Mărgăritare versificate

Vorbe scrise

Adriana31 comentarii
  •  Duzina de cuvinte:

 

Monocromatic verb,

ce gându-mi îmi seduce

însufleţit de lacrima ce piere

furată de un pirat

fără speranţă,

corăbier cu dependenţă amară

de-o armonie albastră de ocean,

de un siaj şi valuri ce-i străbat,

prin vene, lichidul cald al sângelui

mirare, că-i pe uscat,

m-abandonezi sau nu-ţi mai ştiu silaba

ce mi te-aduce în cerc

de alcov suav?

 

Mărite verb cu litere de-o şchioapă,

ce porţi prin alipire a mea cântare,

spune-i piratului, ce-i pe uscat,

că drum spre mare a cules

cu a lui chemare,

că m-a sedus c-o fluturare de batistă

în portul inimii ce ţine,

ca-n scorbură, o amintire vie,

dintre-un atunci

şi ziua ce-o să vie

când voi privi

cu fluturări de gene

trecutul unui pierde-vreme

pe-uscaturi fără de folos;

că-i norocos

să simtă briza-n faţă

şi romul pe mustaţă.

 

Şi-n amalgam de vise şi cuvinte

fii verbul potrivit

care închide

cutia mea cu praf de scoici şi stele,

de mare, ascunse printre ele.

 

Eu sunt piratul fără de corăbii,

ce port cuvinte-n scorbura adâncă,

voi flutura batiste şi voi strânge

o lume în umila mea……. valiză.

 

Postarea face parte din duzina de cuvinte a aceluiaşi club psi. Şi azi avem un tabel.

 

 

 

 

 

Mărgăritare versificate

Eu…

Adriana7 comentarii
Îmi port gândul pe umbre de vis
ce stau în timpul mort al lunii strâmbe,
dorinţă ascunsă a unui astru prea fierbinte,
cu pasiuni de om cuminte;
e-nceţoşare-n ideea fixă,
ce umblă prea lălâi prin mintea-mi vie,
adună ace moi de păpădie
şi glasuri de o lie-ciocârlie,
dar se amestecă turbat cu dor înalt.
 
Cuvântul bântuie ascuns printr-o mulţime,
ce n-are loc de tine şi de mine
şi are stele fixe,  ce nu cad;
nu-s călătoare-n marea din înalt
şi poartă-n ele gust de nemurire
curbată dintr-o veşnică iubire.
 
Eu călătoare sunt, neliniştită,
cu libertatea-n băţ şi fără frică;
mă zbat în lumea  rece, fără spor,
cad pe petale simple de amor;
le-adun pe toate,
mi le prind de piept
şi apoi încerc:
să zbor,
să dorm,
să cânt,
să râd,
să prind
iubirea
pe pământ!

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Răspunsuri psiriduşeşti

Adriana34 comentarii

Pentru  că nu am luat interviu nimănui în cadrul provocării din clubul psi, dar nici nu aş fi avut ce spune unui interviu serios, dacă ar fi fost cazul, şi pentru că pentru prima dată, după multă vreme, simt primăvara (ştiu că se anunţă ploi, ştiu) şi un strop de relaxare, am lăsat mai jos răspunsurile unor întrebări puse de  Dan,   pe blogul lui; întrebări la care puteţi încerca, dacă vreţi, să răspundeţi, aici sau pe blogul hipertensivului nostru. Nu ştiu dacă o să vă placă. Cum spunea şi el, aceasta nu e o leapşă (nici nu am scris vreuna, vreodată), dar mi s-a părut un excelent mod de descreţire a frunţilor. Soţul meu mi-a răspuns la întrebări şi i le voi aşterne aici spre marea mea bucurie.

  1. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi ?

 Eu:Aş încerca să zbor cu parapanta sau să schiez. Nu aş face-o în mod normal, de frica vreunui copac pe care sigur nu l-aş  rata. În ambele cazuri.

Mihai: Aş încerca, nu, nu aş încerca, aş juca la loto! De ce râzi, de ce te miri? Păi, au zis că nu eşuez!

2. Dacă ai fi Victor Slav, ai fi rupt-o-n bătaie până acum pe Bianca Drăgușanu ? Ai lua în calcul să o bați astăzi, imediat ce dai ochii cu ea ? Plănuiești să faci asta începând de mâine ? Dacă nu, de ce ?

