Dragoste și canapele

O știam mereu acolo, în încăperea aceea cochetă cu livingul mărit și canapeaua de piele așezată strategic, cu spatele la bucătărie și cu fața spre un televizor mare, poate prea mare, care trona pe o comodă de nuc sculptat, lângă care zăcea o vază imensă cu flori de mătase pe care jurai ca le-ai văzut vii și mișcătoare. Pitoresc decor, nimic de zis.

Ea, înaltă, trupeșă, cu părul înfoiat, ridicat mult, ca într-o coafura de ani ‘70, cu machiajul intact, de jurai ca n-a dormit nici un pic sau ca s-a trezit gata păpușă, într-un film impecabil despre perfecțiune, pocnind de tinerețe mai mult sau mai puțin evidentă. Purta, deseori, un turban de catifea verde, extrem de chic, ce o făcea sa aibă un aer sofisticat și sa se evidențieze între alte chipuri oarecum obișnuite. Manichiura îi era în ton, iar hainele de casă nu semănau nicidecum cu ale mele când fac sarmale, ci ai fi băgat mâna-n foc că-s din ultima colecție boho chic. Nu și pentru ea, care le purta doar în interior, ofensată chiar de gândul tău primitiv cum că ar putea ieși în acel fel, în lume. Într-o analiză scurtă, realizai ca își dorea a se ști îngrijită și nu i-ar fi plăcut niciodată a fi prinsă pe picior greșit. Nu. Niciodată.

Era măritată de vreo zece ani, timp în care nu contenea a se strădui să ne convingă de bunul mers al lucrurilor dintre ei, când, de fapt, tu vedeai ca pe cei doi nu îi mai unea decat obișnuința și canapeaua de piele unde, adeseori, se întâlneau în acțiuni diferite. El nu o mai iubea de mult, iar ei nu-i mai păsa, aparent, deși nu era moment să nu vorbească despre iubire, amor și flirt de ocazie, între o închipuire sau o realitate banală, dar fără finalizare. Suspina la fiecare poem de dragoste și tresărea la acorduri de ea știute, cu nuanțe romantice și răvășitoare. Detalia nopți de amor și te convingea de pasiunea pe care o stârnea în jur, numai așa, pentru că era femeie și își permitea asta. Avea mereu cu sine acel bulgăre de ingeniozitate care exista în ea în orice îi devenea crez, o perioadă. Intr-un fel îi admiram spiritul ludic și seninul sufletului și habar nu am cum reușea asta când eu, într-o situație similară aș fi făcut praf totul în jurul meu, inclusiv pe mine.

Cu toate astea, realizam că e zgomot de fond, fără nicio bază, cu risipiri de zâmbet și insinuări zdrăngănitoare, având mereu, în fiecare buzunar, câte o poveste provocatoare care, parcă, i se aliniau în fiece moment în care pășea prin oraș. În orice atingere nouă, exista un posibil pretendent, iar în vreun simplu ajutor, dat la nevoie, era deja o declarație pe față, de care se agăța cât să-și facă un strop de curaj și să iasă din monotonia căsniciei sale. Doar că ea iubea iubirea, iubea flirtul și jocul de-a seducția, decat vreun om în carne și oase, așa cum eram noi obișnuite. Ne învârtea în tot felul de episoade fictive de zici că serialul ei era unul de succes; în realitate, ar fi primit „zmeura de aur” pentru joc actoricesc deplorabil. Nimeni nu o credea, însă, și mai grav, o lăsam cu toții să se hrănească, frimitură cu frimitură, cu prajitura închipuirilor sale.

În anul în care cei zece ani de căsnicie s-au împlinit rotund, canapeaua de piele a dispărut din living. Și televizorul. Omul ei atât a luat. Nu i-a lasat, în schimb, niciun bilet; nu i-a spus nimic; nu i-a facut niciun reproș; nu a lăsat loc de întrebări, de răspuns, de adevăr exploziv. Ea s-a trezit, așa, impecabilă, a privit în jur, și a început a ne spune o poveste nouă, despre casa cea mare în care se vor muta amândoi și că, abia acum, realizează cât de îndrăgostiți sunt ei, încât nu vor putea trăi unul fără celălalt, dar că, în definitiv, în cel mai rău caz, nu ar fi o pierdere prea mare, pentru că oricum, la birou, colegul cel drăguț i-a propus sa îi cumpere o canapea de piele, cu condiția să-l lase și pe el să privească, împreună, la televizor. Ea s-a plâns că nu are, iar el s-a mulțumit cu ochii săi verzi.

