Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Dacă porți ură cuiva înseamnă că-l lași să locuiască gratis la tine în minte

„Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.”
Mircea Eliade – ”Șantier”

Sunt unii oameni care au darul de a scoate ce e mai rău din ceilalti, care, oricat de bine intentionati ar fi, nu reuşesc decat sa scoata flăcări pe nas şi să pârjolească totul in jur. Uneori, acestia iti sunt atat de aproape incat nu poti să fii doar indiferent sau sa intorci capul in alta parte. Te trezesti in razboiul permanent al unuia ce se luptă cu oricine ce nu are acelasi gand cu el. Ce e de facut atunci cand agresivitatea verbală e mai deranjantă chiar decat faptele? Cum te detasezi de toxicitatea ce vine inspre tine parcă din toate părtile? Cum indepărtezi un astfel de om care crede a le sti pe toate şi doar forma finală a gândului lui e cea perfectă?Cum fugi de balaurul cu şapte capete fără să provoci alte războaie mai mici prin victime colaterale? Nu poţi trăi sub un clopot de sticlă şi cel mai mult mi-a plăcut in viata mea sa-mi rezolv problemele fara ajutorul celor care ar sari imediat sa taie capetele balaurului.
Cred că mai am de invăţat cum, de ce şi când trebuie sa pun capăt unor lucruri care nu scot niciodată ce e mai bun in mine, ci doar răul. Si uneori sunt mirată cat de ciudat e acesta şi chiar că e. Mi-amintesc de mine, cea care nu mereu a acționat cu înțelepciune, făcând rău chiar cu bună știință doar pentru că intrase în jocuri ce nu o priveau deloc.
Mi-am trăit viaţa cum am putut, simţit, intuit, uneori influenţată de lumea şi evenimentele din ea, dar şi din jurul meu. Nu am luat întotdeauna deciziile corecte, dar, cu timpul, am învăţat să mi le asum, să le dau sens şi să găsesc acel ceva care să mă poarte spre o lume mai bună. Şi am găsit. Lumea mea, cu oamenii care TREBUIAU să mă însoţească pe drumul meu, e aici. Alţii au venit pe parcurs, mi s-au alăturat, m-au sprijinit, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi.
Le mulţumesc tuturor acelora pe care i-am iubit cândva (femei, bărbaţi, nu contează) că mi-au dat ocazia să înfrunt şi nepotrivirea, pentru a şti, acum la maturitate, că există şi reversul – potrivire, sinceritate, drum drept. Târziu, Dumnezeu mi-a arătat acel drum frumos, a făcut curat în viaţa mea, chiar prin greşelile mele care s-au dovedit a fi o pilda bună pentru mintea şi sufletul meu, până la urmă. Nu-mi place să trăiesc cu regrete, nu mă uit în spate la trecut, prezentul îl trăiesc, viitorul contează şi mi-l construiesc cum pot, cum simt şi cum iubesc. Aş fi vrut să spun cum VREAU, dar aş fi ipocrită; vremurile sunt perfide şi instabile.
Trecutul îl voi folosi doar să scot poveştile din el pe care, altfel, s-ar aşterne uitarea. Iar dacă voi aştepta să fiu suficient de babă pentru a le scrie, ar fi posibil să nu le mai găsesc în memorie. Uneori aş fi vrut să cer iertare celor pe care, cu voia sau fără voia mea, i-am rănit, dar la ce bun? Mai pot oamenii să audă, să vadă, să simtă schimbarea? Nu. Sigur, nu. Ştiu cazuri când resentimentul a crescut cu vremea, aşa cum iubirea creşte, în cazul meu, cu fiecare zi, acum. Orice poveste are două sau mai multe interpretări. Implică oameni care au, fiecare, varianta „credibilă”. Toate împart ascultătorii în tabere diferite, însă viaţa merge înainte.
Da, dar intre timp, m-am adunat și am invatat sa traiesc și cu vina aceea apăsătoare, dar și dorind ca viața mea sa nu mai aibă astfel de episoade. Ne dorim buni, puri, altruisti, generosi. Nimeni nu se vrea cu faţa hâdă şi gânduri rele. Şi totuşi uneori din interactiuni nepotrivite oamenii văd in oglinda un chip ce nu le e familiar. Mă rog lui Dumnezeu să imi lase mintea limpede şi clara si să pot vedea doar binele, doar omul ce construieste, doar omul ce poate aduce măcar un zâmbet, dacă nu bucurie maximă. Si poate de asta si sunt atat de recunoscătoare acelor putini, dar adevarati, din jurul meu, pentru că pot face comparatia sau măcar pot alina ce distrug altii. Vorbe ambigue, stiu. Dar poate fi povestea oricărei zile cu final neasteptat.”

