Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Ne-a înflorit patul!

Ieri nu am fost în cea mai bună formă. Lună plină, vorbe pline, cuvinte şi mai pline, toate m-au alungat    din confortul meu zilnic şi am ajuns să mut mobila prin casă la ceas de seară, că la ăl de zi nu reuşisem să ajung acasă. Mihai nu suportă escapadele astea ale mele nici să-l tai. Când se obişnuieşte şi el cu o imagine cuminte şi utilă vin eu să stric feng shui-ul cu o mutare incredibilă. Când am renovat casa, ultima mea grijă a fost mobila. Dar eram obsedata de fierul forjat. La maxim. Mi-am luat, aşadar, pat mare de fier forjat albastru. O minune. Fericite erau doar animăluţele care se cuibăriseră toate în el fără să se mai supere pe teritorii. Era destul. Câini nu aveam atunci. Doar două mâţe.

Am pus patul cu privire spre oraş. Eram ca în filmele alea, de vezi oraşul prin geamuri largi şi adormi în clipocit de luminiţe şi stele, când sunt. Într-o zi, am scos eu din zestrea primită de la prieteni, că eu doar de-alea molcuţe de finet suport, un set de pat de mătase nelucioasă. Un mac imens trona pe cearceaful de pat. Am adus eu castronul de paste, ne-am cuibărit pe perne şi am mâncat acolo, pe un cufăr vechi, aşezat strategic. Atât de strategic că mă miram cum soţul meu nu spune nimic de aşternutul fancy ce catadicsisem să-l scot la lumină. Nu-l vedea. Doar castronul meu cu paste carbonara. Bun motiv, zic.
După 20 de minute, timp în care fierbeam de gânduri, vede şi Mihai al meu frumuseţea: ia uite, ne-a înflorit patul! Nici unul nu ştiam, în acel moment, că a doua zi şi patul meu frumos de fier forjat…albastru, nu oricum; şi aşternutul mătăsos vor dispărea. Noaptea fusese un coşmar. Pătura aluneca, în orice loc, numai pe noi nu, cearceaful se făcuse ghemotoc, patul scotea nişte zgomote nefireşti de ne trezeau aţipitul, iar luminiţele de Las Vegas autohton deveniseră inamici publici. Filmul luase sfârşit. Aventura americană era cu stop şi fără partea a doua.

Fără să spun nimic, singură rămasă acasă, zombie de nesomn, am pus mâna pe o cheie şi o şurubelniţă în cruce, am desfăcut patul, l-am cărat afară, am adunat cearceafurile, le-am ascuns într-o pungă; am aşezat saltelele relaxa direct pe duşumea şi am mutat direcţia şi peisajul din faţa ochilor de noapte. Adică văd lambriuri vopsite şi un tablou în care doi se beţivesc la greu. De atunci dorm cum îmi aşez capul pe pernă, chiar dacă, între timp, saltelele au prins şi ele un cadru adecvat de dormit.

Patul meu de fier forjat (se vede doar un pic din spătar în fotografia alăturată) a ajuns parte din nişte băncuţe de cărămidă construite afară, aşternuturile le-am dat, iar cu priveliştea gen vacanţă…doar preţ de o cafea…mai poate fi vorba. În episodul ăsta am fost câştigători amândoi. Amândoi de acord şi mulţumiţi. Ştiţi musafirii ăia care vin şi în primul rând întreabă de ce aţi pus acolo aia, eu…aş fi făcut altfel? Da, şi eu am făcut. Am sucit fiecare fotoliu în toate direcţiile, până într-o zi. Mâine revin cu ceva completări. Tot nu v-am spus ce am făcut ieri, de fapt.

                                                             va urma…..

Mărgăritare versificate

Azi tac….

…azi nu am vorbe, nici cuvinte,
nu strig, nici nu vorbesc, nu spun
nimic din ce-aş fi vrut a spune;
nu zic, nu alarmez, nu cânt,
nu ţip, nu port discuţii enervante,
nici conversaţie nu fac, nici şoapte
nu trimit spre voi. Nimic. Doar tac
şi tac, şi cât mai tac….
Nu încerc să prind din zbor silabe
 şi nici prin semne nu arăt ce-aş vrea;
nu scriu, nu bat nici morse pe podea,
nimic nu fac, doar tac….

