Mărgăritare versificate

Falsa columbiană

În cafeaua mea columbiană,
De unde mi-am luat doza de energie,
Am văzut o iluzie,
Prin zaţul aşezat ca un şurub de gros,
Tradusă cu înşelăciune, mai apoi,
De o minte doxă cu astfel de tertipuri;
Trimiţându-mi gândurile spre un verdict
Înainte de crimă,
Fără să ştiu ca asta e o crimă mai mare
Decât un furt minor din tramvai
Pe care-l înfăptuisem din puşcăria altor gânduri
Prinse snop, dar cu  iluzia lor personală
Că pot fi gânduri libere, doxă de înţelepciune.
Şi uite-mă înfăptuind crima,
Într-un  furt de identitate falsă,
Acolo, în tramvai,
Pe când mă credeam „Columbiana „
Din filmul ăla cu salturi triplu axel şurub,
Şi nu doar cu o singură crimă,
Înfăptuită cu o doză de nebunie
Rămasă, acum, doar ca o iluzie într-un titlu
Citit de mine   pe un colant lipit în tramvai
Ce semăna cu un haiku.
Columbiana nu am devenit,
Şi nici la puşcărie nu am ajuns
Pentru furt de identitate,
Dar în zaţul meu de cafea columbiană ….vero
Am avut doza mea de imaginaţie.vă las un semn din Columbiana cea adevărată.

Cuvinte alese de Cuvânta  pentru aceeaşi duzină de cuvinte ce mi-e dragă. Pe cei care s-au jucat mai frumos sau mai inspirat…îi găsiţi în tabelul găzduit de psi.

 

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Amintiri albastre din vise ronţăite

Într-o zi, ronţăiam vise albastre …..de Paris.

Dacă ar fi fost verzi, mi-ar fi fost fatale. Aşa că, am fost recunoscătoare pentru cele de culoarea cerului şi m-am mirat, mai apoi, cât de albastră am rămas. Nu, nu! Să nu-mi spuneţi că situaţia poate deveni albastră, că deja am avut revelaţia asta! Mă risc! Ce poate să i se întâmple unei fete alb-negru care fură un pic de azur de peste tot? Lăsaţi, nu fiţi moralişti! Am făcut altele şi mai rele!

 

Audrey cea cu vise albastre
De exemplu, am privit ore în şir o femeie. Da, ore în şir. Şi ea, şi eu ne aflam la o coadă unde ar fi trebuit să se vândă ceva carne. Mai ţineţi minte, înainte de 1989, cei ce au trăit pe atunci, că ne adunam cu toţii, cu mult timp înainte de  a se vinde ceva, doar la un zvon şi rămâneam pe loc ore? Ei, în orele alea, o doamnă cu chip de Audrey Hepburn (asta vă spun acum, că atunci nu auzisem de Breakfast at Tiffany’s sub nicio formă) s-a aşezat timidă în dreapta cozii, fix în raza mea vizuală. Purta o pălărie albastră, cu boruri uşor căzute peste chipul ei curat, de păpuşă şi un costum de mătase albastră. Nu se încadra deloc în mulţime şi, deşi ştia că e fixată de mulţi ochi, se purta de parcă acum se va ridica cortina şi va da un recital de frumos.
Albastrul  costumului avea reflexe verzui, în tandem cu ochii, pe care şi-i pleca uneori stingheră sau ne înfrunta cu eleganţă.  Menţionez că nici mătasea nu o recunoşteam printre cârpele care domneau la noi acasă. Am privit-o mult, îndelung, supărător, iscoditor, atentă, cu drag…. dar hărţuitor. Ştiu că imaginea asta nu va dispărea uşor de pe retina mea. Nici măcar nu s-a dat carne în ziua aia, dar pentru mine nici nu a contat, primisem darul meu albastru printr-o cunoaştere: mătasea.
albastre
Alt rău, în afară să hărţuiesc femei delicate cu privirea? Hmmm! Am rupt flori de nu mă uita şi am călcat prin ape albastrui pângărindu-le cu picioarele. Am  trimis ceva nori cu puterea minţii, într-o leneveală pe vârf de munte, pentru a rămâne doar seninul cerului pe care nu-l împărţeam cu nimeni. Mint. Îl mai împărţeam, că excursia era organizată. Într-o vreme, desenam păsări albăstrii, dar asta pentru că ai mei nu aveau bani de acuarele şi carioci, iar din împărţeala cu sor’-mea mie îmi rămâneau două: roşu şi albastru.

 

Sau uniforma? Uniforma aia albastră de şcoală primară în care toţi păream traşi la indigo, într-o clasă albastră? Mi-am rupt-o într-un gard pe care nu am reuşit să-l sar şi greu a găsit mama o aţă albastră. Toată viaţa am căutat rochia roşie perfectă. N-am găsit-o, dar am trădat-o cu cea mai frumoasă rochie albastră posibilă. Da, am trădat! Sunt nedemnă de încrederea albastrului. Fug uneori pe culmi alb-negre, mă plimb prin gânduri gri, scot râsete purpurii dar totdeauna, absolut totdeauna am vise de cerneală, coborâte din călimara cerului.