 Eu:Dacă aş fi Victor Slav sigur nu aş bate-o, că doar sunt băiat indecis. Dar dacă aş putea, aş bate-o la cap să dispară din vieţile noastre.

Mihai: Nu aş bate-o pe biata femeie, dar nici nu mi-aş bate capul cu ea! Ignor subiectul! Iar zâmbeşti?

3. Alege un personaj suficient de vizibil în mediile de comunicare din România care crezi că ar fi potrivit pentru a fi imaginea unei campanii care să militeze pentru legalizarea eutanasierii oamenilor;

 Eu: Ştiu, ştiu! Pe Monica Tatoiu, asta dacă nu cumva o face deja, spunându-le oamenilor să nu meargă la doctor pentru chimioterapie, dar să bea apă, lămâie, miere şi polen. Era să spun că deja cunosc vreo doi care s-ar potrivi cu eutanasierea oamenilor dar nu erau din România. Putin şi Bill Gates.

Mihai. Am trei. Potriviţi Zici? CTP-ul, Andrei Gheorghe şi Cheloo. Dar rămân la CTP.

  1. Comentează afirmația „Femeile cu sâni mici nu știu să calce pantaloni la dungă”;

Eu: Pot răspunde cu mi-aş fi dorit să am sâni mici, că pantaloni la dungă nu calc şi nici nu ştiu s-o fac prea bine. La modul general, cui îi pasă?

Mihai: Mie îmi pasă! Pantaloni la dungă nu vreau, nici femei cu sâni mici şi poate alea nu au ce pantaloni călca, că bărbaţilor le plac cele înzestrate! No, ofense!

  1. Monet sau Dali?

 Eu:Dali.

Mihai: Dali

6. Dacă ai avea puterea asta, cu ce te-ai înzestra în plus : a treia mână sau al treilea ochi ? (se acceptă și alte variante – exclus : a doua gură !!!)

Eu:Ioi, dar sigur ai dormit bine aseară? N-as vrea nimic în plus. În minus să nu fie, zic. Dar dacă trebuie ceva ştiu sigur câţiva ce şi-ar dori ceva păr în plus.

Mihai: Al treilea ochi la spate!, răspuns sec

7. Dacă reîncarnarea ar fi o teorie demonstrată ce crezi că ai fost într-o viață anterioară ? Ce ți-ai dori să fii într-o existență viitoare ?

Eu: Mie mi-a zis una de credea tot ce spune, uitându-se aşa la mine, că am fost un bărbat irlandez bijutier, într-o altă viaţă. Acum eu cred că am fost împletitoare de coşuri de nuiele undeva în Franţa. Prea îmi plac ambele, de mor. Ce voi fi în viitor? O veveriţă, să rămân pe lîngă casa mea din pădure.

Mihai: Într-o viaţă anterioară am fost lup şi în viitor voi fi câine. Aşa păzesc şi veveriţa de lângă casă!

8. Care este principalul lucru ce îi lipsește românului pentru a se declara ca fiind fericit ? Dar somalezului ?

EU:Românul ar fi fericit cu ce are ţara, că avem suficiente resurse ce sunt vânate de alţii. Dar au grijă ăia să nu putem fi fericiţi vreodată. Somalezul?  Oare cunosc cuvântul? Cred că orice lucru în plus i-ar da un sentiment de fericire.

Mihai: Românului îi lipseşte banul şi somalezului mâncarea. Wow, ce complex ai răspuns tu!

9. Dacă ai avea această opțiune, ce ai alege între a fi rentier și a obține fix aceeași sumă având un job plăcut, lipsit de stress ?

Eu: Rentier, dar să nu mă spui soacră-mii, că ea crede că oricum sunt puţin rentieră.

Mihai: Job fără stress şi aşa poţi fi tu rentieră.

10. Naufragiat pe o insulă pustie, ce companion ai alege între : un homosexual forțos, un câine, Valeriu Zgonea, manualul de fizică de clasa a IX-a ?

 Eu:Păi, am cinci câini acasă. Normal că iau unul cu mine. Pe Alma, rotweillerul meu, ce se crede un fel de tăuraşul Ferdinand. Nu m-aş plictisi. Mă întreb, în schimb, ce aş face cu Zgonea şi cine-i ăla, că nu ştiu sigur.

Mihai: Aha, câine! Deci tu iei rotweillwerul, eu câinele lup. Pot fi vecine insulele pe care naufragiem?

  1. Haiku sau epopee ?

 Eu:Haiku, că epopee oricum pare fiece vorbă a mea. Greu mă opresc.

Mihai: Haiku: Se nasc păduri

Din frunze

Ce râd

  1. Cât din tine se regăsește pe blogul tău ?

EU: Prea mult, spre disperarea celor din familie.

Mihai: Destul, ţinând cont de cât de puţin am scris pe el. Si, eu nu disper. Scrie ce vrei!

  1. Dacă s-ar produce un film despre viața ta, ce actor ar fi cel mai potrivit pentru a interpreta rolul ?

 EU: Julia Roberts

Mihai: Mel Gibson

  1. Ce ai face dacă în timp ce înoți ți-ai pierde slipul ?

 Eu: Naşpa. O grijă în plus. Nu destul am grija sutienului. Asta ar fi neplăcut. Plus că nu ştiu să înot şi nu ştiu dacă l-as recupera, aşa pe post de frunză, măcar. Dar aş face faţă. Bineînţeles aş câştiga  un concurs de raci fierţi. Eu aş fi mai roşie ca ei.

Mihai: L-aş căuta, până l-aş găsi. Ce, nu mă crezi?

  1. De ce n-are coada urs ?

Eu: Că ai mâncat tu ultimele litere? Sau ….

Mihai: Ai scris greşit? Cred că de gras ce e!

16. Dacă ai fi în faţa unui oracol care îți poate răspunde la orice întrebare, dar doar la una singură, care ar fi aceea?

Eu: De ce naiba am luat eu cinci câini acasă, că eu tot nu pricep?

Mihai: Păi, eu mă întorc la prima întrebare: să îmi spună măcar o dată numerele la loto. Răspunsul cu cei cinci câini ţi-l dau eu şi nu-s oracol: de prostuţă miloasă!

Dane, sper că nu te-am dezamăgit prea tare. Eu îţi mulţumesc. După un an, azi 26 feb 2015, vin cu o rectificare: am 6 caini. Intre timp a apărut Lupu-băiatu’ , cel mai şugubăţ şi adorabil câine pe care l-am văzut vreodată.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Mini vacanţa mea

