Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Bună seara, vecină! Ce mai faci?

 Bună seara, vecină!
Bună seara vecină!
Bună seara, vecină!
Tare harnica a fost pasarea asta gri. De doua ori a scos puiuți. Când ma declarasem invingatoare, pazitoare de înaripate mici pe care nu trebuia sa le vaneze Toto tomberonezul, care sta geană pe copacul cu crengi miscatoare, na..ca vad alte oute bleu gri verzi, precum opalul, Si nici bine nu asistasem la niscai lecții de zbor, ca pasarea-mamă și-a reluat locul și a inceput rabdatoare sa dea viata. Din nou.
 
In curtea noastra, de o vreme, e o intreaga coalitie pasareasca. Mici cantaciosi parca le vin in intampinare micutilor, aratandu-le calea spre cer. Pana au prins putere, au asteptat popasul cu hrana al celor doua pasari: clocitoarea gri și una neagra, ca o mierla, care aduceau gandacei, rame și tot felul de vietati care sa-i faca, pe cei ce stateau ore in sir cu gurile cascate, sa prinda puteri, cat mai iute.
 
Piste de decolare și aterizare erau crengile bradului nostru, iar foșnetul lor trezea „vanatorul”, dar si pe mine cu cate o avertizare scurta: „Nu! Nu… acolo!”
 
Si am pazit puiuti, si vin pe gard timid, ca o multumire scurta, sau pe pervaz, la firimiturile de paine, de care, pana mai ieri, nu se atingeau deloc, spre ciuda mea. Acum, alți 5 natafleti stau și asteapta pupicul cu mancare, iar eu vad spectacol și ….binecuvantare.
 
Si uit de multe, uit ca sunt obosită, uit că mă roade că nu am timp liber, asa doar pentru mine, uit ca blocul de langa noi ce a crescut în locul muntelui, mutilat de picamerul omului întreprinzator, își primește încet, încet locatari, facandu-ma sa-mi doresc sa fug precum pasarea aceea neagra. Vazand cu ochii. Au omorat muntele, iar pasarile care, pana mai ieri, stateau in curtea vecina, sunt toate la noi. Iar noi ne bucuram de sunete miracol și..de viata. Insa sunt și neajunsuri – mai mulți șerpi, ceva…„rozătoare”, și niște viituri….aparte, când plouă. Dar pe acelea nu vi le spun cu lux de amănunte, dar vă zic că, ieri, s-a auzit zvon, ca pe poteca noastra cineva i-a mai vandut „omului întreprinzator” alta proprietate pe care eu o adoram. Daca si acolo in locul acelui rai, rasare bloc…eu caut casă la țară. Dar țară de aia prin împrejurimi. Zic si eu, acum, de ciuda, că desi traiesc in zonă de case,  in mijlocul Brasovului, direct in pădure, pe o potecă, am ca vecin…un bloc nou nouț. V-am mai zis eu despre asta, cândva.
Mi-aduc aminte, ca anul trecut, cand pasarile astea zburau in cautare de hrana, Mihai al meu, aducea rame in curte, le lasa langa brad, cat sa le gaseasca ele, ca din intamplare. Mereu ma induioseaza amanuntele astea, exact cum mă tulbura si cand observ ca a hranit si cainii ce nu  au pe nimeni in afara de el, cand stiu ca aduce ramele intre bete, ca suratele cu pene sa nu simta „miros de om”. Spectacolul vietii mele are scene repetative, dar mereu le iau de noi si le simt de parca prima data asist la desfasurarea lor.

 

Ultima fotografie e preferata mea. Categoric, înaripatei  nu-i pasa de framantarile mele. Are treaba pasarea eroina, cea care a adus primavara asta vreo 10 pui, in total. Are de munca, nu-i vreme de tanguire. Mi-o lasa mie toata. Ne privim ochi in ochi, de la cuib la cuib.
 
Buna seara, vecină!
 