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Norocel

Norocel voia şi el la școală. Avea 6 ani, dar toată lumea îi spunea că e prea mic, că nu-şi poate căra ghiozdanul, că nu se vede din bancă, că e emotiv şi s-ar putea sa se piardă în emoţii. Tot felul. Norocel, care deja cunoştea abecedarul, şi învăţase singurel tabla adunării şi scăderii, în zilele când nimeni nu voia să se joace cu el, nu renunţa cu niciun chip. Săraca maică-sa, a bătut pe la toate uşile, de la inspectorat, la doctori, de la doctori, la cancelaria şcolii de cartier, că nu-şi permitea să îl lase teleleu prin oraş; primea, săraca, acelaşi răspuns: e prea mic. Poate la şcoală specială.
Cum să-i spună ea lui Norocel că trebuie să meargă la şcoală specială? Când nu ştia unde să mai meargă, se întâlni, ca din întâmplare, cu un domn care căra nişte dosare la subraţ iar în cealaltă avea o servietă ce îl incomoda niţel. Mia, mama lu’ Norocel, îl ajută să deschidă uşa biroului. Asa se deschise şi pentru ea, tot ca din întâmplare, discuţia despre motivul pentru care se afla ea pe hol: Norocel. Nu are rost să vă mai ţin în suspans, dar se pare că domnul cu pricina, înduioşat de rugăminţile femeii, semnă actele ca băiatul să ajungă la şcoală, aşa cum dorea. După ce plecă de acolo, Mia află că acela fusese chiar directorul, la care nu ajungea datorita unei secretare ţâfnoase care îl tot dădea ca dispărut şi ocupat. Mulţumi cu glas scăzut, apoi îi mulţumi lui Dumnezeu că o adusese acolo, fix în acel moment.
Trecu ceva timp de la înscriere, şi veni şi vremea începutului de an şcolar. Mia luă ghiozdanul lui Norocel, un buchet de crăiţe şi dalii roşii ca focul, împodobite cu un fir de dantelă de bumbac croşetată chiar de ea, îşi mângâie copilul pe creştet, îl prinse de mână şi se prezentă în careul de unde copiii se încolonau spre clasele lor. Lumea se uita la ei ca la urs. Mia îl creştea singură pe Norocel. Nu ştia cum era să împartă cu cineva bucuria asta. De la început, de când în urma iubirii ei de o seară rătăcită, află că e însărcinată, a ştiut că aceasta va fi provocarea ei în viaţă.
Nu ştia, în schimb, că va fi şi atât de specială. Bărbatul cu care se iubise era falnic precum un stejar, şi nici ea nu era vreo pişpirică. Doar că Norocel, cu numele lui de Alin, în realitate, se dovedi a fi un înţelept şi un copil vesel care nu simţea diferenţele vieţii decât atunci când nu ajungea uşor la borcanul cu biscuiţii lui speciali. În rest, totul era firesc ca şi când cei diferiţi erau ceilalţi, nu el. Directorul o zări pe Mia şi îi înmână o foaie pe care era scrisă numele clasei şi învăţătoarei. Cu un aer complice o urmări cu privirea spre a-i simţi reacţia. Mia căută ecusonul celei care-şi strigase deja copiii ce avea să-i păstorească şi înlemni: era o fată care nu avea mai mult de 23 de ani, dar părea şi mai copilă, măruntă şi firavă precum un porţelan, cu un zâmbet larg şi ochi vii, strălucitori.
 Îl împinse uşor pe Alin, devenit din momentul acela, în loc de Norocel, cu buchetul ei de flori…altfel decât al celorlalţi părinţi. Se întoarse spre director într-o mulţumire scurtă, cu o lacrimă firavă, neprelinsă pe chipul fericit. Învăţătoarea îl privi pe Norocel al nostru cu aceeaşi privire pe care o împărţi tuturor. Singura diferenţă pe care o făcu cu el, a fost să îi dea un dulăpior, şi doua rânduri de cărţi, pentru a nu le mai căra pe cele de acasă iar la şcoală. Aşa, ghiozdanul lui Alin…cel voinic acum, nu mai cântarea mai mult decât el. Norocel începuse cu dreptul, dar el nu ştia nimic din şirul acestor favoruri divine şi coincidenţe speciale.
El trăia emoţia şcolarului privit cu ochi de adult responsabil. Copiii? Ei, copiii l-au privit cumva curioşi la început, dar când au văzut că Norocel era printre puţinii care cunoşteau literele alfabetului,  că putea număra, aduna şi scădea şi nu răspundea neîntrebat, ca şi când nu era deţinător de adevăruri şi cunoştinţe mai presus decât ei, nu lăsa decât drag, admiraţie, şi chiar respect în ochii lor. Prin clasa a patra, Alin era numit băiatul directorului, dar asta e altă poveste despre soartă şi noroc.
Azi, în prag de început de scoală, când îmi revin amintiri cu pojar de clasa întâi, dar şi  de alte începuturi, când părinţii mei erau tineri, frumoşi, emoţionaţi şi mândri, mi-am permis să aştern câteva vorbe despre bucurii nesperate din prag de scoală. Succes, vouă, cei ce simt încă asta prin pruncii voştri! Celorlalţi ….eliberaţi amintiri ce v-au marcat. Eu asta am făcut.
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Obsesia fericirii

