La noi, de Crăciun

Am impodobit bradul afara, in curte, fara luminite,(mă disperă prizele şi firele prin udul curtii). Am mai pus ceva ornamente, tot afara, cu gandul ca daca dispar asta e. Într-un an am avut cativa moşi de-ăia ce se catarau cica pe casa. Un ”cineva” nu s-a lasat pana n-a distrus tencuiala casei ca să-i agate cumva, desi nu ar fi ajuns la ei nici cu scara. Am donat moşii și am scăpat de stres.

Si a inceput impodobirea prin casa, destul de discreta zic eu: pus globul, fugit după Alma, rotweillerita, rugat sa nu sparga globul in dinti. Implorat pisica Fifi sa nu dărâme ce am asezat pe etajera. Pus aranjament in fereastra, luat ornament din fereastra, prea era amuşinat de toti cateii. Si am mers tot asa: pus glob, furat glob, rostogolit glob pe podea, alergat catei, strigat, obosit, renuntat.

Am ramas cu lumânări in geam, ce lucesc fain, doi braduti artificiali pe care îi am de prin 1997, cu instalatii cu tot, şi care imi amintesc de sora mea, caci avem la fel; doar ca ea face şi brad elegant, asa cum e ea, ca n-are alergători de globuri prin casa, ci doar o mâţă haioasă bătrână (are vreo 19 ani).

Coronite la geamuri, ornamente in glastra, ”hăinuţele lui Mos Craciun”, incă o coronita pe poarta, dar in interior, că exterior nu mă risc, şi… gata. Subțire, că nu știam cum vor reactiona noii locatari roșcalii. Ciudat, nu par impresionati de niciun licar, niciun aranjament, își fac cărare printre ornamente spre locul de luat masa care, exact cum am facut cu Fifi, e la „etaj”, adica pe o tejghea de bar, unde nu ajung cainii indragostiti de mancare de pisici. Singurul lucru care aduce miros de brad in casa, un aranjament cu brad, a fost și singurul rontait de pisici, dar fara daune majore.

Totul pare sigur şi la adăpost şi acum, la trei zile după Craciun și nu mai risc maratoane prin casa după alte globuri.

Cel putin asa pare. Alma s-a urcat pe scaun la masa, priveste intens o felie de salam de biscuiti. Nu știu cum sunteti voi, dar la mine Craciun sau Pasti fara salam de biscuiti….nu exista.

Am vazut azi, la o prietena draga, atacul pisicii la bradul din dotarea lor și m-am gandit ca am scapat usor, dar nepovestiți.

Anul asta, tot citind povesti de Craciun, am visat ca am mers la colindat cu „bună dimineața” sau „neațalașul”, cum se zice in satul meu. Doamne, ce am mai rotit, in gand, cuvintele astea:

Bună dimineața la Moș Ajun
Și mâine cu bine la Moș Crăciun
Am venit și noi odată
La un an cu sănătate
Dumnezeu să ne ajute
La covrigi și la nuci multe
Ne dați ori nu ne dați?

Ehehe…ce vremuri! Ne imbraca mamaia mea cu haine vechi,
– caciula veche din blana de oaie, o traista si un bat de alungat cainii – , ne dadea in grija alora experimentati in ale colindatului, mai mari decat noi, deși, fie vorba intre noi, cam toti eram de o seama, doar sor’mea era piticot, si, in miez de noapte, nici mai devreme, nici mai târziu, luam la colindat tot satul. Ce noroaie, ce frig, ce de usi inchise!!! Dar si cand ne dadeau drumul si ne intindeau mere, covrigi, nuci, (unii care ne erau rude mai dadeau si ceva banuti), sau cozonac, si isi strigau tot neamul sa vada ca a venit „Brasovul” sa-i colinde, ce ne mai crestea sufletul!!!!

M-am trezit din vis confuza, dar chiar și azi, prin minte, se rotesc cuvintele acelea, de nu stiu cum sa le fac sa plece.