– bonus, o jucărioară-poezie, din ani trecuti, când mirarea miracolului din brad era la inceput:
 
Într-un brad, ca o spirală,
Într-un început de timp,
Nu-s nici globuri, nici beteală,
Pare-un pom obişnuit.
Stă cuminte, fără freamăt,
Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,
Gălăgie, tobe, zgomot
Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.
Îl mai necăjesc blănoşii,
Ce spre ramuri se întind,
Dar i-alungă cu ţepoşii
Verdelui fără sfârşit.
Muzica pădurii mamă
O regretă, uneori;
Inima i se adapă
De sonetul prins în zbor.
Dar de zece zile-ncoace,
Am văzut, în ale lui ”plete”,
Paie, aţe, ghemotoace,
Iarbă, gâlme şi scaiete.
Agitaţie-n crenguţe
Şi ceva înaripate,
Ce purtau între gheruţe
Sau un cioc, vă spun, de toate.
Ca un detectiv de seamă,
Înarmat c-un telefon,
Am luat urma, fără teamă,
Musafirului din pom.
El gara fără să ştie
De intenţia inamică
Şi-un moment, cât alte-o mie,
Am surprins, încet, cu frică.
O minune, o splendoare,
Într-un cuib gen coşuleţ,
Sta micuţa cântătoare,
Păpuşa cu .. …. cioculeţ.
Poza-i ca o ghicitoare,
Dar se vede-un ochi şi-un cioc,
Nu-i aşa că-i lucru mare
Pentru bradul cu ”ghioc”?
Nu ştiam de ce, de-o vreme,
Era piesă principală,
Ascundea în el o lume
Şi-o poveste teatrală.
Căci n-o fi mare scofală,
Să vezi pasăre în cuib,
Dar, vă spun, e o mare fală
Să pozez, curând, şi….”pui”
Te salut, lume! Mă pregătesc și eu să decolez…spre ținte înalte. Sper să-mi iasă! Bună seara, vecină! 
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix
Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare pentru EI · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Poteca Adrianei

Drumul către și dinspre Buzau a fost mai liber ca niciodată. Ploaia a stricat planurile multora probabil, încât traficul nu a fost deloc aglomerat. A condus cumnatul lin, fin, deloc agresiv, cu o blândețe necunoscută mie și nu din punctul meu de vedere, daca înțelegeti ce vreau a spune, punând accent pe siguranța noastră, dar dându-ne și posibilitatea de a admira ușor ceea ce ne oferea priveliștea. Din cand in cand mă vedeai cum priveam pe geam, uimita ca drumul se desfasura altfel decat stiam eu că există, desi pe 10 iulie il mai bătusem o dată. Ce repede se pot schimba lucrurile și, uneori, perspectiva!

Pe tot traseul, dar mai ales la Mizil, am văzut căței frumoși, ce păreau abandonați, privind lung după mașini și oameni, ca după o amintire cu suflet eliberat de poveri. Cel puțin asta îmi exprima mie vreo privire blândă și resemnată, fără să fac însă o analiză amănunțită, încercând sa mă amăgesc ca sunt doar liberi și că, poate, iși fac plimbarea de după amiază, pe corso. Nu vreau sa ma gandesc la altceva, sa nu mor de tristete și să nu-mi provoc alte răni mai noi sau in plus față de cele ce le am deja vizavi de acest subiect. Poate și de asta mi-a fost un dor nefiresc de cei de acasă, pe care îi știam, însă, în siguranță chiar dacă lipsa lor nu-mi producea prea mare bucurie. Noroc că am găsit alte pufoșenii drăgălașe în bătătura mamei, pe care am sarbatorit-o joi, cu atâta drag.

Bușteniul părea aerisit și cu artere noi, Sinaia plină de turiști, iar dinspre Caraiman aburii pluteau de parcă erau niste iele într-un dans magic, plin de mister. M-am mirat nițel că, independent de vreme, ce nu era prea prietenoasă, Crucea din vârf se zărea semeață și demnă, străjuind piatra și văzduhul, nesfârșitul și lipsa de hotar. Te lua cu friguri doar privind-o.

Pe la popasurile cunoscute se aglomerau vânzători de pepeni, miere, fructe de pădure și vestita branza de burduf. Cum treceai de URLAȚI…3KM, cum râd eu de fiecare dată, apar și funiile cu ceapa roșie, ceapa de apa, de Buzau. De ce s-o fi numind ceapă de apă? In fine. Când ajung in zona periferica a Buzaului îmi ridic gâtul și privesc spre arterele principale, recapitulând în gând: „Pe acolo e gara, dincolo dai in centru, pe aici Drăgaica!”E doar o formă de a spune „bună ziua ” unui loc drag ce iși verifică urmele unor rădăcini adânci, prin niște simple întrebări.

