Joia zăpezilor mele aniversate

In joia zăpezilor mele, aniversate timid,
Liniștea devine un alt acasă,
E lesne că între noi nu se strecoară nimic,
Doar un fulg de iubire se topește pe masa
Într-un la multi ani pe care-l împart
Cu toți cei care de o vreme NU-mi..tac,
Ci îmi cântă…poeme….

Dragilor, asa arata dimineata mea, ca intr-un basm din copilarie, doar ca in loc de ceai am cafea, in loc de sanie am balansoar, si in loc de liniste am ecouri de urari care mai de care mai speciale. Daca ma asez temeinic sa va raspund, ma vor troieni alte zapezi ale cuvintelor, unele care povestesc despre drag si bine, de sanatate si frumos. Daca acum ceva vreme spuneam ca as vrea sa fie mereu Craciun si An nou sa pot simti vibratie buna si energie pozitiva multa, uite ca la ziua mea de nastere nu m-am gandit. Nici cu familia nu am apucat a vorbi. Telefonul suna si laptopul bipaie a iubire. Va multumesc, dragii mei! Unul nu va ramane nerasplatit. Va voi raspunde tuturor, dar pana una alta va multumesc și va trimit o imagine dintr-un Brasov care sigur ma sarbatoreste și el.

Sa-mi traiti! La multi ani, mie! La multi ani, nouă, voi ce-mi faceti povestile sa nu doarma singure!

 

 

Continue Reading

Joia duminicilor mele

Într-o zi de joi m-am măritat, intr-o zi de joi mi-am cunosut sotul, intr-o zi de joi s-a nascut el, intr-o zi de joi habar nu am cate oi fi facut. Maine e ziua mea. O joi oarecare cu iz de duminica. Va las un text, cu amintirea unor vremuri nu mereu fericite. Maine va astept, aici, sa ne bucuram de joia perfecta, cu siguranta:

„Unde scrie că aniversările sunt mereu fericite? Sau că nu pot deveni unele fabuloase după ce ai experimentat singurătatea absolută? Privesc în gol și mă văd în mulțime, plină de frustrări cosmetizate cu zâmbet, rece, blazată, trufașă, bravând, încercând să păcălesc aparențele. Undeva, cândva:

Sorb picătură cu picătură. Atentă, distrată, prinsă în singurătăţi frivole cu gust de cireşe amare. Gândurile-mi trec cu repeziciune prin episoade de-a râsu’-plânsu’ şi nu uit nicio clipă că sunt pierduta zilelor de duminică ce cad într-o joi. Strivesc între dinţi două boabe de cafea din bucăţica de tort din farfurie. Nu mă împiedic de amănunte şi scot o lumânărică din poşetă. O înfig brusc, cu un gest teatral, uşor dramatic chiar, fiind sigură că, măcar, un spectator am în acel bar, în care lumea adulmecă aburi de viaţă efemeră. Să-mi spun la mulţi ani? Să trăiesc? Cui? Mi-aş fi dorit să mă nasc vara când cireşele se coc şi miroase a viaţă, bogăţie şi curaj. Fulguie uşor şi-mi suprim gândul. Ianuarie nu e tocmai luna mea favorită. Toţi încep ani, îşi fac planuri, prind idei noi. Doar eu ştiu că trebuie să mă bucur forţat de o zi ce se ascunde în începuturi. Ale altora. Niciodată ale mele.

Suflu în lumânarea mea roşie şi prind între degete cireaşa confiată din tortul meu devenit, brusc, ..aniversar. Hmmm, „cireaşa de pe tort”! Oare ăsta să fie echilibrul dintre gânduri dulci, vinovate şi viaţă cu cireşi în floare? Cine ştie? Într-o zi, voi avea cireşul meu copt, fix într-o zi de ianuarie, iar în dinţi voi zdrobi, nu boabe de cafea, ci fructe dulci şi zemoase ce le voi culege încet, cu grijă, ca într-o vrajă. Doar să vreau….

Şi am vrut….

Mă voiam “duminică”, dar tot a joi străluceam. Acum mi-am prefacut zilele în duminici pretioase, cu foarte, foarte putin. Doar gustul de cirese amare mai revine, așa, ca într-o amintire pretioasă a unei singurătăţi ce părea că nu va mai pleca.
Dar a plecat.

 

Definitiv. La multi ani, mie!