Unde ești copilărie, cu….povestea ta cu tot, cu mers pe stradă, cârduri-cârduri, încercând porțile și tremurând de frig doar pentru o bucurie ce pare desprinsă, acum, …..din ceasloave.

Parcă ies galbene, galbene și roșesc, brusc, de bucuria aducerii aminte.

Ce credeati? Ca ați scăpat de poveștile mele? Ce dacă a trecut Craciunul, spiritul acestuia inca mă bântuie.

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Poezie-jucarie, ceai de tei și armonie

Hai să ne vedem de treabă,
Dintr-o grabă-n altă grabă,
Din răbdare la minut
Să ne facem stoc și stup,

S-adunam, pentru vreo doi lei,
Tihnă, într-un ceai de tei,
Și să luăm o ceașcă mare:
Punem tot, miere-răbdare,
Relaxare omenoasă
Și servim la o terasă;

Arvunim un saxofon,
Căutăm un gramofon,
Prindem vieții un hamac
Și pictam totul cu alb,
Să mai curățim decorul,
Noi zugravi, noi ținem scorul.

Celor ce ne mai bruiază
Rezervăm o altă masă
Și le pun în căni ardei
Că e bun cu ceai de tei,
Să le mai iuțească gura,
Să-nțeleagă ce-i măsura.

Eu am pus, în două cești,
Ceai de tei, ceai cu povești,
Și-mi deschid o cafenea,
Fix, aici pe strada mea.

Am și iederă vorbită,
Am priveliște uimită,
Am zorele, chiar, la poartă,
Răbdare am câteodată;
Șase câini vă vor servi
Ceai de tei cu amintiri;
Fifi, franțuzoaica-pis
Nu va zice niciun pâs;
Veți avea și-acrobații
De la micii roșcalii.
La masă, lângă catarg,
Vă va flutura un steag,
Muntele vă dă răcoare,
Deși presimt o ninsoare,
Însă fierbem niște țuică,
Relaxarea să ne-ajungă.

Dar să coborâm în toamnă,
Va promit că n-avem dramă
Și că-n lumea mea cu zmei,
Antidot e-un ceai de tei!

 

 

Silver, pisicul nemuritor

Silver, pisicul!

 

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme, le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Cîteva  veri în urmă, cam multe adunate, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Câini avem din 2011. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.

pisicul
Silver, pisicul
 Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură al vecinului, lat de 4 cm,  5 pisici. Niciuna a noastră –  3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Voiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.

Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau; se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau de tot. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, iar cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și mâțele lui. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.

Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul omului pădurii, vecinul care are casă imensitatea naturii, Ioan cel rătăcitor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu. Cat vor mai fi, căci casa dispare. Omul-investitor lovește si aici cu proiecte ample, ca deh…e centrul Brasovului!

Din acea parte, cred,  a venit şi unul dintre motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan ciudat, cu destui anişori în palmares, dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarmă Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau cei  „biologici”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.

Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi, cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adică, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer cănile, oricarui moment unic.

Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!

silveras
Silver, pisicul

Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un televizor din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era  un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l suportau defel. De fapt nu l-au vrut de la început, cum spuneam.

Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Uitase ca tot bătrânică și bolnavă de pneumonie si chisturi ovariene fusese cand a ajuns la noi. Tan-motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, in casa noastră, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.

Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.

 79035-531511_239784142832128_1605823949_nA făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!

L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Problema cu sănătatea a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta, mai ales spre final când nu mai ținea cont de litieră mereu, dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.

Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg! Nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!

Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, Doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui. Cu Lupu-Baiatu, insa, a fost cea mai induiosatoare perioada. Doi bătrâne care se protejau unul pe celălalt, dar despre asta am mai vorbit.