Adriana18 comentarii
  • Duzina de cuvinte:
Nu ştiu dacă e de vină primăvara de afară, dar mi-am aşezat în călimara tastelor toate cuvintele şi am decretat vacanţă de primăvară, aşa înaintea celei de Paşte, când vom urca în caleaşca noastră motorizată şi vom face turul oraşelor în care ni s-au refugiat părinţii, adică Buzău şi Iaşi. Şi cum totdeauna mă întorc super obosită, voi profita de căldura ce se anunţă şi începând de azi, notată deja în calendar, voi avea un timp doar pentru mine, în care să îmi încarc bateriile şi să îmi adun forţele risipite în activităţi obişnuite. Sunt foarte, foarte obosită fizic. Psihic nu se pune că împart la doi grijile şi problemuţele, aşa că acolo o cură de vitaminizare şi un magneziu rezolvă orice fisură. Sper. Era o vreme când mă pricepeam la puţină mecanică, când făceam diferenţa dintre o bujie, un jigler, ăla de se înfunda mereu, un capac de delcou, radiator şi electromotor. Frâne, ambreiaj şi cutie de viteze ştiam ce sunt. Am avut Dacie, încă mai am în acte, adică plătesc impozit pe ceva ce ar trebui să plătească altul, dar asta e altă prostie şi cu calm, fără să îmi activez neuronii temperamentali, voi rezolva problema. De ce zic asta? Păi, cine a ştiut, nene, că grila radiatorului se mai numeşte şi calandru? Am aflat cu puţin timp în urmă şi era să aflăm mai multe miercuri, când s-a pupat bărbatul meu, la o plecare de pe loc, cu un taximetrist. Maşinile, nu ei. A scăpat uşor, iar eu mi-am primit maşina întreagă şi spălată, sper, să hălăduiesc pe unde aş putea să-mi relaxez neuronii ăia, de care vă vorbeam. Ce vă miraţi aşa? Sub calota asta a mea, sensibilă în ultima vreme, încât şi ce e sub ea şi ce e pe ea mă nemulţumeşte,  s-au încins niscai lucruri. Aşa că purcedem spre relaxare. Mai întâi la coafor. Da, pentru că am o coamă de păr ce nu poate fi calibrat (de firul de păr vorbesc, da?), sub nicio formă, şi are musai nevoie de un aspect civilizat. Că pe urmă îl lăsăm creţ cum s-a pornit în viaţă sau lins cum apar în toate pozele de-mi plac mie, semn că în celelalte am senzaţia că sunt băgată la 220 v, deşi lumea mă iubeşte, în realitate, mai mult cu el natural, decât făcut cu placa, mai vedem?!. Ştiu, poveşti femeieşti, cu nemulţumire generală de cum ne-o lăsat Dumnezeu. Dar dacă se poate, de ce nu? Pe urmă vreau la Bistro de’l Arte, unde o voi invita pe sora mea la o supă de ceapă şi vom lua o porţie mare de calamar cu usturoi, singurul loc unde nu mănânci calamari din pungă sau congelaţi. Minunăţii. Bem un pahar de kir cu şampanie şi ne vom răsfăţa niţel, că n-o fi foc. Nu ştiţi nimic despre acest bistro? E un loc pe care îl iubesc. Un loc cu mâncare bună, cu atenţie la detalii, cu porţelanuri fine şi dantelării vechi şi care fac mâncare cu ingrediente naturale, experimentând de la reţete tradiţionale, la pampleuri şi sufleuri franţuzeşti. Bineînţeles că au şi firmă de catering, şi multe altele, dar mai bine daţi o fugă acolo, chiar şi la prima vizită în Braşov. E fix în centru, asa că nu e greu de găsit. Nu ştiu dacă oferta lor de primăvară nu mă va face să îmi schimb obiceiurile culinare din bistro, dar puteţi să o răsfoiţi voi, dacă vreţi. Cum sora mea e construită după acelaşi calapod cu mine, simt că mă va însoţi şi în alte incursiuni pe care vreau a le face spre găsirea unui confort psihic perturbat de iarna, ce parcă nu a fost iarnă, dar care tot mi-a calcifiat mie simţurile, de nu mai pătrunde aerul calin al primăverii uşor. Abonament la sală am, la mani-pedi, cosmetică şi toate cele am fost azi, eliberată de gânduri proaste sunt deja, aşa că nu ştiu dacă ne vedem luni la psi-luneală, dragi duzinari, dar cu siguranţă mă voi gândi la voi de la Parcul Acvatic unde intenţionez să îmi mai las energia proastă şi să vin cu una bună. Da, cine spune că ai nevoie să pleci la mulţi kilometri ca să te relaxezi? Am acasă o multitudine de variante şi pentru câteva zile nu va fi nici ziua femeii, nici Valentine day’s,  nici vreun alt motiv să fug de responsabilităţi. Va fi o mini vacanţă a la Adriana. Ce voi mai adăuga la lista mea de planuri? O evadare la Buşteni, unde sper să mă întâlnesc cu cineva drag mie şi cam atât. Shopping, sigur nu, dar nu garantez că nu apar acasă cu un coş mare de nuiele. Cu ce îl voi umple? Nu ştiu, poate cu nişte verdeţuri din piaţă, că şi acelea îmi bucură vederea şi sufletul. Vouă vă doresc o primăvară frumoasă de care să vă înfruptaţi din plin!Pentru duzinarii mei, ale căror încercări le găsiţi în acelaşi tabel găzduit de psi, las şi o încercare poetică, a cuvintelor impuse:

 

În călimara viselor mele ascunse
Tac gânduri şi doruri,
Prind aripi zâmbete fără căldură
Ce privesc feţele triste din jur
Şi nu ştiu pe a cui să rămână,
Preţ de o clipă.
Mi-am calibrat egoismul,
Invidia şi ciuda,
Trecându-le pe toate
Prin calandrul dragostei infinite
Şi am notat în calendar momentul.
Eram învingătoare.
Calm, sub calota fricii de atunci,
Zâmbetul mi-a cuprins chipul.
Deja urcam în caleaşca cu fluturi albi,
Ce treceau prin mine,
Când te simţeam atât de aproape.
Dar mai aveam până să te găsesc
Pe tine, cel cald şi calin,
Făcut după un calapod promis
Acolo SUS, pe când eram un grăunte de nisip
Calcifiat între un calamar şi un melc.
Ce minune s-o fi întâmplat între atunci şi acum
De te port în mine ca un secret ?
Nu căuta răspunsul.
E prins în călimara viselor ascunse.
Cum?
Ai evadat?
Ups!

