Vântul şuiera în cabana din munţi şi de la fereastra cu obloane verzi nu vedeai mai nimic. Era ceaţă şi vânt ce vuia şi făcea ca balamaua unuia dintre obloane să scârţâie ca un şoarece flămând ce a găsit niţel polistiren expandat. Ştiu eu ce vorbesc, e pe verificate. Elena ajunsese acolo pe vreme faină şi plăcută şi ştia acum că nu-i a bună vântul asta. Nu-şi  prea făcea griji. Coborî în bucătăria comună şi băgă tava cu plăcintă cu mere în cuptor. Promisese celor aflaţi acolo un răsfăţ, iar acesta era la îndemână. În cinci minute deja mirosea a scorţişoară şi a idei mai vesele. Nu avea de gând să stea morocănoasă precum Livia. La o adică, erau oameni de munte, nu turişti rătăciţi în luna aprilie pe pisc de munte. Cunoştea locul, dar primise instrucţiuni clare să nu iasă nici măcar după lemne. Trebuia să inventeze ceva să scoată lumea din amorţeală. Jucaseră deja table, cărţi, se cuibăreau în file de cărţulii mignione, care erau strecurate în bagaj, aşa din precauţie, dar  aveau grijă să nu ocupe prea mult loc. Cu un gest cochet îşi luă şalul ce fusese pe post de fular-eşarfă şi-l aşeză feminin pe coapse. Dansă uşor, atrăgând privirile semi adormite a celor din cabană.

Textul e cam slăbuţ, cuvintele inventate sunt ca temă, şi fiind scris mă risc cu el în tabelul duzinii  de cuvinte din clubul psi. Acolo puteţi găsi scrieri mai inspirate.

• Iubesc impresiile de vacantă ale oamenilor obisnuiti ce descopera locuri fabuloase şi ne lasa si noua impresia ca le putem vedea candva. Eu vă fac o invitaţie turistică, în modul nostru inconfundabil al aventurii de o zi.  Voi încerca să povestesc popasul în acel loc-spectacol, loc în care natura şi mâna omului a făcut, pentru cei ajunşi acolo, să  creadă, pentru câteva clipe, că se află într-un tărâm binecuvântat de Dumnezeu, de parcă era Raiul coborât pe pământ într-o încremenire vie de care greu te desprinzi şi pe care, din păcate, nu o poţi privi decât de la distanţă, fiind proprietate privată.

• Traseul ne fusese lung, în acea zi. Văzusem  vestitul sat Viscri cu poiana aceea misterioasă din vale, cu dulceţurile şi papucii de pâslă de la porţi, cu gând de prinţ Charles şi cu un ochi aruncat spre poarta moşiei sale şi cu Cetatea bisericii medievale. Drumul părea infernal de greu. Nu şi pentru maşina noastră care a făcut faţă cu brio colbului de ţară şi pietrelor ce săreau de sub roţile ei, parcă atinse de sfârâitul de cauciuc încins. Pe marginea drumului, buldozerele aşteptau cuminţi. Nici urmă de om. Doar gândurile noastre treceau libere pe acolo. Ne gândeam că trebuie să te simţi prea dornic de natură, pentru că altfel plictiseala omului activ de oraş ar intra prea repede în acţiune. Pe şosea vedeam biciclete pedalate de turişti străini, semn că locul devenise dornic de turişti sau turiştii de loc.

• În fine. N-am zăbovit mult. Am poposit în Saschiz, în schimb, unde am mâncat cea mai bună ciorbă de legume, cu chimen întreg, nu măcinat, în ea şi preponderent cu varză şi carne de vită, pentru care aş fi lăsat şi cea mai mare şi bună friptură. Şi nu, nu era gen gulaş. Am învăţat să o fac şi eu între timp. Locul era de vis, preţurile incredibil de mici, deci prin buzunare ne-a  rămas visteria aproape intact; aerul de poveste, deşi nici aici nu e de zăbovit prea mult. Ruinele cetăţii ne străjuiau dintr-un pâlc de verdeaţă căţărătoare, ca nişte ghirlande verzi; iar un parc îngrijit ne purta paşii către o linişte incredibilă. Nu ştiu cum făceam că, în fiecare loc în care ne opream, aveam un ghid inedit: câte un căţel. Am avut căţelul de Viscri, de Saschiz şi de Biertan. Parcă apăreau de nicăieri şi nu se lăsau până nu dădeau o reprezentaţie de ghiduşie, fiecare în parte. Dacă vreodată vreţi să înnoptaţi în Saschiz, vă recomand cea mai inedită pensiune, pe care doi intelectuali braşoveni au transformat-o într-un tărâm de basm, după cum am aflat de la nişte prieteni dar şi din reviste de specialitate unde am putut să şi văd  proiectul lor finalizat şi dând roade.