Ieri, la cafeneaua din colț, fata cu turban de catifea verde privea languros în ochii unui tânăr cu freza a la Prince. Un tip interesant, altul decât colegul de birou. Din zbor, am auzit cuvantul canapea. De piele.

Am zâmbit. Am senzația, însă, că ori va avea casa plină de canapele, ori va privi spre florile de mătase…. de pe covor.

Despre bărbatul care zece ani i-a fost soț niciun cuvânt nou nu s-a mai auzit. Semn că, oricît de mult ai împărți o canapea, tot se uzează împreună cu sentimentele și intră la…casare.

Oare nimeni nu mai recondiționează canapele? Sau relații? Deschid o nouă afacere! Parol!

Scrisesem textul  de la inceputul lui iunie pentru  clubul celor 12 cuvinte, folosind cuvintele: ludic, pitoresc,moment, ingeniozitate, chipuri, tinerete, crez, exista, adevar, raspuns, tip, acel.  Am uitat, însă, să-l și public, rătăcit printre poeziile-jucării ce mă tot bântuie de o vreme. NU, nu fac reclamă la canapele de piele, dar cum am un text drag cu frigidere, care îmi amintește de o iubire veche, de ce nu aș  folosi și canapeaua drept cuvânt de legătura intre imaginatie și intamplare. Pe curand, dragii mei! Sa fiți iubiti de cine doriți, pe unde doriți!

Kees van Dongen, La Femme au canapé – sursa: pinterest

Alei de munte


Tema aleasă, in jocul cu numarul 179, din clubul celor 12 cuvinte,  poarta numele – „alei de munte” și  are ca semn și aceasta fotografie care e, de fapt, imaginea unei strazi din orasul meu, pe care eu o iubesc enorm. Asa ca, da, poate fi o alee de munte, dar e mai degrabă o stradă de poveste, din intamplarile nimicului de fiecare zi, unde te poți pierde fără să ți se pară că ai trecut pe acolo și cu o zi înainte. O privești ca pe o prietenă, ca pe bucătăria unde îți bei cafeaua zilnic, ca pe o rudă îndepărtată de care ți-e drag, ca pe o carte răsfoită de multe ori, ca pe prăjitura de care nu te saturi niciodată, ca pe povestea ce s-a scris și nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat și nu s-a scris, ca pe azi, ca pe strada cu taine de granit tocit.  Și, cumva, nasc poveste, întâmplată, neîntâmplată, dar vie:

 

Pașii mei sunau a gol pe caldarâmul sec și trist, umbrind pecețile altor pași care se voiau nemuritori și prinși definitiv în piatra cubică. Mergeam ca după o beție, mahmură de neiubire, sau de prea multă, înca nu știam cu siguranță, sprijinind în vârful degetelor tencuiala veche a clădirilor cunoscute, prea cunoscute, încât, oprindu-mă lângă ele, îmi păreau că-mi vorbesc, că mă salută și că mă susțin să nu mă preling pe griul străzii. Mergeam anapoda, mergeam sinuos, mai mult a întoarcere, a răsucire, a răzgândire, un pas în față, unul în lateral, strecurând tropăit cadențat, de parcă aș fi vrut a exersa câțiva pași de dans irlandez.

Dar atunci nu aveam habar de nimic. Îmi spusesei sa fiu „la trei fără ceva”, în fața „butoiului cu flori”. Nu am întrebat nimic, nici fără câte, nici ce butoi, nici de casă și nici cum era zugrăvită fațada. Mergeam în neștire pe „aleea cu inima împietrita”, cum o numeam eu, după iubita lui domnul Ion, pictor de suflete, care, după ce a fost părăsită de acesta, a jurat că nimeni nu o va mai face să iubească.

