Toto, diavolul tazmanian

Astăzi, căţelul meu TOTO a plâns o grămadă din momentul în care am ieşit pe poartă. Nu era prima oară când ne trântea spectacol gratuit, dar cred ca se tânguia prea tare pentru că i-a angrenat şi pe ceilalţi doi, pe  Zoe stăpâna pădurii, zisă şi Lady Boss, datorita supremaţiei pe care o are în menajeria noastră privată şi pe Izi, maidaneza, câinele cel mai devotat pe care l-am văzut eu vreodată. Era un show demn de cascadorii râsului. Doar vecinii cred că nu gândeau chiar ca mine, dar, în fine, nu-s prea mulţi în zonă.  O pereche de bătrânei simpatici, care ştiu că e singurul lucru  gălăgios în curtea noastră şi ne iartă de fiecare dată.
Toto, de la Crăciun încoace, are tratament ”preferenţial”. Da, nu prea e de bine ce spun, dar staţi că vă explic imediat. Avem o tradiţie în familie, ca în fiecare an, în Ajunul Crăciunului, să mergem la prietenii noştri  Dan  şi Olga.
 Ei fac bradul exact ca în revistele de specialitate, adună câţiva meseni şi ne bucurăm cu toţii de venirea sărbătorilor, uşor vinovaţi, ce-i drept, mai ales la cât putem mânca, în seara respectivă. E un fel de îmbinare a bilanţului de peste an cu faptul că în următoarele zile toţi stăm cu familiile proprii, aşa că nu lipsim decât motivat, eventual.
Nu are rost să detaliez despre seara respectivă. Parcă voiam să vă povestesc despre Toto, dar fiecare poate să-şi dea seama că fiind petrecere,  nu prea ne gândeam să ne întoarcem rapid acasă. Şi totuşi,  pe la 21.30, mă ridic brusc  şi zic: ”Acasă. Hai, acasă!” Am avut noroc să nu insiste nimeni să rămânem.
Oameni civilizaţi, de altfel, ca aş fi fost destul de încurcată să le spun ce ‘simt’. Da, simţeam că ceva nu e în ordine, că e vorba de un pericol. Oricum presimţire rea,  frate! Lui Mihai am reuşit să-i spun cumva, pe un ton liniştit, că n-am cum să-i explic, dar vreau acasă; să rămână în starea lui de mirare dar  să ajungă cât mai repede posibil.
Şi ajungem! Parcăm. Eu o zbughesc din maşină cu o viteză supărătoare pentru soţul meu pe care reuşisem să-l îngrijorez suficient. Nu fac câţiva paşi, când detectez un lătrat cunoscut prea aproape de locul de unde veneam. Îl aud pe barbatu’ meu spunând sec:„Aha, a evadat Toto. După lătrat, el e!” Acum, parcă nu mai eram normală, nu mai eram mama Omida, ştiind ce cazemată aveam la împrejmuiri. Mi se părea  greu să evadeze o mâţă, darămite un căţel. Spuneam întruna:” Nu cred, nu cred, e imposibil!”
Numai că imposibilul devenise posibil, graţie acestui câine, pe care eu îl alint „diavolul tazmanian”. Asta pentru că are o gură  iiiiiiiiiimensă pentru un căţel atât de mic. Şi face nişte zgomote de râşniţă stricată care reuşesc sigur să te scoată din sărite, la un moment dat. Da, Toto al nostru evadase; era uuuuud rău, murdar şi uşor rănit la maxilar. I-a sărit cu o viteză uimitoare direct în braţe soţului meu. Erau fericiţi amândoi. Unul că ne vedea, celălalt pentru că avusesem dreptate şi eram acasă.
Ce se întâmplase – neobişnuit să plecăm seara amândoi şi după o experienţă neplăcută în care îl lăsasem singur două zile, Toto al nostru a crezut ca iar uitam de el și-l abandonăm. Şi-a început să rupă cu dinţii lui puternici tot plexiglasul de la poarta de fier forjat. Cum să te gândeşti la aşa ceva? Noi nu, dar el. Norocul lui şi al nostru a fost că e oarecum dependent de căţeluşa noastră, Izi, care, credem noi, l-a ţinut în zonă, lătrând ca disperata. De asta era ”băieţelul” nostru rănit. Păi la cât plexiglas a ros, nici nu era de mirare.
O clipă ne-am gândit la vecini: „Mamă ce concert de Crăciun inedit au avut parte!”O alta la cei doi câini care nu conteneau să se lingă şi să se dezmierde unul pe celalalt şi, o clipă, la noi. Dar mai ales la simţurile mele.
Asta era! Cineva acolo sus a avut grijă să avem un Crăciun complet, fără supărări şi griji în plus. Am uitat să vă spun că, Toto nu are vechime în ograda noastră şi era tot timpul fascinat de haita de câini vagabonzi ce trece pe stradă. Uite, totuşi, că n-a plecat cu ei. A rămas acasă cu noi, chiar dacă, acum, are regim preferenţial când  nu suntem cu totii. Am învățat să avem încredere în el și să-l lăsăm în casă, așa nu ni se mai rupea sufletul să-l vedem legat pentru că niște oameni nepregătiți pentru căței mititei nu au avut vreme ca până in iarnă să refacă poarta.
Merită încredere pentru că am avut parte de cel mai frumos cadou de Crăciun, în formaţie completă, doar cu bucurie şi lacrimi de fericire. Mulţumesc, Toto!
ps. Am refăcut poarta şi acum toata lumea, şi cea lătrătoare şi cea cuvântătoare, are parte de sigurantă şi linişte; doar numărul animalelor s-a schimbat între timp, iar Zoe nu mai e de ceva vreme, dar uite asa cu aceste povestioare am şi eu semne despre evenimente simple din viata mea peste care altfel s-ar asterne uitarea mai usor.
Continue Reading

