Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii

Ziua își scutură petalele sub adieri de vânt molatec. Parfum de Florii se împrăștie prin noi toți și raza de soare binecuvântată vestește sărbătoare aleasă. Biserica e împodobită a Frumos, a Verde, a Lumină, a Bucurie. Închid ochii și iar mă duc spre tărâmul meu fermecat, din sat cu salcâmi și pământ uscat, unde primăvara avea miros aparte și viața părea că e desprinsă din cântec de cocoși și zumzet de păsăret ales. Mirosea a Verde și a Duminică și primul lucru pe care-l făceai era să ieși la poartă și să te uiți, lung, pe uliță, să vezi cine trece, spre ce trece și cât timp mai ai la dispoziție să-ți speli ochișorii și să o iei pe de vale până la biserica cea albită de Crivățul cu plete negre, pe care și le-a scuturat intens în nopțile de iarnă, de care încă îți amintești cu un fior.

Salcâmii sunt copacii străjeri în fiece gospodărie din satul meu cu nume ciudat, păstrați în caz de urgențe, când lemnele de foc nu ajung în vreo iarnă grea. De sunt suficiente, scapă de secure și mai stau pavăză încă un an sau mai mult. Ei știu tot; știu că de o vreme oamenii au mai plantat și altceva în afară de salcâmi și mesteceni. Salciile, care parcă prind trup doar dacă înfigi o ramură în pământ, încep să răsară pe șanțurile oamenilor. Și tataia avea salcia lui. Acum e a noastră, ne străjuie hotarul.

Îmi amintesc o duminică, pitită sub foșnet de crenguțe plăpânde și văd o siluetă de om strașnic, înalt ca un brad, căci avea peste 1,80 înălțime, și peste suta de kilograme, cu o față roșie, roșie de zici că își alesese culoarea bucuriei pentru împodobire aleasă. Venea din josul uliței, cu pas grăbit, cu pantalonii lui la dungă și haina de piele scurtă în care soarele făcea fețe-fețe, iar sub braț ducea un snop imens de sălcii pline de mâțișori. Și cum trecea, îi auzeai vocea inconfundabilă:

Să trăiești, Mărie, hai grăbește-te că a bătut clopotul o dată; hai, că-s Floriile!, și o zicea așa într-un fel de parcă pe ceilalți îi lovise amnezia și nu mai știau că ziua aceea era atât de așteptată.

Și iar foșneau mâțișorii salciilor sub brațul bărbatului care, atunci când vorbea, grăbindu-se, se bâlbâia ușor, spre deliciul nostru, al copiilor, căci nimic nu ne scăpa din amănuntele astea care întregeau povestea.

Adriană, măi Sălciuța tatii, ai făcut ochi, tată? Fugi de-ți spală fățuca și vino la biserică să cântăm Floriile!, îmi adresa cuvânt, și mie, nea Gicu, zis pe ascuns și Budală, și care ne era cumătru, dacă stau bine a desluși gradul nostru de rudenie.

Iar mâțișorii lui parcă mă ispiteau și mai tare.

Din curți, ieșeau, grăbite, femei cu basmale înroșite, cu narcise galbene în mâini, proaspăt rupte din brazda de flori, din grădina din față, a fiecărei case, și ți se părea că încă vedeai roua dimineții pe ele. Fete tinere, cu ochii cârpiți de somn, dar cu părul lucind de atâta pieptănare, își netezeau cutele rochiei, grăbind pasul. Zambilele lor lăsau, în urmă, parfum de tinerețe. Vreo dadă se legăna în baston sau la brațul vreuneia mai în putere și te uitai cum în fiecare coș sau mânuri muncite zâmbeau flori de primăvară ori ramuri îmbobocite de timpuriu cât să cânte biserica primăvara și pe Isus în zi sfântă.

După ce îmi umpleam ochii de frumos, intram în casă, îmi domoleam cu nițică apă buclele rebele, de îmi lipeam bretonul pe frunte, deloc estetic, dar cu o nevoie pe care nu o puteam explica, îmi luam fusta verde cu flori albe, care mă dispera căci o așezam frumos, în oglindă, dar, până mă îmbrăcăm de tot, i se răsucea elasticul din talie, de păream șuie mereu. Cinci minute rezista aranjatul meu riguros, după alte cinci răsucirea apărea, din nou, iar eu abandonam problema pentru o alta proaspătă – „oare câți vor observa că îmi ies degetele prea mult din sandalele mele de oraș”. Și de vedea cineva, cred că le era familiar amănuntul.

Deschideam poarta din vale, și, tiptil, ajungeam, și eu, la cel din urmă bătut de clopot.

Doamne, ce forfotă! Prin cimitir se tămîiau mormintele și se împodobeau cruci cu flori plânse, iar celelalte, rămase, înfrumusețând icoane, cântau în biserică a sărbătoare.