S-a înșelat, deși ea crede și acum că se ține de cuvânt; doar că porumbeii pe care-i hraneste, seară de seara, o fac să rosteasca – „iubirile mele dragi”, dezlegând legăminte. Seara mă făcea să-mi fi dorit a fi dimineață, să aud cum trebăluiesc proprietarii puținelor cafenele, zornăind de zor prin vitrinile lor goale, în încercarea de a aproviziona cu ceva patiserie caldă și niscaiva cafea, poate, poate ar aroma „aleea inimii impietrite” cu parfum exotic din alte iubiri mai gastronomice. Asa ma multumeam sa numar portile, sa inventariez ghivece si sa rostesc descantece care sa faca sa dispara gratii hidoase de la ferestre cu tocuri de lemn vechi, frumos, ce se zareau sfios dintre increngaturi deloc armonioase. Butoiul cu flori! „Ce pacoste de loc mi-a ales pentru a ne intalni!”, mi-am zis, exact ca relatia noastra, mahmura si ea, din beții pasagere, adormită și resuscitată de atatea ori de cate un sarut energic in care imi topeai toate indoielile.

După ce am amestecat pe degete cel putin zece nuante de tencuială, m-am oprit in fata unui loc ce se asemana cu descrierea facuta cu mult timp inainte. Un loc care mirosea a nimeni, a nimic si a trecere uitata mă indeparta și ma izgonea fara drept de apel. Butoiul era, de fapt, o părere; trei doage amarate in care mai dormeau trei buruieni și cinci gandaci supărați, iar eu am lovit cu piciorul a înțelenire fortata dar si parca a spune – „am fost aici, plec de aici”.

Mi-am șoptit că nimeni nu merită popas atat de neatractiv, iar, după ce am numarat zece chistoace de tigari, din care trei fara filtru, mi-am zis ca ar trebui sa ma mut pe partea cealalta a aleii si sa simt alte tencuieli pe degete. De fapt, te uitasem, acolo, intre cercurile ruginite ale butoiului-nebutoi, rătăcit într-o pseudo poveste mahmura de tinerete incerta.

Pe alee de oras prafuit, mi-am intors pașii și imi zambeste, din acelasi loc, o muscata imensa, roșie, hranita bine, ca amintirea mea, care inca iși bate cadenta in pietre de granit obosit.

Orasul e altul, doar sunetul acelasi….trop-trop

Poem pentru anii mei ce vor veni

Când te întorci în aceleași păcate,
și-ntâlnești iritări ce te dor,
când din răsucire n-ajungi prea departe,
și n-ai termen prescris în amor;
când n-ai stare, dar te simți un spectacol,
și nu dai atenție prin prejur,
perspectiva nu-ți e un obstacol,
și nici inima nu mai bate destul,
poți jura ca ești pe drum fără țintă,
deși ținta-i un fel de răspuns,
că păcatul, mai degrabă-i oglindă,
alintare venită de Sus,
și-ntrupat în mai multe emoții,
pari că pui de-o distracție fină,
prajitură din foi de tentații
n-o mănânci chinuită de vină;
te intrebi de ce nu ai stare,
de ce-ti bate un gong cam basist
de ce-ți e iubirea preocupare
și de ce sună totul cam trist?
Păi, e simplu, deși nu prea pare,
însă tâlcul stă tot în cuvânt,
m-am gândit să scriu o scrisoare,
s-o dedic „vânării de vânt”-
tinereții – ce pare că pleacă,
dar se îmbarcă pe arca lui Noe,
că iubirea de sine nu îneacă
bucurii vindecate-n aloe
adunată în anii mei tineri,
căci am inima plină, acasă,
îmi voi strânge în plete luceferi
și promit, voi mai frumoasă!

…căci vârsta o fi ea doar un număr,
dar nu mă consolez c-o zicală,
mai degrabă s-o bat eu pe umăr
și s-o trimit, repetentă, la școală!

De ceva timp nu am mai folosit cuvinte impuse, din clubul celor 12 cuvinte. Azi, am aici douăsprezece norocoase  – rasucire, termen, spectacol, stare, atenție, perspectiva, alintare, prajitura, aloe, basist, preocupare, distractie.

