Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Duminicile anotimpurilor. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

 Îmi plac zilele care dau semne că timpul ar rămâne frumos şi încântător. „Încântător”  e unul din cuvintele preferate de soţul meu și deja am o listă întreagă de vorbe care se simt, cum spune el. Când l-am cunoscut, exagera cu ele și-mi părea teatral. Era doar necunoașterea mea, căci în scurt timp…toate îmi aduceau zâmbet cu ineditul din ele. Inedit e și faptul că optimismul lui a bătut recordul din momentul în care se anunță, în iarnă, că se lungește ziua. Deja i se plimbă verdele pe sub ochi și vede numai păduri care înfrunzesc și muguri ce explodează, chiar dacă pentru toate acestea mai are de așteptat: „Vine primăvara, gata!”, iar tu îl privești ca pe o tembelă așteptându-l, de fapt, pe Moș Crăciun.
Dar și când realizează că nimic nu mai poate schimba adevărul și realitatea, să te ții bucurie. Simți cum te inundă fericirea simplității și te face să-ți placă perioada aceea a anului când vânezi orice transformare, te uiți disperat după verde crud, inspectezi copacii şi te entuziasmezi de orice cântăcioasă nouă de prin frunziș.  Ți-amintești cât zumzet  e dimineaţa, de ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva, de unde au fugit  urâtul şi toată negura vremii.
Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi, cred.  Duminica, totdeauna, e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei care cunosc tainele străzii noastre. Simt că se va schimba curând totul, căci se aud zvonuri deloc potrivite.
Tanti Maria are ani mulți, spre 90. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”,  nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica: „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi  să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă.
De o vreme, însă, nu mă mai uit după tanti Maria, să nu-mi plângă sufletul când n-oi mai vedea-o trăgând căruțul și purtîndu-și pașii spre casa Domnului. „Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri, căsătoriţi de mici,  cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele  şi cu  multă seriozitate în priviri. Fata e atât de firavă şi feciorelnică  încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara  şi un Toma, cu o diferență de vreo 3 ani între ei. Nu i-am auzit niciodată cântând, chiar dacă Filarmonica are concerte și încă numără stagiuni pentru cei care iubesc muzica adevărată.
 Nu e mereu linişte, de fapt, duminicile sunt zilele în care totul se schimbă și părem și noi în rând cu lumea.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă!
„Bei o cafea?”, îi intuiesc întrebarea. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Prin minte îmi trec alte duminici. Una de primăvară își face loc cu coatele, așezând o nostalgie ușoară pe chipul meu și o duiosie ce-mi inunda sufletul din doruri de pisici pierduți prin vremuri:
„Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspundea entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridicam să-i admir munca și mă bucuram de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvăleau pe lângă noi, se întindeau de plăcere şi parcă se minunau şi ei că ne vedeau prin curte, după atâta iarnă. Tan motan nu dădea semne că am ajunge vreodată să vorbim de el la trecut, căci cei 5 ani ai săi, de atunci, ne duceau cu gândul că mai ieri fusese ca un liliac – mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:„Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui care nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual. Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan a fost cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit „Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Alerga toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică, doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă.  Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza, a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune niciodată. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignorau perfect. Parcă-i văd cum se tolerează reciproc,  întinşi la „vestitul soare  cu dinţi” şi privind miraţi la Mihai cum spunea întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”
…doar că duminicile noastre se aglomerează în amintiri, se asează ca un teanc de rufe ușor umede, care miros a anotimpuri, și au imprimate desene și imagini cu ființe dragi care mai trăiesc doar în amintiri și ne aduc, deseori, miros primăvăratic, sau de toamnă, de duminică cu vin fiert și grătar în curte, cu fierbințeală ce ne ascunde sub streșini și cu dorul viitoarei duminici, indiferent ce ar cuprinde ea. Inevitabil este, însă, ritualul în doi și întrebarea senină: Bei o cafea? Una tihnită, de duminică?
7e7fc-68746_156308267846383_1605694656_n6417e-dsc00600silver1

5 gânduri despre „Duminicile anotimpurilor. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

  1. … Fermecator univers…Faptul ca-l situezi undeva, „pe-o ulita” are tangenta realitatii (altcumva pare …” din povesti”)… Ce frumos ca ne porti si pe noi pe-acolo…

  2. Am fost și eu cu voi în balansoar și am simțit liniștea casei voastre. Chiar dacă trec turiștii. Pacea e tihna voastră. Și fericirea are adresă fixă. Am băut o cafea și v-am ascultat amintirile curgătoare. Și mai vreau. Pot să vin și altă dată? 😀

    1. Dragă, Em, ne-am purtat amândouă în dimensiuni reciproce, in acelasi timp! Mereu cafeaua cu tine are alt gust și mereu cuvântul biscotti..il voi alătura ca si cand tu l-ai inventat. Stii ca am un balansoar in casă, nu?

Lasă un răspuns