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Păpuşa rusească

Adriana22 comentarii
Pe Tatiana am cunoscut-o cu mult timp în urmă, undeva prin ’94. Să tot fie 20 de ani de atunci. Când am zărit-o, prima dată, mi s-a părut o păpuşă de porţelan, rară şi delicată. Am intrat în biroul ei, în care nu se instalase de multă vreme, convinsă fiind că voi găsi aceeaşi figură acră a unei doamne, nu tocmai prietenoase. Doamna se mutase într-o localitate vecină, iar postul îl ocupase ea, oarecum inopinat. Mult mai târziu aveam să aflăm că şi acesta era obţinut cu unul din talentele ei destul de obişnuite, de altfel. Am găsit-o periindu-şi părul castaniu, uşor jenată de acest lucru. Purta un pulovăr alb pe gât care în contrast cu părul perfect şi faţa albă îmi dădu senzaţia de căldură interioară mascată de un aer glaciar nepotrivit. Nu aveam să greşesc prea mult. I-am întins actele şi mi-a mulţumit monosilabic. Mi s-a părut ciudat, dar nu am insistat. Multă vreme a refuzat să comunice cu noi, cu mine. Puţinele cuvinte trădau origini îndepărtate, iar numele făcea să întărească ideea. Eram curioasă, dar nu lăsa deschisă spre ea nicio uşiţă, nicio punte. Venea, îşi făcea treaba şi pleca fix la ora când i se sfârşea programul. Uneori o aştepta un domn, în vârstă, dezagreabil, care în preajma ei nu reuşea decât să iasă şi mai mult în evidenţă, neplăcut vorbind. Mă fascina că pe biroul ei era totdeauna o ceaşcă mare, albă, lângă un ceainic minuscul, cu un capac auriu. Mirosea a caramel şi fructe uscate şi biscuiţii în formă de trifoi îmi bântuiau existenţa mea plană, fără efecte şi simboluri. Eram în perioada în care vechiul, aerul retro şi vintage nu mă acaparaseră deloc şi în afară de faptul că iubeam filmele vechi, nu ştiam nimic despre ceea ce acum face parte din mine. Tatiana a reuşit să trezească în interiorul meu gânduri şi idei pe care am vrut, mai târziu, să le cunosc mai bine. Accentul ei nu era de moldovean de peste Prut, deşi acolo vroiai să te duci cu gândul. Şi nu aveam să greşesc. Era rusoaică de la Sankt Petersburg. Maică-sa, din Brăila defel, se măritase cu un  rus ce venise cu vasul în port. Era militar. Acolo se născuse Tatiana,  în îndepărtata Rusie. Învăţase ambele limbi din fragedă pruncie; gândea ruseşte şi trăia româneşte. Venise în România să facă facultatea, dar se mutaseră cu totul, undeva în Iaşi, când tatăl ei muri, aşa pe nepusă masă. Toate astea aveam să le aflu, la o ceaşcă din ceaiul cel mai bun băut vreodată şi care mi-a  schimbat mentalitatea despre licoarea asta, care la mine, acasă, se consuma doar în scop medicinal. Tatiana nu era tocmai un înger, dar nici vreun  demon nu era, Doamne fereşte. Fusese măritată deja, cu un avocat de succes, ce o ajutase să termine facultatea, dar care o lăsase după ce descoperi că un profesor de al ei contribuia, şi el, la bunăstarea familiei. Avea o fată, pe care maică-sa o creşte dur, fără vorbe fine, de parcă armata rusă încă îşi avea trupele înfipte în mentalitatea ei: „Ce să faci cu o smiorcăită? Viaţa e dură! Trebuie să o subjugi! Fata mea de aia a reuşit în viaţă! În plus, trebuie să ştie de mică, că dragostea nu e bună nici pentru trup decât dacă îi dă de mâncare! La propriu!” Eram siderată, la vorbele bătrânei şi m-am prins repede că nicio relaţie  de a fetei sale nu o vedea ca pe o romanţă din cântecele ruseşti. La ea „dragostea trece prin stomac” devenise motto şi scop. Greu pentru Tatiana, care era frumoasă, curtată dar bântuită de regulile vieţii, reguli impuse de o educaţie aspră şi, mi se părea mie, nepotrivită.
