Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul și moliciunea, și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, și extenuați de slalomul pe care-l facem minut cu minut prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență. Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest
Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Mai bine, prindeti trenul…

Mai bine, prindeti trenul, nu-l mai lasati sa plece!

 

Pentru a merge linistită in viață, fix cum vreau,
platesc un pret, în schimb, pentru ce, tainic, iau;
iar când mă plictisesc in al timpului tumult,
m-asez in gări de suflet și văd trenuri ce fug
pe șine dilatate de gânduri prea mărețe,
uitând de anotimpuri pe unde or să-nghete
idei și sentimente, și răni, dar și dor rece:

Mai bine, prindeti trenul, nu-l mai lasati sa plece!

De voi depinde să fiți fericiți!

Mai bine, prindeti trenul, nu-l mai lasati sa plece!
Mai bine, prindeti-l nu-l mai lasati sa plece!
Mărgăritare versificate

Patru anotimpuri într-o singură zi

Patru anotimpuri într-o singură zi:

Ba e soare, plouă tare,
Ninge-n crestele stâncoase,
Cade frunza, frigu-i mare,
Și bat vânturi furioase;

Roșu-i totul, degradeuri
Se strecoară în tablou,
Filigran ca în mileuri,
Broderii cu autor;

Arămiu și brumă deasã
Sunt de acuma parteneri,
Iar în via de acasă
Stă chiar scena unor seri

De revistă, cu tangoul
Simbol fin al pasiunii,
Spectator e doar ecoul
Freamătului din petunii.

Strângem, astfel, recuzita
Pentru-n timp capricios,
Pentru o șoaptă auzită
Dintr-un rost melodios,

Și te uiți cum amantlâcul
Se-nfiripã la tot pasul,
Cum se poartă vicleșugul
Pe la porți în tot orașul,

Și cum se iubesc frenetic
Ierni cu veri și toamne noi
De nu știi de-i doar poetic
Sau dacă se-ascund de ploi.

În final, te-ntrebi cu teamă,
Zgribulită de mirare,
Oare dacă bagi în seamă
Toamna, își va lua și ajutoare?

Nu-i ajunge strop de vară?
Prinde-n ea și primăveri?
Iar cu înlănțuiri de iarnă
Strânge-un an în două seri?

Când ți se pare că în plină toamnă, într-o singură zi, au intrat  anotimpuri buluc. Să vă fie cald și bine, indiferent de anotimpuri!

patru anotimpuri într-o singură zi
patru anotimpuri într-o singură zi
Mărgăritare versificate

Toamna unei tinere fete

 

Tristetile trec, se rotesc anotimpuri,
cuvinte rămân, aici în răstimpuri,
tinerețea-i ca visul frumos dintr-o toamnă,
ești cuprinsă de gânduri, tu, prea tânără ..doamnă;
şi cad frunze ce par doar cuvinte din tine,
le ridică doar vântul, le trimite spre mine,
le primesc şi iţi zic să te bucuri de toamnă,
esti frumoasa şi calda, mult prea tânără…doamnă…
Dedicație specială pentru o păpădie dragă, făcută cu vreo doi ani în urmă
toamna unei tinere fete
toamna unei tinere fete, sursa: pinterest
Mărgăritare versificate

Visul anotimpurilor răzleţe

Potop de cuvinte
Aduceai, aseară, cu tine,
În somn.
 
Fără noimă, sens
Şi fără de valoare.
 
Pluteai peste mine,
Pluteai peste tine,
Pluteai.
 
Nu ştiu cum ai făcut
Dar ai ajuns în cele patru anotimpuri
Deodată,
Ai început să-ţi scuturi mâinile:
 
Mai întâi, a căzut iarna –
Ai păstrat nişte lupi albi cu ochii sticloşi;
Ai alungat, cumva, frigul,
Dar ai păstrat albul zăpezii.
Ştiu, nu-ţi place gerul iernii,
Nici zloata. Dar ai păstrat Crăciunul.
 
Apoi, ai scuturat vara,
Dar nu vara aia călduţă
Calină şi blândă. Nu.
Ai scuturat-o pe cea fierbinte
Cu soare mult şi secetă densă
Şi n-ai păstrat nici marea. Ce păcat!
Doar lumina și o floare a soarelui
Bonus, drumuri lungi pe cărări de munte
Și niște ii înflorate. Veri toate.
 
Cu toamna era  un pic previzibil
Că o laşi în pre-urmă,
Cuvânt inventat înadins pentru tine –
Că-l simţi.
 
Ai păstrat tot rodul, dar mai ales vinul,
Ce-ţi face sufletul sa facă un popas.
Si-ai mai pus pe tipsie câteva sărbători,
Rugăciuni; ai dat deoparte niste nori
Si ti-ai urat mulți ani, peste timp,
Intr-un noiembrie cât un anotimp.
 
 
Pe cea de pe urmă, frumoasă şi crudă,
Cu ploi răcorinde peste păduri şi glii
Ai aşezat-o pe podium de onoare
Şi ai păstrat-o toată, c-o ştii.
O aștepti din decembrie, exaltat
De verde marcat.
 
În visul cu vorbe aparent neînţelese,
Am simțit  că-n drum tainic ai fost, noaptea, plecat,
Din mâini ţi-au picat anotimpuri răzleţe,
Dar ştiu că pe mine, şi-n vis, m-ai păstrat.
sursa: pinterest.com