat altfel, mi-au îmbogăţit creativitatea şi imaginaţia mea chiar a avut momente de sclipire. Totuşi, fiind bilanţ uşor, primind întrebări, sugestii etc, m-am trezit că într-adevăr, am uitat să fac punte de legătură (aşa cum îmi place mie, nu cum se ascund alţii în cuvinte), între realitate şi fantezie. Şi mi-am propus ca din când în când să revin pe aici cu ele. Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale. O zi faină îţi doresc!

  11. Eu am găsit haz în povestea asta…deşi poate n-ar fi trebuit să mă hlizesc atâta de năzbâtiile căinelui…parcă l-am văzut pe domnul Tommy Tomescu atentând la plante. Mi-a săpat pământul la toate plantele până ce le-am pavat pe toate cu pietricele. Mi-a ronţăit câteva plante şi aratâ atât de urât încât îmi vine să le arunc, iar pe pisic să-l trag de coadă. Probabil că dacă ar fi câine ar fi la fel ca Alma.
    Câteodată aleargă prin casă ca descreieratul şi se lovelte de tot felul de lucuri: vaze a spart câteva, flori a dărâmat, papucii i-a cărat peste tot (chiar şi pe balcon…mă mir că nu i-a aruncat)

  12. Am si garduri si portita special facute ca sa nu roada pomisorii proaspat plantati. Sapa gropi intre flori si ascunde oase, paine, tot ce primeste. Cody este de groaza!
    Si Alma iubeste florile: cand sunt inflorite se culca intre ele. Asteptam sa pot comenta din nou cu nerabdare. Nu stiu ce a fost pana acum.

  13. Pisicii mei au fost cuminţi în timp. În afară de faptul că Tan motan e un supărăcios şi după ce a văzut în casă o colivie cu doi papagali, nu a mai venit două săptămâni acasă, mai contabilizăm veveriţa moartă, şoarecele adus trofeu fix în living, şopârla vie ce se ascunsese printre mobile de am găsit-o cu greu sub un covor şi câte o pasăre vânată după ore de cocoţat pe acoperiş, în rest boacăne nu au făcut. Dar nu-i nimic: Alma îi întrece pe toţi. Adună ea boacăne cât pentru toată lumea animalelor din casă.

  14. M-am gandit mult la cele ce am vorbit noi si i-am propus sa mai fac niste schimbari… Cu toate astea, primul pas pe care l-am facut la revenirea din vacanta imi arata ca este greu sa scapi de anumite obiceiuri…
    In viata familiei mele (a surorii mele) au aparut niste schimbari care ma dau peste cap emotional si, adunate peste povestile tale cu catei, imi trezesc dureri pe care incerc sa le ingrop adanc. Tot mai des ma trezesc dorindu-mi sa stau la casa, sa am cateii mei, chiar daca ar roade tot ce am…

  15. Înţeleg ce spui. Când unul dintre ei are o stare mai proastă mă gândesc şi eu că i-aş prefera activi, chiar de-ar fi să mă lupt pentru lucrurile furate spre ros. Poate intr-o zi, cine stie, apare şi căsuta ta cu un catel dorit.

Lasă un răspuns