Roadele vieții din scorbura inimii

In scorbura inimii pitesti ce vrei – nuci-cuvinte, alune-emoții, ghinde-zâmbete, frunze-griji, cetină-gând, mușchi verde de tihnă.

Stau cuminți și așteaptă. Asteaptă să se rotească anotimpuri, să privească apusuri, să-ntomnească un fulg de zăpadă, să-mprimăvărească treceri, să se mute în răsărit de vară, să iasă în lume nouă cu aer știut, ghicit, în fiecare piatră, în fiecare copac, în fiece fir de nisip. Așteaptă tipsii mari, întinse, filigranate de vânt și brodate cu aramă de pământ cald, pe care să se așeze și să-și potolească freamătul, în timp ce ochi curioși decojesc, strat cu strat, hăinuțele lor de sărbătoare.

Abia atunci, înțelegi de ce e bună scorbura inimii, în momente când totul ține doar de tine și când e musai să discerni dacă propria judecată ți-e mai mult prieten sau dușman. Acolo, în inocența sufletului, primind impulsuri primare doar, însă zvâc de neprevăzut.

Dar ce  faci când aventura e mult mai ofertantă decât liniștea promisă? Cum să ții cu forța cumințenii când lumea păcatului pare atât de colorată și vie? E plăcut să aduni roadele inimii, dar ele trebuie sa hrănească, să vindece, să tulbure, să pună zâmbet, să-și asume lacrimile dăruite din întâmplare; trebuie să cadă, să se lovească, să se împiedice, să moară, să renască, să iasă cu totul la suprafață …împreunându-se cu LUMINA.

Abia de atunci, vor fi pregătite să se amestece printre albastrul fluturilor de o zi, în cununi ce vor împodobi oricând fruntea vremurilor prezente.

Mi se vestește taina vieții, iar eu mă împiedic de un „dar” si o virgulă, fragmentând idei, fraze și esențe, tot adaugând amănunte ce par bagaj în plus. Vorbim de simplitate, purtând însă nu doar cununi de împlinire ci și arsura nereușitelor care mereu ne întorc în sihăstrii, în scorbura inimii. Doar cât un popas și o readunare de forțe. Așa se nasc tăcerile….și însingurările de gând; clocotul de mâine…însă… vorbește de inocența sufletului …. ce se va regăsi doar dacă ești atent la straturile și substraturile roadelor tale,  care par fructe  de bine sau de rău,  de mânie sau calm, de liniște sau tumult, însă mereu cu sămânța esențelor pure. Pare ușor; nu ar fi nevoie decât de o întoarcere și o privire atentă în oglinda în care nu te vei vedea decât tu.

 

...ÎN SCORBURA INIMII
ÎN SCORBURA INIMII

Inspiratia mi-a fost oferita de o temă dintr-o ediție cu număr 153 din clubul celor 12 cuvinte.

Minunea de a fi

Minunea de a fi:

Port rugăciunea în partea stângă
Pe umeri știi și tu ce sunt, altfel ar sta semeți,
Port lumea în palma mea s-atingă
Corăbii înecate pe…. pereți;

Să-mi zugrăvească un tablou abstract,
Să pună acuarele dintr-un gând,
Să pară lumea fără de păcat,
Înălbită de puterea inimii arzând.

Si să se așeze de pe palmă în trup,
Să locuiască-n mine mici istorii,
Să nu mai trebuiască să îmi rup
Bucăți de inimă, să îmi ascundă norii

….trimiși de timpul unor tulburi fapte,
Să vândă picuri vii de ploaie lină
Sau fulgi grăbiți din ierni nevinovate,
Topind din mine doar amurg și tihnă.

Se colorează-n noi lumi diferite,
Pitim păcate și-nflorim ciulini,
Iar rugăciunea înmulțeste clipe
Și desenăm cu inima …minunea de a fi...

 

Minunea de a fi, dintr-o poveste de om obișnuit
….dintr-o poveste de om obișnuit

Textul face parte  din provocarea cu temă fixă, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabel la Eddie, veti gasi și alte scrieri. Vă invit.