Obsesia fericirii
Daria luă cartea pe care maică-sa o citea în fiecare seară şi cu glas hotărât îi spuse: „Citeşte! Vreau şi eu să-mi spui despre povestea din această carte care te ţine aşa de ocupată!” Pe Irina o buşi râsul, dar se prefăcu serioasă. În definitiv, de ce ar refuza-o? Micul ei tratat de care se săturase de la prima pagină, dar era musai de citit pentru prelegerea pe care o avea marţi de făcut în faţa studenţilor de la sociologie, nu era, clar, lectură pentru cei cinci ani ai Dariei. Da’ ce ? Ea ştia? O aşeză pe Daria în dreapta ei, îşi puse ochelarii şi cu o siguranţă demnă de un Oscar începu să dea prima pagină, ca într-o lectură reală şi uşoară:
„ În vremuri trecute, pe când oamenii purtau braţele întinse ca nişte aripi, de puteau zbura cu ele cu puterea gândului şi a vântului turbat, trăia o familie nevoiaşă, dar cu multă credinţă în tot ce făceau care aveau o fată ce se numea Fericirea.  Fericirea era tare deosebită. Avea nişte daruri magice de care doar cei din familia sa ştiau. Tare se mai fereau părinţii Fericirii să nu se afle că fata lor poate într-o zi să crească mare, mare, iar în alta să fie mică cât o pasăre colibri. Mai avea un secret, nu se întâmpla lucrul ăsta decât în preajma anumitor oameni. Nu ştiu ce anume din gândurile şi vorbele lor declanşau asta, dar dacă în faţa unora creştea de nu se mai oprea, în a altora rămânea mică, mică. Doar în familia sa, Fericirea avea statut normal şi obişnuit.
Mamă, dar Fericirea era copil, încă, sau om mare ca tine şi părinţii ei sau ca mamaie?, întrebă Daria cu ochii mari de uimire.
Irina îşi şterse un pic fruntea ca şi când ar ascunde şi întârzia o clipă răspunsul şi se gândi să-i spună Dariei cam aşa: –Păi, Fericirea avea totdeauna suflet pur de copil, indiferent de ce formă avea. Nu ţi-am zis că putea fi şi mică şi mare?, şi se făcu că întoarce pagina tratatului ei devenit poveste.
Nu ştiu cum, dar într-o zi Fericirea s-a gândit că trebuie sa meargă şi ea prin lume. De educaţia ei se ocupaseră părinţii;vorbea toate limbile pământului, cunoștea toate continentele, apele, oceanele; învăţase despre obiceiuri, tradiţii şi sărbători şi încerca să cuprindă fiecare segment. Nu a putut merge la şcoală, ca ceilalţi copii, datorită puterilor ei deosebite, dar tot ce trebuia să ştie era deja înmagazinat în ea, încă de la naştere. Aşadar şi-a întins braţele şi a pornit prin lume.
A ajuns şi la noi mamă?, întreba Daria din ce în ce mai somnoroasă
Normal!
– Când?
– Păi…în fiecare zi trece, dar nu o vezi…că e mică, mică…cât o pasăre colibri, nu ţi-am spus?
–  Şi mare…nu vine?
–  Ba…a venit, dar tu nu ai văzut-o, că erai bebeluş, şi atunci am văzut-o doar eu şi cu tati, dar noi o ştiam  că o mai văzuserăm şi altădată, iar tu, atunci, ţi-o închipuiai doar.
– Aşa …zi mai departe!, spuse Daria nerăbdătoare…
Şi cum zbura Fericirea, aşa liberă,  prin fiecare cotlon al lumii, era şi mai dornica de a trece peste tot. Toata lumea o primea exact cum era ea obişnuită: la unii se aşeza în casa lor sub forma ei mititică, iar la alţii nu îşi încăpea în piele, uitând să mai treacă şi prin alte părţi. Am uitat să spun că în fiecare loc care trecea lăsa câte o pană; tot aşa, la unii mai mare, la alţii mai mică. Şi niciodată nu rămânea fără pene, pentru că ele îi creşteau, magic, la loc. De Fericirea auzise toată lumea, dar mai ales Obsesia, fata cea mare a altei familii de la ea, din locul unde se născuse.
Părinţii Obsesiei nu erau prea atenți cu fata lor, nu aveau răbdare și nu ştiau prea bine cum să-i arate Obsesiei  iubirea lor. Credeau că e suficient sa o îngrijeasca și de restul sa se ocupe viața. Nu vedeau nici măcar că imita tot ce făcea Fericirea, dar ceea ce îi rămânea în suflet era o amărăciune și nicidecum veselie. Dar erau prea ocupați cu altele și au uitat sa-i amintească ce scurta e viata și cata nevoie avem cu toții să trecem prin fiecare clipă cu mai multă atentie, și  poate aşa ar fi fost si fata lor liberă ca Fericirea. Cu toate acestea și ei voiau ce avea fata cu pene vrăjite.
Atât se vorbea în casa lor de Fericirea asta, încât Obsesia se gândi să fie şi ea aşa cu orice preţ, ba… să o confunde lumea cu ea, dacă se putea. Şi unde era Fericirea, hop şi Obsesia după ea. Doar că, ea nu avea pene care se regenerau peste noapte, şi tot agăţându-se de fiecare lucru care ducea pe drumul pe care mergea Fericirea pielea ei se zgârîia şi puterile-i scădeau. Dacă pe Fericirea oamenii doar o simţeau, pe Obsesia aproape că o vedeau; prea deveneau încrâncenaţi pe chip, atenţi şi miraţi prin preajma ei.
 Într-o zi Fericirea se opri în faţa Obsesiei şi o întrebă de ce o vrea ca prietenă.
– Păi eu vreau cu orice preţ să fiu ca tine, să zbor şi eu, să am şi eu ce au ceilalţi ce le dai tu!
Atunci Fericirea se opri şi îi spune uşor:
– Draga mea, stăruinţa ta nu poate veni spre mine. La mine trebuie să vii împăcat, senin, să te bucuri de pomi, de aer, de soare, de viaţa însăşi. Să iubeşti oamenii, florile, animalele; să ştii cu siguranţă ce vrei, ce îţi place, ce simţi, ce îţi aduce folos sufletului. Eu nu-s decât o pană. Ia-mă, dar ideea ta fixă de a mă vrea nu poate decât să mă depărteze; eu nu ştiu să vin decât acolo unde omul mă doreşte cu adevărat, senin, natural şi firesc, cu credinţă şi siguranţă.