Patru ore cu „un alt nebun din lista mea”

Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro-rustic. Sau interpretabil de fiecare în parte. Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate, aşa că, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi; iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă? Hmmm!
Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor am realizat că nu ne cunoşteam numele. Dintr-o dată, omul din faţa mea se numea într-un fel – Mihai (şi iar menţionez  că mai târziu am aflat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă).
Dar, să ne întoarcem. Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, aşa că, în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: Un expresso şi o apă plată!  E mult?, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină
Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră şi atât; nimic spiritual, din păcate. Chelneriţa ne aduce cafelele. Eu privesc oarecum în gol, cu teamă parcă de conversaţia ce avea să vină. Nu-mi doream o nouă experienţă dezagreabilă. Dar, na, că se întâmplă. Aud exact ceea ce nu voiam să mi se amintească. Deloc: Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?
A căzut cerul! Cum să-i spun eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, o bag pe aia cu tehnician dentar. Doar nu minţeam cu absolut nimic. În fond asta mi-era profesia  până cu ceva timp în urmă când luasem hotărâri radicale. Zic timid, bâlbâind  cuvintele: Ştii, sunt tehnician dentar, dar….
Nu am mai apucat a spune nimic, că aud: Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!
Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!
Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste îndeletniciri! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. „Neinteresant!, îmi spun în gând. Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor….”
 
N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  4 ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia. Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor 4 ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: Ştii, eu o să mă însor cu tine!A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine. Eu am gândit atât, simplu: „Alt nebun pe lista mea!”
Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta, kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
 Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram „burlacă”……
Continue Reading

Drumul spre Tîrnoveanu! (Vesta doldora)

Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea multă vreme. De obicei, o relatăm la petreceri, chefuri sau în momente în care cineva îşi pierde speranţa. Ne gândim că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi.  Îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase ale unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.
Pentru cei care au citit articolul meu de început, scris la invitaţia Vienelei, ştiţi deja că numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu. Că m-am oprit  într-un loc numit Temelia şi că sunt în povestea despre găsirea fericirii într-un frumos 5 iulie 2005. Prin aceste articole îmi şi fac debutul pe blog, aşa că să-mi iertaţi stângăciile, vă rog.
Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp, că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia în continuare, la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când zăresc, cu coada ochiului, o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.
 Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne, iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta aceea. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea! Aud ca prin farmec:
„Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….
Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric, că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. Superb, ce sa zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”
Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”
Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru: „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”
 Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”
Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.
Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!
Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, puţin mai târziu, dar asta vă voi povesti imediat într-un alt articol. Deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!
 Acesta a fost preludiul, în găsirea ursitului! Aici…găsiţi continuarea.


Continue Reading

Home sweet home

foto x
Astăzi e o zi istorică! Scriu într-un alt loc decât pe facebook şi, sincer, mă simt ca la examen. De ce oare nu-mi plac schimbările? După mine, unele lucruri ar trebui sa rămână în aceeaşi dimensiune, cu acelaşi chip, aceiaşi ani, aceiaşi oameni şi aceleaşi sentimente. Asta şi pentru că îmi place viaţa mea cu tot ce înseamnă ea: soţ, mamă, soră, pisici, câini …şi cu toţi ceilalţi care formăm o familie. Nu e nimic spectaculos în ea. Ba, s-ar zice că pentru alţii ar fi plictisitoare; dar eu sunt fericită în căsuţa mea din pădure, unde trece ursul în vizită câteodată; unde mai vezi o vulpe, aşa, ca din întâmplare; unde trăiesc trei veveriţe, două într-un copac bătrân, iar alta, aşa de una singură, aceasta din urmă fiind şi ceva mai roşcovană.
Mihai spune că e veveriţoi că e prea mare. Tot aici am revăzut o ciocănitoare, o mierlă şi ceva piţigoi, restul de cântăcioase să se denumească ele; eu habar nu am. Am văzut, deunăzi, un dihor, drăguţ, drăguţ dar și ceva şerpi alunecoşi şi mici, de-mi îngheaţă sângele în mine de frică. Ei bine, am în curte o stâncă. Da, munte veritabil! Plin de melci, după cum îi spune şi numele, şi un drum în pantă, ce m-a lăsat fără flecuri la pantofi şi fără posibilitatea să plec şi eu, aşa, elegantă, de acasă. În plus, cam tot timpul avem cu ceva grade mai puțin, fie vară, fie iarnă. Sincer, niciunul dintre voi nu aţi crede că stau, de fapt, în mijlocul Braşovului, la cinci minute de centru, dar că sunt şi locuri care par sălbatice, fără a fi de fapt. Şi culmea, în mijlocul civilizaţiei.
De ceva vreme, primesc sugestii, onorabile, să adun ce scriu într-un loc şi să nu mai le risipesc pe lunga pagina a facebook-ului personal. M-am conformat. M-am lovit de memoria mea proastă, cu adrese de blog făcute şi uitate până a doua zi; plus, tot felul: ce-i ăla link, ce să iau, ce să pun, cum să redactez. Să nu fie franjurat, să aibă aspect, vizibilitate, acces la comentarii, blogroll, etc.  Limbi străine. Nu mă pricep să dau o faţă acestui loc, dar, recunosc, că toate cuvintele mele au nevoie de o casă nouă. Am construit-o, încet, cu grijă, şi cu drag. Şi voi mai construi cu fiece zi. Ce va ieşi? Vom vedea. Până atunci, îmi urez singură:„Casă de piatră!”
Continue Reading