O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”

silver
Silver, pisicul

A fi sau a nu fi umbră

A fi sau a nu fi umbră
-Linişte!
Ziua a început cu stângul.
-Of, nu înţelegeţi? Vreau linişte!
Da, de unde! Cineva îmi strigă în minte să-mi mut maşina că vin să asfalteze strada. Ba nu! Chiar strigă! Strig şi eu mai departe: „Du-te şi mută maşina!”.
Revine.
-Chiar asfaltează strada?, zic…
-Ei, na.! Trei speriaţi şi o măgăoaie de mașină! Au adus niște pietroaie!
În fine. Ştiţi de când s-au apucat de asfaltat și reparat o străduţă în mijlocul Braşovului?
Din mai. De fapt, de atunci, e un du-te vino pe strada noastră, ba repară ce-au stricat, ba fug cu lunile. Acum miroase a fum și văd un zid nou din pietre mari, albe. Hmmm, ceva au meșterit. Sper să meșterească și gardul că prea e mizerie lăsată de izbeliște. E octombrie imediat, tot pietrişul a luat-o la vale (strada e în pantă), şi eu tot nu cred că vom avea asfalt de-ăla, pe bune, nici gard nou. Când plouă, materialele de constructie, lăsate lângă casa noastră, migrează pe alee. Cui să spui? Și dacă spui, te asigură că vor rezolva. Nu rezolvă. Nu-i scoți din ritmul lor știut. Cu siguranţă vom face excursii lungi, la iarna, de la locul de parcare până acasă, dacă vom rămâne aşa….( (vă asigur că secvența asta e nouă în fiecare an, căci, de când cu omul întreprinzător și omorâtul munților, șantierul e permanent în jurul nostru – cu pauze, doar)
Ce spuneam? Aaaaa…..! Că vreau linişte! Nu-i! Din păcate, câinii latră toţi trecătorii, parcă se iau la întrecere. Ah, nu parcă! Sigur se iau la întrecere. Ăsta e unul din „dezavantajele fermei noastre de animale răsfăţate”. Telefonul sună:
-Te-ai trezit?, aud
-Nu, dar contează?
Tot linişte vreau şi nu am. Dau de mâncare la doua mâţe care nu-s ale mele dar le simt ale mele. Le observ cum îmi străjuiesc casa, una într-o parte, alta în alta. Mă întreb ale cui or fi de sunt așa flămânde. Îmi beau cafeaua şi mă apucă  un râs isteric de o sperii pe Fifi – Toto îmi aducea, liniştit, şosetele lăsate lângă pat. Băiat deştept! Ştie că am nevoie de ajutor la curăţenie…..
Deschid calculatorul. Repede trec peste câteva lucruri de aici, şi uit de durerea de cap. Nu mai aud nimic. Ca prin ceaţă percutez la un: „Am plecat!” Auoleu!, zic. E timpul de treabă.
În fine! Ce vreau să spun e că nu aş schimba cu nimic tot vacarmul ăsta de dimineaţă. Că ador să fiu, să exist în lumea asta a mea,  înconjurată de iubire. Că-mi plac prietenii mei, că-mi place chiar şi modul cum îmi trece durerea mea de cap. Îmi place aroma cafelei făcute ZILNIC…doar de soţul meu, stânca din curtea casei mele, veştile primite de la cei dragi care te sună să-ţi ureze o zi bună şi să te salute, iar tu tremuri de fericire că totul e în ordine și inima ta nu o ia la trap. Restul lucrurilor sunt rezolvabile, se bifează încet, ca într-un carnețel de bal. Fericirea e mai greu de punctat, dar extrem de ușor simți cum ești învăluită de tihnă doar știind că toți sunt bine.
Ce am fi fără ei, fără orizontul fiecăruia şi fără oamenii, animalele şi toate lucrurile pe care le iubim? Nimic! Poate doar nişte umbre care merg, respiră şi cam atât. Ştiţi câţi ani am fost ca o umbră? Mulţi. Mult prea mulţi!
 Pentru un om care cunoaşte ambele feţe, zic atât – faceţi tot ce vă stă în putere să iubiţi, să trăiţi, să vă placă viaţa voastră (indiferent de greutăţile şi urâtul din ea), să vă beţi cafeaua cu drag, să plângeţi, să râdeţi, să vă doară capul. Dar, refuzaţi sa fiţi UMBRE. Ştiţi ce uşor le detectează ceilalţi? Şi vă spun eu –  ACOLO ….nu e nimic!
Starea de „umbră’‘ ….e doar o trecere; respiri …..dar nu trăieşti. Din zi de sărbătoare, cu recunoștință …te salut, lume!
mai bine umbră...de cățel, decât umbră pământului degeaba
mai bine umbră…de cățel, decât umbră pământului degeaba