Cel mai mult, însă, îmi place sa privesc drumul de la Buzau la Cilibia. Mi-aduce aminte de tata. Conduceam eu o Dacie veche și obosita, dar care mi-a fost tare dragă. Tata statea in spate și iși ițea capul pe la mijlocul banchetei, între scaune. Pe la Mânzu, copacii se înalță spre cer.. .. lung, prelung, ca într-o rugăciune tainica, unindu-și ramurile într-o îmbrățișare firească. Era vară și soarele mijea printre crengi, făcând locul de basm. Eu încetineam, vrând, parcă, să cuprind cât mai mult din minunea lui Dumnezeu. Tata sesiza și ȘTIA, fără să-i spun de ce fac asta, uimit fiind și el de sărutul pasional al frunzelor, fix pe altarul Cerului.

„-Nu-i așa ca e minunată aleea asta, tăticule?”, îmi șoptea el ușor emoționat.

plopișori

Încuviințam zâmbind, cu ochii pironiți spre orizont și cu o privire fugară în oglinda retrovizoare unde întâlneam lumina aia specială din ochii tatei. De atunci, de câte ori ajungeam în zonă, tata spunea simplu:„Hai, că mai avem puțin și ajungem la Poteca Adrianei!„

Din acel punct, undeva pe o strada laturalnică, se face drumul catre locul pe care părintele meu și l-a ales, inca din viață, să odihnească pe veci. De fiecare data cand ajung, însa, pe Poteca Adrianei, cum frumos o numea el, îi zic tatei o rugăciune scurtă, iar privirea mea către cer nu mai adună doar împreunare de frunze, crengi și vazduh ci licăr de înger ce ne vegheaza. Și șoptesc încet: „Da, tată, am ajuns!„

Articolul este înscris în duzina de cuvinte, din clubul celor 12 cuvinte, iar în tabelul lui Eddie veți găsi și alți participanți. Cuvintele obligatorii, cu ajutorul cărora am țesut amintirea asta, sunt: ”exprima, independent, analiza, eliberat, perspectiva, exista, accent, suflet, rani, lipsa, amintire, radacini.„

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte · Mărgăritare versificate

Memoria străzii

Aud mulţimea fremătând şi-n mine

Se aud ecouri ce le ştiu, dar, parcă,

Îmi smulg din mine, bucată cu bucată,

Cuvinte care-au însemnat odată

O ţintă şi un drum

Şi parcă-i fum,

Acum.

 

Mă scutur, mă agăţ încet de vise,

Ce au fost prinse-n colier de argint,

Aprind o candelă fără chibrit

Dintr-o lumină peste care curse,

Din ochiul de dragon al lunii,

Luciri promise, mii,

Şi încă  vii.

 

Dar lumea-i stâncă, bibelou cu aripi smulse,

O păsăre ce-n gheare nu a mai prins nimic,

Căci suntem opera ”răului mai mic”

Sau poate un volum cu versuri scrise

De vreun străin, ce sigur ştie

Că vom striga o zi,

Dar nu vom izbândi.

 

Mă uit spre cer, dar cerul nu-mi vorbeşte,

Niciun strămoş nu văd, de amărăciune,

Şoptesc timid o nouă rugăciune,

Îmi şterg noroiul de pe ghete, cu trei ”deşte”

Aprind bricheta-n Piaţă şi scapăr trei scântei,

Mă uit la lume rece,

Iar ea în ochii mei.

 

Şi în revistă aş trece  mulţi ani, vreo douăşcinci.

O viaţă, a mea viaţă, şi-a tuturora oare?

Căci lumea parcă strigă sau poate mi se pare!

Acum purtăm toţi ghete, nu mai purtăm opinci

Şi-atunci de ce părem desculţi, săraci şi trişti?

Iar glasu-i mut. Se aud ecouri slabe

De vieţi fără silabe.

 

Mă-ntorc. Privesc pădurea din toamna mea de foc,

Pe masă e o lampă şi ceva cărţi de joc;

Trag la-ntâmplare asul. Să joc la cacealma?

Posibil e şi asta, dar nu-mi joc viaţa mea!

De ne-or juca-o alţii? Ar fi păcat, îmi pare!

Să ne jucăm deci cartea!

Şi nu la întâmplare!

 

Memoria străzii. Asta e tema ”provocării de luni” din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc as putea vorbi despre memoria paşilor pierduţi ai mei sau ai fiecăruia dintre noi, despre potecile ce  păstrează  o parte din mine, chiar dacă aproape nu le mai recunosc; despre memoria străzii din momentul Revoluţiei, despre care nu pot vorbi nici acum după 25 de ani, dar aleg să repostez poemul ce vorbeşte despre o stradă a dezamăgirilor colective, a timpului pierdut în speranţe şi vise neîmplinite ce poartă-n ele memoria sacrificiilor făcute uneori în zadar.  În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări.