Vă rog, mi-aş dori un bilet pân’ la prima,
La staţia nopţii cobor,
Mi-am dat întâlnire cu luna
Şi nu vreau s-aştepte-n obor!
Pot merge chiar şi-n picioare,
Nu-mi trebuie locul la geam,
Nu vă grăbiţi, se prea pare,
Şi-o să m-aştepte în van!
Să urc în numărul şapte?
Mă duce la lună direct?
Mulţumesc, am să stau mai în spate,
Acum o să vreau s-o aştept!
Mi-e dragă luna de-o viaţă!
O curtez, o cânt, o alint;
Ştiu clar că se vede pe faţă
Efectele simplului flirt.
La prima doar noaptea-i, se pare,
În bezna ce mă strânge prea tare;
Nu-s stele, nu-i lună, e rece
Şi altă maşină nu trece.
”Fiecare capăt de bilet are istoria sa”,
spunea cineva
A mea e cu lună şi stele,
Cu drum căutat şi găsit,
Ghiceşti rătăcirile mele
Şi poate un banal …început.
Aceste rânduri versificate au plecat de la o provocare in care cineva folosise cuvântul potrivit pentru un bilet de masină de o singura calatorie ”un capăt” de bilet. In cinci minte i-am răspuns.
Spontaneitatea ți-a fost răsplătită cu inspirație! 🙂
..da, pe fb eram. Am mutat ”capătul” pe blog, la păstrare. Mulţumesc.
Frumos. Primele doua strofe, si jumatate din a treia, mi-au atras atentia. Cat o fi ea de frumoasa, si este, luna ti-a stricat poezia. Dar primele doua strofe au reusit sa redea un firesc aparte.
…oh, Doamne! Aşa îmi trebuie dacă uit că o joacă ”versificată”, avută undeva pe fb şi ”depozitată” aici, poate fi citită şi de oameni care ŞTIU ce înseamnă poezia. Ai fost şi asa …prea bun cu mine, dar orice ar fi…sunt doar cuvinte fără pretenţii ce nici nu meritau timpul tău pentru care…mulţumesc.