• După Sighişoara, Biertan şi Mediaş, după drumuri întinse şi ore ce fugeau prea repede, îmi doream o cafea cu lapte şi un dulce de casă şi toată lumea ne-a trimis la pensiunea Binder Bubi. Doar că, mai tare am fost extaziată de peisajul şi casele din prejur, pentru că luxul şi impersonalitatea pensiunii, cu nume exotic, m-au făcut să uit de dorinţele mele şi să mă iau după o tăbliţă pe care scria spre „Trei stejari”. Ne atrăgea ca un magnet şi nici drumul de ţară nu ne trimitea înapoi. Ne uitam la ceas, era spre asfinţit, dar noi continuam drumul ca şi când un Neghiniţă, din urechea stângă,…ne spunea la amândoi, în acelaşi timp: „Nu renunţaţi! Va merita!”

• La un moment dat, ne-a pocnit armonia  unei îmbinări dintre păşune şi pădure, de parcă câmpia şi muntele erau într-o nuntă astrală, iar noi eram nuntaşi neinvitaţi. N-am mai mers mult şi am oprit motorul în faţa unei porţi. Cum aş putea eu să vă explic uimirea şi emoţia acelui moment? Poarta era imensă, străjuită de stejari. Un moment dantelat pornit din ochiuri de lemn şi motive naţionale, prinse în simboluri ce se lăsau descoperite uşor şi nu prea. În faţa ochilor se căsca un domeniu impresionant. Hectare de vie, de o parte şi de alta a drumului de întâmpinare, se terminau cu o căsuţă care părea ceva cu tentă administrativă. Undeva, departe de ochiul indiscret al lumii, un conac imens de piatră, lemn şi sticlă, cu o tentă circulară şi acoperiş de stuf, cu terasă şi livezi roditoare ne băgase într-o muţenie absolută.

• Trei stejari! Potrivit nume! Părea că românismul însuşi îşi făcuse loc curat acolo, într-o păstrare a tradiţiilor şi spiritului naţional. O moară de vânt spărgea asfinţitul sângeriu al emoţiilor şi al zilei, însăşi. Era o comoară de privelişte. Câinii locului, nişte ciobăneşti mioritici.impresionanţi,veneau înspre noi, dar fără ameninţări în priviri. Nu aveam ce căuta acolo, dar nimic nu ne putea urni. Camera foto înregistra părticele de basm, tocmai, parcă spre a părea că ceea ce ni se întâmplă nu e doar vis. Pâlcuri de arbori ascundeau şi alte bijuterii din domeniu. Cai impecabili păşteau liniştiţi şi ghiceai că un teren de tenis sau ceva de călărie mai se găsea, sigur, acolo.

• Într-un final, ca nişte paparazzi de ocazie, mulţumiţi şi îmbătaţi de frumosul autentic, ne-am depărtat conduşi de două mierle, două surate cântăcioase, care, parcă, fiind în asentimentul nostru, nu au putut a ne lăsa în liniştea aceea unică ci ne-au cântat un Vivaldi, mai altfel, fără partitură, dar care se potrivea perfect cu natura îmbrăcată în straie de om. Nu cred că am să mai văd nicăieri sau doar cu vreun  alt noroc, ie mai bine ţesută decât la Trei stejari. Indiferent cine sfinţeşte acel loc şi indiferent de valoarea lui, uiţi imediat de cuvântul bani şi îl păstrezi doar pe cel meritat: impecabil.

• Cu gândul ăsta, ne-am întors acasă unde NU ne aştepta o surpriză plăcută: dispăruse un pisoi roşcat ce nu stătuse la noi decât trei săptămâni, cât l-am cărat pe la veterinari, de bolnav ce era. De curând am aflat că roşcatul îşi găsise  adoratori, undeva mai in vale, la o casă desprinsă din poveşti interbelice. Cumva am uitat de Trei Stejari. Până azi.