Şi ce a facut Obsesia, mamă? A renunţat?

– Nu, Daria…niciodată Obsesia nu a renunţat să fugă după Fericire, dar rar a mai putut-o prinde la o cafea. Fericirea rămânea doar acolo unde oamenii chiar credeau în ea şi în lucrurile simple.
-Mamă, ce fericită sunt!, se cuibări Daria la pieptul Irinei, încântată de poveste. Acum înţeleg de ce citeşti cartea asta a ta seară de seară. E cartea Fericirii!
Irina zâmbi de drag şi scoase din sertar o pană ce o păstra ca semn de carte de la bunica ei, şi o puse în palma Dariei zicându-i:
Ştiu, Daria…ştiu! Uite, Fericirea a lăsat şi aici un semn pentru noi. E mică pana dar depinde de noi ca ea sa vină şi să lase şi pene mai mari.
Noapte buna!
De noi depind multe, și obsesiile, și fericirea. Depinde ce hrănim mai mult. De un lucru insa sunt sigura, nu poti face pe nimeni fericit, daca nu te iubesti suficient cat sa fii fericit fara artificii ce nu dau decat picaturi din ea. Pentru o ploaie zdravana de fericire insa e nevoie sa te placi și sa-ti placa viata pe care o duci. Atunci uiti de umbrele și obsesii și lasi viata sa te spele de tot ce nu iți e de folos. Voi ce fel de pene aveti prin sertar?
obsesia fericirii
sursa: pinterest tatoo

 

Mărgăritare versificate

Falsa columbiană

În cafeaua mea columbiană,
De unde mi-am luat doza de energie,
Am văzut o iluzie,
Prin zaţul aşezat ca un şurub de gros,
Tradusă cu înşelăciune, mai apoi,
De o minte doxă cu astfel de tertipuri;
Trimiţându-mi gândurile spre un verdict
Înainte de crimă,
Fără să ştiu ca asta e o crimă mai mare
Decât un furt minor din tramvai
Pe care-l înfăptuisem din puşcăria altor gânduri
Prinse snop, dar cu  iluzia lor personală
Că pot fi gânduri libere, doxă de înţelepciune.
Şi uite-mă înfăptuind crima,
Într-un  furt de identitate falsă,
Acolo, în tramvai,
Pe când mă credeam „Columbiana „
Din filmul ăla cu salturi triplu axel şurub,
Şi nu doar cu o singură crimă,
Înfăptuită cu o doză de nebunie
Rămasă, acum, doar ca o iluzie într-un titlu
Citit de mine   pe un colant lipit în tramvai
Ce semăna cu un haiku.
Columbiana nu am devenit,
Şi nici la puşcărie nu am ajuns
Pentru furt de identitate,
Dar în zaţul meu de cafea columbiană ….vero
Am avut doza mea de imaginaţie.vă las un semn din Columbiana cea adevărată.

Cuvinte alese de Cuvânta  pentru aceeaşi duzină de cuvinte ce mi-e dragă. Pe cei care s-au jucat mai frumos sau mai inspirat…îi găsiţi în tabelul găzduit de psi.