 

Pentru o zi de joi aniversara, in care nu voi aseza tristeti ci doar bucurii. Azi, e permisa orice scriere

felicitare primita in dar de la poeta Mihaela Aionesei
Continue Reading

Moș Crăciun ne vede

Moș Crăciun...ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Moș Crăciun…ne vede
Vă văd pe toți, cu mic, cu mare,
De aici de sus, de aici din zare,
Văd ca nu simți povestea plină
Că nu-i dai timpului Lumină,
Și că tu crezi că nu exist
Căci n-ai primit, de ani, nimic.
Dar spune, sincer, tu chiar crezi?
Altfel mă-ntreb de ce te pierzi
Doar memorând ce n-ai atins
Când dar ți-am fost, și nu în vis,
Când am venit cu sănătate,
Cu bucurii nenumărate,
Când ți-am pus steaua nopții-n frunte
Și îngerii să te sărute,
Să nu mai simți însingurare
Ți-am trimis liniște și tare
Te-am purtat cu mine,
Și în povesti, și prin destine
De oameni ce-or simți la fel;
V-am făcut glob și cântecel.
 
De nu mă credeți, vă îndemn
În zurgălăi sunteti toți ghem
Și-n sunetele ce răzbat
Am prins iubirea voastră-dar.
 
Acum, vă-ntreb, nu e mai bine
Să fiți voi darul din mulțime?
Să fiți chiar globul luminos,
Să auzi un mulțumesc frumos?
 
Ei, să ma-ntorc, vă văd pe toți
Și pe la geamuri, pe la porți,
Puneți beteala și lumină
Moșu’ vă pupă, o sa vină
 
…măcar c-un vis ca de Crăciun,
sa fiți din nou copilul bun,
 
și-apoi vă plimb …prin lumi de oglindă
cu darul inimii …colindă!
 
Dragilor, va doresc să-l primiți pe Moș Crăciun cu inima senină, chiar dacă nu aduce decât un gând bun! Eu va doresc sa aveti sarbatori minunate cu cei mai frumosi oameni alaturi si in gand! Craciun fericit si la multi ani!
 
Continue Reading

Moș Nicolae și o lume-ntreagă de cuprins

Moș Nicolae și o lume-ntreagă de cuprins

Moș Nicolae și o lume-ntreagă de cuprins

 

Pupici-papuci, cu vorbe dulci,
să îi adaugi lângă nuci,
să-i lasi la uşă, lângă prag,
şi să primesti un Mos pribeag,
să pună nucile-desagă,
să dea la schimb o lume întreagă…

Moșul strângând la piept o lume-ntreagă

filmulet …la biserica din Ozun, Covasna gasiti pe pagina de facebook a sotului meu la capitolul clipuri video.

 

Continue Reading

O bluză violet, un toc de cizmă rupt…

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică:

Se înfășurase noaptea peste mine și sacoul meu de catifea bleumarin. Coborâsem mult prea plină de mine din limuzina aceea cu aer retro ce torcea, în mers, ca o pisică persană. Drumul îmi aburise sufletul, iar acum ieseau, la propriu, precum fumul, în frigul de afară, învăluindu-mă ca într-un șal diafan. M-am strâns toată a înfrigurare, de parcă mă îmbrățișam singură, încercând să calc atent printre pietrele cubice din fatța restaurantului. N-am mai făcut decât un pas și am observat cum unul dintre tocurile cizmelor mele de piele, ce mi se mulau pe gambe atât de senzual, a simtit nevoia să se desprindă ușor de pe talpă, fara a se rupe. Era tot ce uram eu mai mult – să am încălțări scâlciate. Pășeam și simțeam cum se balansa neplăcut, făcându-mă să ezit în mers. Îmi reveneau amintiri neplăcute de pe vremea când, prea tânără fiind și deloc înstărită, purtasem atât de mult o pereche de pantofi și atât de multă grijă aveam de aceasta, încât nici flecurile, nici măcar o zgârâietură nu permiteam să apară pe luciul de lac de culoarea somonului. Nu băgasem, însă, de seamă tălpile, iar într-o seară, la un simpozion rătăcit, în timp ce stăteam picior peste picior, am observat într-o oglindă, așezată parcă strategic, ditamai gaura în talpă. Mi se parea că toți de acolo știau despre asta și multă vreme mi s-a plimbat prin minte ideea că eu nu fusesem destul de atentă să observ o astfel de „nenorocire”.

Așa și în seara aceea, pășeam timorată în restaurantul mult prea extravagant pentru mine. Sub sacou, bluza mea de un violet aprins, tot se ridica deasupra bentiței din talie a fustei. Nu știu dacă mi se activase un soi de disconfort, dar nu mai îmi doream decât să plec, caci mă si vedeam ispită pentru domnul de lângă mine, care sigur ar fi vânat orice semn de goliciune mult prea expusă. Mi-am strâns cu grijă catifeaua sacoului pe mine și am încercat să ascund starea de agitație ce mă cuprinsese.