Într-o zi m-a invitat la ea. Nu ştiam că e aniversarea zilei sale de naştere, dar m-am dus pregătită. Politicos, vorbind. Mansarda unde locuia era extrem de cochetă. Peste tot semne ale originii de care era tare mândră, dar şi fotolii ce păreau desprinse din saloanelor vremurilor de demult. O tapiţerie brodată cu fir de aur împodobea un perete. Şaluri ruseşti, lucrate manual, stăteau aruncate pe pat, şi nu numai, într-o simbioză perfectă. Samovarul, în jurul căruia tronau ceşti de sticlă, aşezate într-un suport metalic gravat, mă făcu să mă pierd în decorul original şi desăvârşit al femeii de porţelan. Pe masă erau bucate cu specific rusesc. Unele dintre ele. Peşte afumat, sărat, într-un sos de ceapă şi muştar, o salată, şuba, parcă se numea, icre aşezate pe felii minuscule de pâine prăjită unsă cu unt, carne de viţel, trasă în unt şi nişte şniţele de Palermo, care mai făceau să ieşi din decorul unui timp neştiut. Votca şi vinul gros, negru, ne ajutau să ne dezlege limbile şi să dăm drumul confesiunilor de tot felul. În final, ne servi un crumble cu fructe confiate şi mere, ceva nou pentru mine, atunci, şi acelaşi ceai roşu, cu gust caramel şi fructe uscate. Totul era un spectacol. Masa, locul, limba ei dezgheţată, ce nu mai ţinea cont că nu îi place să dezvăluie prea mult, ne făcea să ne ţinem strâns ceştile şi să nu ne dorim să plecăm prea repede. Ne povestea amestecat: despre Ermitaj, Palatul de Iarnă, despre vremuri ce păreau îndepărtate, dar şi despre nevoia de a răzbi într-o lume pe care o recunoştea doar cu simţurile. Pe dulap tronau legume ce erau puse la uscat, îşi făcea singură baza de mâncare, iar eu eram căzută în admiraţie totală. Avea talente cât pentru o mie de femei şi o putere interioară şi exterioară fantastică. Nu am putut deveni prietene apropiate. Era greu să nu te şocheze ceva la modul ei de a fi şi atunci, de teama să nu judec nepermis, mi-am intersectat viaţa cu ea…doar câteodată, la o ceaşcă de ceai, cum numai ea ştia să-l facă. La un moment dat drumurile ni s-au separat total. Am zărit-o, tunsă scurt, nepotrivit aş spune, căci îi ieşea în evidenţă nasul ei uşor coroiat, dar care nu avea cum să strice acea faţă perfectă de porţelan. Era tot frumoasă, un pic tristă, şi nu ştiu cum, dar am închis ochii pentru o clipă şi am trimis-o în gândul meu, în acea seară de iarnă perfectă, lângă şemineu, samovar şi ceai cu nuci. Şalul ei  roşu îi împodobea umerii şi  îmi zâmbea deasupra albului din ceaşca de porţelan fin…ca ea. Povestea face parte din cele înscrise în tabelul Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela. Tema propusă  de Silving, este cea a ceaiului băut cu prietenii, şi recunosc, că singurul parfum ce îmi vine în minte, în concordanţă cu cel al cuvintelor de mai sus, este  Eau Parfumee au The Rouge, una din cele mai rasate creaţii Bvlgari, marca de lux. Dar pentru că nu am răbdare să adun informaţii despre el, vă las să căutaţi voi, iar eu vă mulţumesc că aţi citit povestea ceaiului meu băut în vremuri ce îmi par tare îndepărtate. Şi chiar sunt.