Ia uite, fată, aia a lu’ Verginica iar a adus, de la Buzău, crini din aceia regești de a pus la icoană. Pe lângă ei, zambilele noastre par ciulini!, se găsea una să chicotească ușor, făcându-mă să privesc către a lu’ Verginica, altă rudă de-a noastră, dintr-un neam cu mamaie. Habar nu aveam, însă, ca peste ani, fata aceasta avea să umple cu flori, mereu, nu doar de Florii, un mormânt de părinte plecat prea devreme, dar și Biserica, de parcă ăsta era rostul și tributul ei, ofrandă aleasă!

Nu fac altceva decât să împodobesc casa tatălui meu, cum mi-a împodobit el viața cât a trăit!, o auzeam murmurând…

Slujba începea, dar mie îmi părea că, în Biserică, florile cântă, sălciile și mai apoi chipurile de oameni, iar după anafura si binecuvantarea de final, fugeai să așezi la icoana casei un mâțișor primit de la Nea Gicu și sfințit de tata popa.

 

Până sa ajungi, însă, făceai popas pe la crucile celor pe care nu-i cunoscuseși prea bine, dar îi știai ca moși și strămoși, din poveștile altora.

Peste gard era C A P -ul, cu tot ce însemna el, și credeți-mă însemna – grajduri cu vaci lăptoase, pe care le păzea noaptea tataia, hale cu pui, unde lucra mamaia, silozuri de grâne, livezi cu prune grase, și pere aurii, grădină de zarzavat, duzii și aguzii ce ajutau la creșterea viermilor de mătase, dar ne îmbogățeau și nouă burțile, S M A – ul și toate combinele alea care așteptau mersul în câmp, tractoriștii cu bască de la I A S, altfel neconcepându-se uniforma, și mult verde, cu zumzet de viață plină, toate o ruină acum. Toate. Atunci, raiul.

Femeile se întorceau cu ramurile în mâini și cu zâmbete mulțumite pe chip. Nu se mai grăbeau. Stăteau toate în grup, așa cum le văzusem și deunăzi când coborâseră din căruța lui Nănele, bărbatul lui tanti Lenuța, cea mai strașnică femeie pe care o cunoașteam, după tanti Tinca a mea și bineînțeles, mamaie. Am reținut o întâmplare care încă își face loc prin multele adunate în cutiuța inimii. Când una dintre femei era bolnavă sau mai fără putere, iar cum în apropierea Paștelui nu era casă să nu fie primenită în var stins și lipită pe poale cu băligar de cal amestecat cu lut, dar și pentru că țoalele trebuiau scuturate, preșurile spălate cu leșie, și curtea măturată, albinuțele astea, de care vorbesc, se uneau cu toatele și până nu lăsau locul curat, nu plecau. Auzeai râsete, glume și strigăte ascuțite de Buzău, cum le numeam eu țignalul, iar seara reușea să le găsească mulțumite de fapta lor.

Când să se urce în căruță, femeia care era toată o lacrimă de mulțumire, apărea cu ofranda pentru lucratoare, un lighean de gogoși:

Ia, fă, luați de mâncați, că tare ați mai lucrat azi, că dacă nu erați voi mă găseau Sfintele Paști în mare dezordine!

Auzi, țață, dar sunt de post? Știi că noi am postit cu toatele de atâtea săptămâni?

-De post, mamă, de post – apă, făină și țaic proaspăt de la brutărie!

– Și de prăjit, în ce le-ai prăjit, bre ?, spuse una care în timp ce-i frecase oalele din bucătărie găsise, semn, niște untură de porc, într-o tigaie.

-Pfui, d-apăi, să știți că aveți dreptate, în untură le-am scăldat, că ulei de unde?, își frângea femeia și lacrima inimii, și mâinile, în timp ce privea ba la gogoși, ba spre femeile care deja se urcau în căruță.

Dar cum fiecare grup are printre el omul-salvator, numai ce se zburlește o dată mătușa Tinca, iar din două gesturi îi golește femeii ligheanul de gogoși în șorțul care-i era mereu pavăză:

Dă-le, fă, încoace, și bogdaproste; hai, rămâi sănătoasă și să ne vedem de Crăciun să te scoatem și atunci la liman!, puse ea zălog și bucurie în sufletul femeii.

Să vă zic că la un chiot de-al mătușii a aparut tot păsăretul de copii, de ziceai că semnalul era dat de dinainte: „Adriană, Angelă, Silvie, Sorină …haideti la gogoși!”, și nouă ne părea ca a venit bâlciul și sărbătoarea fix din acea căruță cu femei bucuroase de isprava lor.

Cântă Florile în Biserică, azi, de Florii, îmi cântă și mie iar amintirile, și nu din nostalgie, căci viața de atunci fu frumoasă, dar în niciun caz ușoară, pe când cea de acum e cu bucurie și primenire de iubire mereu nouă, mereu recunoscătoare.