Prietenii incredibile

prietenii incredibile
Prietenii incredibile:
Pe 2 ianuarie, 2015, a apărut la noi Lupu’-Băiatu’, lupușorul bătrân ce nu credeam vreodata ca se va atasa atât de tare de noi, dar mai ales de casa. Era in stare sa nu iasa decat târât, eventual, și, rar, iesea în curte, de bună voie. Al șaselea caine care a aglomerat și mai mult locul și a impartit lumea in jurul nostru: o parte ne crede nebuni și inconștienti, iar o parte socoate ca e frumos gestul nostru. Uite ca au trecut doi ani jumatate și el nu doar că nu mai arată batran, ca atunci cand l-am gasit mergand prin zapada, ci tot zici ca intinereste de fericire.
 
In fine, de cand a aparut el, pisicul Silver, singurul supravietuitor, de atunci, din cei trei pisici pe care i-am avut din 2008 încoace, se autoexilase la demisol, in bucatarie. 6 luni. 6 luni in care frica de lupusor a fost mai mare decat nevoia de aer. Îl mai asezam eu pe pervaz, dar mieuna a neplăcere și se retragea in culcușul lui unde nu voia a fi deranjat. Într-o zi, pe 13 iunie 2015, Silver, a venit in sufragerie singur. Mi s-a cuibărit in brate si a inceput sa toarca.
 
Sub masuta mea de scris, statea intinsa maidaneza, pe un scaun de bar se aciuase catelul cel mic, Toto-vânătorul, alt sufletel care nu poate sta fara atingere de om. Alma- rotweillerita se spăla de zor, cu zgomot, usor deranjant, dar amuzant. Asta e obiceiul ei, cand se asaza parca spre a dormi.
 
De pe hol ne privea lupul și, culmea, se făcea ca nu vede pisicul. Mihai se uita in jur, iși oprea privirea pe fata mea și cu o duiosie de care mi-era dor imi spuse, incet: „Mai, ce draguti sunteti toti din casa!
 
Am uitat sa va spun ca pisicul meu nu părea prea bine, cred ca avea 10 grame cu tot cu blană. Dar timp de 5 ani, cat a stat la noi, caci tot batranior a venit si el prima data, veterinarii ne tot amenintau ca moare. Am sperat sa fie cat mai tarziu acel moment. Sau niciodata.
 
In 24 iulie 2015 Silver a renuntat, cu greu, la ultima lui viață, dar din 13 iunie pana in 24 iulie Lupu’ – Baiatu’ a avut un scop – sa pazeasca pisicul. Ore in sir il privea cum sta pe pervaz la soare. In ziua cand Silver s-a desprins, nu l-a mai cautat niciodata, de parca stia.
 
Ca un facut, un an am stat fara neam pisicesc, și in 21 iulie 2016 am luat-o pe Fifi, iar Lupu i-a devenit prieten bun. Mi-au dat asa niste lectii, dar cred ca eu chiar aveam nevoie de ele, caci mereu am subestimat puterea lor de a face fata multor provocari. Uneori, par a intelege mai usor semnele din jur. Azi am avut o zi greuță, sunt obosită tare și, ca un facut, niciunul nu se agita, toti stau cuminti asteptand o privire unica, doar pentru ei. Doar Lupu’ Baiatu’ o priveste pe Fifi…
..deh, prietenii…de suflet și taină..,