 

vise albastre din calimara cerului

 

Şi, chiar şi acum păcătuiesc, îmi doresc ca exuberanţa asta albastră să nu dispară uşor. În definitiv, câte  gânduri   putem avea?
Mărgăritare festive

De ce îmi e dragă

                                     Vă duc acolo unde merg mereu
Indusă şi de drag, iubire şi de suflet

                                      Extaziat de vorbe prinse în curcubeu
                                      Nemuritor. În pagini simple ca un alfabet

Etern, stabil, perseverent chiar şi pe avarii
Luat cu asalt de zeci de comentarii

                                      Apreciată şi în vorbe, şi-n condei.

Să nu săriţi! Nu sunt la osanale! Este fix prefaţa
Aglomerată cu respect;
Si poate de asta tot repet:
Iubiţi viaţa!

Pe Vienela am citit-o prima dată la Filozofu de România pe facebook. Fain Filozofu…ăsta, pontos şi generos, păcat că de prin iulie nu l-am mai văzut pe reţelele de socializare, semn că are timp pentru real, nu ca noi…dependenţii. Atunci îi distribuise vreo două articole şi ştiu că m-a amuzat şi mi-a atras atenţia stilul ei de a scrie. Recunosc că mă aflam într-o perioadă de căutări, de  descoperire a celor care-şi foloseau ideile şi cuvintele proprii pentru a scrie despre oameni, cei actuali, cei de acum, indiferent că aduceau cu ei întâmplări mai vechi sau mai recente, opinii, stări sau poveşti de viaţă.
Aşadar, Vienela a apărut în viaţa mea ca un cadou de Crăciun primit în avans, într-un decembrie simplu. Cu ea am descoperit ideea de blog. Cu o lună înainte, pe 6 noiembrie, îmi făcusem cont pe blogspot, şi mutasem 14 însemnări (pe care le-am făcut uitate), asta la sugestia unor binevoitori care îmi remarcau notiţele de pe fb, dar  îmi semnalau şi faptul că le-aş putea pierde în hăţişul de acolo. Blogul ei m-a făcut să tresar şi să o urmăresc, oarecum, în tăcere, neştiind că a lăsa un semn că ai fost pe acolo ar putea fi egal cu un salut din toată inima.  Am recuperat, în schimb, de 6 luni încoace.
Ciudat, cu cât o citeam mai tare …cu atât mi se părea mai complicat să scrii pe blog, şi admiraţia mea creştea vizibil. Acum mă gândesc cum am putut să stau fără să scriu, să răsfoiesc bloguri cum fac acum, fără să mă umplu de energie sau să rămân pe gânduri la vreun subiect mai deosebit. Într-o zi pe 17 martie, Vienela îmi trimite un mesaj privat în care mă invita sa scriu câteva rânduri pe blogul ei. Am fost sceptică. Nu ştiam dacă pot, ce pot şi cum va primi lumea obişnuita cu stilul ei curat …alambicările mele de povestitor. Că altceva…nu ştiam a fi. Nu ştiu nici acum.
Dar ea m-a încurajat şi m-a rugat să scriu exact ca pe fb, fără niciun alt gând. În seara aceea, de 18 martie, m-am pornit pe scris şi nu m-am mai oprit. Am început să folosesc blogul şi să mă minunez când  îl deschideau şi alţii în afară de mentorul meu. Ea m-a ajutat să înţeleg fiecare lucru, şi-a pierdut mult timp sa ma facă să pricep chestii care acum îmi par banale, dar atunci erau limbi străine, m-a ajutat să nu-mi pierd curajul, să nu mă retrag înainte de a începe, să continui fiecare gând şi idee. Multă vreme a fost singurul meu comentator, singura de la care aşteptam un semn, şi chiar şi acum, după imediat 6 luni, nu pot trece la alt articol dacă Vienela nu şi-a făcut semnalată prezenţa.
Despre calităţile ei nu vorbesc. A făcut-o atât de bine Alina Gheorghe pe blogul personal,  încât eu nu fac decât să-l recomand; şi atunci vor observa la comentarii câţi oameni o văd pe Vienela aşa cum e de fapt: un BRAND şi un om special.  Multe aş avea de spus, dar mi-am promis azi că vreau să arăt, celor care nu ştiu deja, de ce îmi e dragă Vienela.
Vienela a crezut în mine, în vremuri când oamenii nu se mai simt, se învrăjbesc din mult şi puţin, sau sunt influenţaţi de greşeli trecute şi ocazionale. Vienela a ştiut să fie generoasă şi să îmi predea această lecţie …..natural. Mi-a rămas alături când puteam agasa cu insistenţe fireşti pentru mine, dar nefireşti pentru un om cu preocupări atât de vaste. Tot ea a mobilizat o lume să o găsim pe pierduta mea Zoe. Şi lumea i-a răspuns şi mi-a devenit şi mie lume; una nouă, plină de solidaritate pentru care IAR vă mulţumesc. Eu nu pot scrie despre ea la modul general. Nici nu vreau. Azi, voi trece fiinţa ei prin mine, cea care o iubeşte ca pe o soră primită în dar de la viaţă. Vienela poate orice: poate să înfrunte probleme mici şi mari, poate fi „mamă, soţie dar un minunat om de rând, şi poate iubi viaţa”.
Nu ştiu dacă iubeam viaţa atât de mult înainte de Vienela, dar acum iubesc ceea ce mi-a arătat ea: iubesc cuvintele, puterea lor, farmecul şi senzaţia rămasă la sfârşitul zilei când trec pe la alţi oameni minunaţi şi articolele lor. Azi Vienela e sărbătorita zilei. Mi-am promis mie că nu îi voi scrie niciun articol pentru care să-mi mulţumească, pentru că cea care va avea cuvinte de mulţumire voi fi totdeauna eu. Şi nici lacrimi nu vreau, Vienela, fie ele de bucurie. Nici fâstâceală, nici senzaţie de „prea mult”, cum spuneai la Alina.  Pentru că nu e prea mult. E ziua ta şi pentru că sunt departe las scris, aşa cum facem des pe blogurile noastre, nu numai azi.  Doar că… AZI vreau să fii fericită, şi nu doar azi: totdeauna.
Vreau să bei un pahar pentru toţi cei care te iubesc, să simţi vântul pe care tu l-ai stârnit cu puterile tale de fată a muntelui ce ţi-e drag, a poveştilor, a faptelor bune. Să fii sănătoasă şi iubită  şi de alţi oameni, care, poate, de azi vor vedea şi ei sclipirea magică a cuvintelor tale. Noi, cei care te ştim deja vom fi cu gândul la tine. Şi vom cânta încet , ca pe seară să debordam într-o urare comună: mulţi ani, Vienela! La mulţi ani…să trăieşti!
Te iubesc din suflet şi-ţi mulţumesc că exişti. Acest articol e doar al tău. Cei care vor citi despre tine, despre noi şi despre o zi pe care, ştii tu de ce, aş numi-o „Crăciunul din ziua Vienelei”, sper să fie indulgeţi cu efuziunea mea de sentimente. Nu m-am putut abţine!