Cântă Florile în Biserică, iar inima îmi râde și îmi plânge deopotrivă. Și musc dintr-o gogoașă, de post, șoptind, încet, un mulțumesc.

Salcia de la poartă e deja înfrunzită; mi-a zis mie om bun…,

 

..semnează, Sălciuța tatii!

 

flori in biserica
sursa: internet, romaniatv

 

Să vă cântați florile sufletului oriunde, iar voi, cei cu nume-flori să vă bucurați de cântec, de frumos, de binecuvântare. La mulți ani! Paste fericit celor care-l sarbatoresc azi.

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Fă rai din ce ai!

Hristos a înviat!
Pentru început, tot ce vreau e sa va gasesc sanatosi! Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt..total. Îmi tună și fulgeră, pe alocuri, la fel ca vremea de afară. Bonus, vești rele printre cele bune. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele, dar am deja vechime în practica asta, cel puțin de un an de zile de cand viata multora din jurul meu a fost dată peste cap.
Știu, sunt strângătoare. Asta nu e prea bine, mereu. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel, mai ales de sărbători. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți. E de bine, dar, de Paști, le adun pe toate la  un loc și le scald în Lumina Lui. Așa, decantez totul, ca în final să observ doar ce-mi aduce folos inimii. În restul timpului oricum ne învelim cu diversitatea vieții, astfel încât dacă vrei să ai parte doar de energie pozitivă observi, mirat, cum platoșa ce o porți zilnic barează, instinctiv, tot ce nu vrei a vedea.
Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni, și cred că asta îmi va fi lege de azi înainte, căci totul se face cu persoane dragi alături. Mama trimite, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Le pun pe toate ca  în orice casă de gospodar creștin și mă străduiesc să așez și eu semne care să arate cât de mult am așteptat ziua aceasta minunată.  Înroșesc  ouă, totuși. Simt că asta e musai să fac. Apoi migrăm spre cei care ne asteaptă ca în fiecare an. Ducem Lumină, luăm Lumină. Împărțim iubirea Lui și ne topim în povești stropite cu vin, amalgam perfect.
Mult frumos adun în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. De la oamenii dragi. Acelea mă răscolesc. Nițel sau poate mai mult, cât să alunge nebuloasele primite vrei-nu vrei, de la cei care nu cunosc liniștea și pacea interioară.   Mă învălui cu iubire, voie bună  din care mă voi hrăni, mult timp, să-mi ajungă. Acum, din așternuturi calde, îmi țes mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le suprapun pe realitate, cât de o poveste nouă, cu iz vechi. A mea toată. Subiectivă dar plină de realități firesti:
Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să devin astfel sau să pună disconfort în jur. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu aceștia. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..
Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștile mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile.  De când îmi aștern gândurile în on-line, am observat că nu suunt singura care primea haine și ciuboțele de două ori pe an, unul fiind acest timp al înnoirii și al învierii. Doar că acum mă uit cu duioșie în spate, căci zbaterile actuale tare îndulcesc eforturile celor de atunci care se străduiau să ne  pună manșete albe dorințelor noastre simple. Nu am avut o copilărie de basm, dar am avut una cu iubire și cred ca asta e tot ce a fost nevoie. E  evident, însă, de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, exista într-o măsura mult prea mare. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra, non-stop, se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Rochițe, papucei de lac? Ei, da de unde! Era nevoie de lucruri trainice care sa reziste până la următoarele descătușări din portofel. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…„până nu le mai faci”, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis; acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce-i rămâne în suflet, pe drumul lung al vieții.
La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări  „de ce nu și noi”? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.
Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu – casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.
La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții să merg.. era ceva ce nu-și puteau asuma ai mei. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau de ceva vreme, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.
Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.
La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau, nici măcar o clipă, că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.
La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, simt ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.
Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.
Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.
Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.
Sărbătorile îmi sunt mereu  cu semn de odihnă și reflecție. Se înșiră, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..
Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă, în mâini, semnul că există ceva acolo care …Înalță și Curăță.
Adevărat a înviat!

 

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tânguia peste deal și o întorsese pe bunica Florina cu fața spre el, închinându-se  încet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct în inimă:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi, bunică!

-Și de n-aș ști, îmi vorbește clopotul!, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasă la iveală.