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Foarfeca

Sunt o foarfecă de soi, mai bună ca oricare alta;
tai, croiesc, trasez linii perfecte şi mai ştiu să fac
chiar şi piruete.
Am o viziune inedită despre cum voi croi,
pe diagonală,
dintr-o coală
albă de hârtie,
o …jucărie,
de moft, căci  pe pagina mea personala
s-a scris despre modă
şi concursuri sadea,
unde-am fost chiar vedetă,
concretă.
Simt că am un aer măreţ,
că în echipă aş fi mult mai utilă,
căci fără mine chiar şi-un clan deocheat
n-ar fi complet!
Ştiu, nu-s subtilă,
am pretenţii, din start,
căci eu tai fără milă,
sunt genială şi nu-mi daţi de ales,
eu nu mă conformez,
aşa că citez
pe unul ce-a scris,
pe-un opis,
un lucru precis:
E plină lumea de  foarfeci muncite,
Însă numai unele au har!
 Ce-i drept, cunosc și eu cîteva;
de unghii, de păr, pentru gard,
ce au braţe tocite,
sau de-alea cu şcoală,
ce-şi spun îngâmfat
că-s foarfeci chirurgicale,
dar cât au de aşteptat
să taie-mprejur, responsabil şi curat;
eu, dimpotrivă, lucesc imediat,
şi-am croit un halat,
ce se cheamă
Versace,
sunt o tipă dibace!
Mă descurc, aşadar,
chiar şi c-un pahar
de alcool,
pot crea un decor
fabulos
şi frumos.
Ele muncesc pe nimic şi n-au timp să câştige,
eu doar defilez cu modiste grăbite;
scot o bluză, un frac
şi câştig mult prea bine
chiar şi la stima de sine,
nu-mi e teamă de mâine,
azi-ul îmi convine!
Aşa grăia o foarfecă rătăcită
lângă un furtun şi-o bucată obosită
de piele, ce părea tăbăcită;
nu ştia că vremea ei se duse,
apuse,
că tocită era şi lucea doar în soare,
căci nu mai făcea nici vreo două parale,
că modista-şi luase alta de soi,
pentru alte nevoi.
Ea trăia din trecut,
amintindu-şi de scenă,
îngâmfată şi rea, necroind nicio trenă,
nu avea nici regrete că nu fusese la şcoală,
bombănea pe oricine ce-i spunea de vreo boală,
se credea în concediu,  meritat, de odihnă,
avusese şi de-astea, prin Dubai, o rutină;
n-accepta că şi alţii-s la rând,
şi că viaţa-i un cerc
ce-l învârţi cum vrei tu,
dar că anii tot trec
şi în loc să înveţe şi pe alţii ce-i arta,
se certa doar cu soarta.

 

N-am morală de spus, cum adesea vă zic,
Timpul trece oricum, uneori prin nimic,
Nu toți facem palate sau clădim lucruri mari
Iar de mîine ne ducem nu lasam felinar
Totdeauna. Stralucind pe ce-am fost
Însa ar fi chiar bine sa avem  țel și  rost
Si sa crestem prin anii ce cu drag i-am primit
Daruind celor tineri amintiri de iubit.

foarfeca-old-300x176

 

La Eddie pe blog, gazda duzinii de cuvinte, găsiţi şi alţi participanţi. Vă invit.


Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Orbind

 

Orbind de lucirile lumii,

Mă prind în schimbări care-mi lasă

Dorinţele prinse-n trecuturi,

Și-mi strecoară parfumuri de acasă.

 

Şi crezi că aduc adevăruri,

Visezi că-ți schimbi soarta pe loc,

Pluteşti, oarecum, în derivă,

Căutând… cuvântul…noroc.

 

Nu ştii de-i lucirea cea bună,

Ce  picură zâmbete-n noi,

Ori lacrimi de soare sau lună,

Pe care să le dai înapoi.

 

Tu știi că nu-i gratis nimica,

Deși ai sperat că va fi

Și că n-ai luptat fara frică,

Să ai…. libertatea  de a fi.

 

Mi-e teamă de vechiul din mine,

De cuvinte ce par cam la fel,

Mi-e teamă de noul ce vine,

Căci observ luciri de oţel

 

Şi nimeni nu se află în spate

S-aplice lovituri care tac,

Mă strâng în hore cu oameni

Şi cu vorbe ce parcă mă plac;

 

Şi, brusc, aleg, chiar, schimbarea

Şi uit că nu-mi place defel,

Căci mi se arată Cărarea

Pe unde o să meargă şi ..EL.