Ps. Unde plecai? Stai şi ia-ţi cadoul! Sper să-ţi placă. Mie mi-a plăcut: Fabrizio Moro. Acum, doar pentru tine!

Şi, da! Mi-ai schimbat viaţa! Definitiv!

Mărgăritare versificate

….de gheaţă

Tandreţe de gheaţă
subţire şi fină
pe care alunecă
gânduri şi note
rigide,
închegate într-un cântec 
de iubire pierdută,
vânătă de frig
şi  rece ca nişte
priviri timide,
adunate toate
într-un sloi diform
dus de vânturi ascunse
ale altor iubiri
pătimaşe,
prinse apoi
în focuri
nestinse,
ce topesc sentimente
despre care nu ştii
sau le lăsase-i
să alunece
prin locuri reci,
de gheaţă.
Mărgăritare versificate

Of la zero kilometri

La km zero
Am rămas în pană
De of-uri.
Mi-am zis:
Ia, să fac autostopul!
Şi să mă duc unde?
Spre care of?
Cine mi-l dă pe al lui?
Aşa, pe de gratis?!
Mai întîi a oprit o căruţă
Drăgută,
Cu un cal
Năzdrăvan,
Şi, zic:
Pai, nene eu în căruţă?
Nu ştiu dacă pot,
Mă rog…
Stai că astept alt of,
Mai pe seară!
Ei, fătucă,
Of-ul meu de vară
Era pus în saci cu porumb,
Ca să ştii…
Pentru un strop de  mălai
La copii.
Şoferiţa care s-a îndurat de mine,
Mai apoi,
Avea pe bancheta din spate,
Trei copii personali.
 Un tărăboi!!!!
 Erau mici, micuţi, şi mititei;
Ce mai of-uri străbăteau din ochii ei!
M-a lăsat într-o statie de tramvai,
Mai târziu,
Fără vreun of în plus …
…..aşa ştiu!
Să mă urc în tramvai?
Păi, e plin! Vai!!!
O fi vatman drăgut?
Or fi oameni prea mulţi?
Ce mă fac de le simt
Of-urile lor…
…cam la greu?
Vai şi amar ar fi, cred, de capul meu!
Îs în pană de of-uri ziceam?
Cred cumva c-aiuream
Sau vreun gând aromat,
Cu uitări şi visări,
Îmi şoptea să mă întorc
Automat, unde-am stat,
Fix în acel loc deocheat,
Unde era of-ul meu
  ……în parametrii,
Undeva la zero kilometrii