Aurel, care se juca în fundul curții cu un pui de pisică vărgat, de zici ca era o zebră de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu înțelegea cum îi vorbește clopotul bunicii. Iși îndesa cipilica aia de împletitură lânoasă, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse  cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseză pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el să prindă din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.
Nu trecu mult de la întâmplarea neîntâmplată, că iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura în sinea lui știind că data trecută, când fusese sărbătoare, bunica își pusese șort și basma nouă, și după ce veniseră de la biserica scăldă niște corcodușe in apă, le ținuse la foc domol și i le dărui sub formă de compot dulce-acrișor, în care aruncă, așa, ca din greșeală, puțina menta proaspată. Cu  niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat n-avea cum să uite nici glas de clopot, nici forfota mulțumirii interioare. O simfonie aș spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul într-un gând alambicat în care intrau sunete tânguitoare, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele împreunate în semnul Crucii.
Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.
O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casă despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.
Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste, cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând, incet, pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.
Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale, îl invita, cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat că nea Ene putea citi gandurile omului, incat, ezită o secundă, dar iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, că destul îl urmăreau cele despre puterile celor din jurul său, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la clopotar, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceeași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că, pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.
Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci,  cum va spuneam, i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plânsul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Duminicile anotimpurilor. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

 Îmi plac zilele care dau semne că timpul ar rămâne frumos şi încântător. „Încântător”  e unul din cuvintele preferate de soţul meu și deja am o listă întreagă de vorbe care se simt, cum spune el. Când l-am cunoscut, exagera cu ele și-mi părea teatral. Era doar necunoașterea mea, căci în scurt timp…toate îmi aduceau zâmbet cu ineditul din ele. Inedit e și faptul că optimismul lui a bătut recordul din momentul în care se anunță, în iarnă, că se lungește ziua. Deja i se plimbă verdele pe sub ochi și vede numai păduri care înfrunzesc și muguri ce explodează, chiar dacă pentru toate acestea mai are de așteptat: „Vine primăvara, gata!”, iar tu îl privești ca pe o tembelă așteptându-l, de fapt, pe Moș Crăciun.
Dar și când realizează că nimic nu mai poate schimba adevărul și realitatea, să te ții bucurie. Simți cum te inundă fericirea simplității și te face să-ți placă perioada aceea a anului când vânezi orice transformare, te uiți disperat după verde crud, inspectezi copacii şi te entuziasmezi de orice cântăcioasă nouă de prin frunziș.  Ți-amintești cât zumzet  e dimineaţa, de ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva, de unde au fugit  urâtul şi toată negura vremii.
Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi, cred.  Duminica, totdeauna, e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei care cunosc tainele străzii noastre. Simt că se va schimba curând totul, căci se aud zvonuri deloc potrivite.
Tanti Maria are ani mulți, spre 90. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”,  nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica: „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi  să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă.
De o vreme, însă, nu mă mai uit după tanti Maria, să nu-mi plângă sufletul când n-oi mai vedea-o trăgând căruțul și purtîndu-și pașii spre casa Domnului. „Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri, căsătoriţi de mici,  cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele  şi cu  multă seriozitate în priviri. Fata e atât de firavă şi feciorelnică  încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara  şi un Toma, cu o diferență de vreo 3 ani între ei. Nu i-am auzit niciodată cântând, chiar dacă Filarmonica are concerte și încă numără stagiuni pentru cei care iubesc muzica adevărată.
 Nu e mereu linişte, de fapt, duminicile sunt zilele în care totul se schimbă și părem și noi în rând cu lumea.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă!
„Bei o cafea?”, îi intuiesc întrebarea. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Prin minte îmi trec alte duminici. Una de primăvară își face loc cu coatele, așezând o nostalgie ușoară pe chipul meu și o duiosie ce-mi inunda sufletul din doruri de pisici pierduți prin vremuri:
„Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspundea entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridicam să-i admir munca și mă bucuram de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvăleau pe lângă noi, se întindeau de plăcere şi parcă se minunau şi ei că ne vedeau prin curte, după atâta iarnă. Tan motan nu dădea semne că am ajunge vreodată să vorbim de el la trecut, căci cei 5 ani ai săi, de atunci, ne duceau cu gândul că mai ieri fusese ca un liliac – mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:„Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui care nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual. Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan a fost cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit „Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Alerga toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică, doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă.  Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza, a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune niciodată. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignorau perfect. Parcă-i văd cum se tolerează reciproc,  întinşi la „vestitul soare  cu dinţi” şi privind miraţi la Mihai cum spunea întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”
…doar că duminicile noastre se aglomerează în amintiri, se asează ca un teanc de rufe ușor umede, care miros a anotimpuri, și au imprimate desene și imagini cu ființe dragi care mai trăiesc doar în amintiri și ne aduc, deseori, miros primăvăratic, sau de toamnă, de duminică cu vin fiert și grătar în curte, cu fierbințeală ce ne ascunde sub streșini și cu dorul viitoarei duminici, indiferent ce ar cuprinde ea. Inevitabil este, însă, ritualul în doi și întrebarea senină: Bei o cafea? Una tihnită, de duminică?
7e7fc-68746_156308267846383_1605694656_n6417e-dsc00600silver1