 

Azi sunt pe drum cu multi oameni,

Cu orbi care văd, chiar in soare,

Dar sunt şi acele persoane

Care văd, dar par oarbe, şi…doare.

 

Trimit, oarecum, gânduri simple

Spre ţară şi neam şi mă-ntreb:

Vom fi toti orbi fără minte

Şi-om alege tot ORBI printre orbi?

 

Dacă da, m-oi lovi de bastoane,

Bâjbâind cu alţii ca mine,

Orbind în luciri-amazoane

Că, sigur, ne-o fi chiar mai bine.

 

Şi ne-om ţine de mână puternic,

Căci presimt căderi viitoare;

Ce-am facut din românul titanic

Ce sclipea și cand nu era soare?

 

Morala:

De un sfert de veac și mai bine

Am pierdut și stima de sine

Și de cred în vreo doi tot îmi pare

C-amăgirea nu are scăpare;

Astazi vin și promit în cuvinte,

Ce devin, mintenas, dinamite

Si-ntr-un an, haide doi, cu  fason,

Pacaliti vom fi de-un blazon;

Si vom ști ce stim chiar și-acum

Cel ce striga mai tare-i nebun!”

Nu mai bine, ne prefacem din casă

Ca e bun orișicare și-i pasă?

Eu, orbind, in lucirea străină

Ma intreb oarecum cu o vină:

Ce ziceaţi? Că schimbarea e bună?

Mai bine muta-m-aş pe lună!

Provocarea de luni a avut ca temă fixă..”orbind”.  La Eddie in tabel găsiţi şi alte idei.

 

 

 

 

Mărgăritare versificate

''Un capăt'' de bilet

Vă rog, mi-aş dori un bilet pân’ la prima,

La staţia nopţii cobor,

Mi-am dat întâlnire cu luna

Şi nu vreau s-aştepte-n obor!

 

Pot merge chiar şi-n picioare,

Nu-mi trebuie locul la geam,

Nu vă grăbiţi, se prea pare,

Şi-o să m-aştepte în van!

 

Să urc în numărul şapte?

Mă duce la lună direct?

Mulţumesc, am să stau mai în spate,

Acum o să vreau s-o aştept!

 

Mi-e dragă luna de-o viaţă!

O curtez, o cânt, o alint;

Ştiu clar că se vede pe faţă

Efectele simplului flirt.

 

La prima doar noaptea-i, se pare,

În bezna ce mă strânge prea tare;

Nu-s stele, nu-i lună, e rece

Şi altă maşină nu trece.

 

”Fiecare capăt de bilet are istoria sa”,

spunea cineva

A mea e cu lună şi stele,

Cu drum căutat şi găsit,

Ghiceşti rătăcirile mele

Şi poate un banal …început.

 

Aceste rânduri versificate au plecat de la o provocare in care cineva folosise cuvântul potrivit pentru un bilet de masină de o singura calatorie ”un capăt” de bilet. In cinci minte i-am răspuns.

Mărgăritare versificate

Gustul toamnei

Lut, ce-mi modelezi tu viaţa din cuvinte şi trăiri,

din frumos şi din urâtul ce nu scapă spre străini,

ce mi-l dai să  prindă-n mine rădăcini, deşi nu vreau,

nu puteai să fii lut moale dintr-o toamnă ce-o ştiai?

Să mă naşti într-un septembre sau o lună aurie,

să fiu fata nucilor, leagăn să îmi fie o vie..

..cu rod copt şi tămâios,

să fi luat doar ce-i frumos?

Să prind gust de toamnă sacră,

de iubire foarte coaptă,

de dovleac amăgitor,

să am roşul frunzelor

în obraji şi-n păr, cumva,

să simt toată toamna mea?

Lutul meu a fost cam tare,

căci născută-s în ianuarie,

mi-a cam râs de viaţă, aşa,

şi-a pus gust de toamnă-n ea ,

să îmi fie de folos,

să îmi dea un pic de roş’,

să îmi lase-ncet pe buze, într-o iarnă, ….

nişte frunze.

Postarea face parte din provocarea de luni,  un joc cu temă fixă în care fiecare abordează cum simte subiectul. Eu îi mulţumesc lui Carmen pentru inspiraţie. Avem şi acum un tabel cu ceilalţi participanţi.