Cei din jurul nostru, mult prea gălăgioși, comandau de toate, de zici că se spărsese cornul abundenței si al poftelor nemăsurate. Timpul se scurgea mult prea repede, iar eu tot îmi mai verificam starea tocurilor, sub masa aceea cu față de masă de damasc, mult prea apretat. Nu știu când a trecut timpul, dar am realizat, subit, că nimeni nu va putea conduce; că nici femeia, nici cei doi bărbați nu se sinchisiseră că cineva trebuia să conducă la plecare. Nu băusem deloc, ne fusesem prevăzătoare, ca sa zic așa, dar și în ziua de azi..dacă beau alcool, nu mănânc, iar dacă mănânc..nu beau; ceva din combinația asta îmi dă stare de rău.

Ieșim; ei amețiți, râzând prea tare, eu atentă să nu îmi las tocul în pietrele acelea strâmbe și mult prea lucioase. Începuse a picura, iar cheile de la mașină sclipeau în fața mea ca un diamant într-o vitrină. Nu le voiam, nu mai condusesem niciodată, până atunci, o mașină bună; eram obișnuită cu hârburi ce păreau asamblate într-un magazin de jucărie și în care sigur intra frigul sau se bloca o ușă, ori un far nu mai lumina. Nu mi s-a lăsat niciun drept de apel, deși mă plângeam de ploaia care se schimba, cu fiecare minut, în lapoviță.

Am ieșit din parcare mânuind volanul ca pe o rotiță la jocuri mecanice. Părea prea simplu. Căldura deja se instala, toropindu-i pe cei din mașină, lăsându-și capetele pe tetierele scaunelor, uitând să facă măcar conversație de complezență. Eu simțeam cum tocul cizmei mele se rupea de tot, la fiecare apăsare de ambreiaj, dar nu-mi mai păsa. Lumea era prea amețită, ca să-mi și observe mie angoasele. Noaptea mă înfășura din nou, mult mai tare ca la venire, dându-mi, însă, ca dar otrăvit niște lumini orbitoare, din sens opus. Lapovița se transforma în ninsoare cu fulgi mari, obraznici, agitați; eu habar n-aveam dacă mașina avea cauciucuri de iarnă, însă nu o simțeam alunecând periculos pe șosea. Serpentinele mi se desfășurau amețitor; eu conduceam dar puteam jura ca nu eu o fac, ci niște îngerași cuminti ce îmi cuprinseseră trupul și mă făceau să ghicesc exact cât și cum să acționez. Am mers cursiv, fără sa pun frâne bruste, rugându-mă să văd la timp mașinile oprite, eventual, pe șosea. Era ca o perdea de fulgi în fața mea, ștergătoarele lucrau de zor, dar parcă în gol, și mă enerva teribil responsabilitatea ce căzuse „din senin” pe capul meu. Lumea adormise, iar bluza mea violet se ridicase mult prea mult sub sacou încât simțeam, în toată căldura aia și de masina, și situatie, cum mi-e rece la spate. De pe o plăcuță, pe drum deja înzăpezit prea tare, cu fiecare kilometru înaintat, îmi zambea scris – Brașov.

Aproape că lăcrimam și îmi juram, acolo, în tot disconfortul acela, că niciodată nu voi mai fi în acea situatie. Nu știam, atunci, că mă mințeam frumos, căci altele, mai ciudate, mi s-au mai așezat în amintiri, dar măcar se întâmplau în hârbul meu de tomberon roșu. Semnalizez stânga, debarc doi pasageri, mă tulbură zapada ce deja imi distrugea ideea unei parcări onorabile și, după nici zece minute, plantez mașina în fața blocului, răsuflând ușurată. Omul din dreapta, trezit parcă dintr-o stare de el știută, îmi strânse mâna a admirație.

Am fost treaz tot timpul, dar te-ai descurcat perfect, în ciuda obstacolelor. Daca așa îți vei conduce și viata nu-mi fac griji că nu vei reusi! Nu uita că și pe drumul izbândelor tale va ninge neașteptat, vor fi furtuni și ploi urâte. Seară faină!

Ne despărțim, ușor iritată de replica din final, de care eu n-aveam nevoie. Îmi rog îngerașii să-mi țină tocurile drepte, măcar cât dispar din raza vizuală a omului cu mașina-pisică. Intru în lift, bluza violet se razvrateste pentru ultima oară, mult prea tare și enervant. Pășesc peste prag și simt cum cedează și ultimul fir de demnitate al cizmelor mele. Se aude un trosc, apoi încă unul….când mă hotărăsc să arunc bluza la coș. Din fereastră, niste fulgi mari mă salută cuminți. Nu mai par răzvrătiți ci în dans molcom. Îmi întorc inima pe față și mulțumesc că am ajuns întreagă. Urăsc să traiesc cu emoțiile adunate în gât, cu nesiguranțe de care te poti lipsi și, sub asternutul meu de finet ce-mi sugera odihnă binemeritată, promit să le uit. Până azi, deși au mai revenit și altădată nepoftite.

Astazi, niste bătăi de inimă, în plus, și o imagine neagră de stațiune de munte mi-au reamintit de o bluză violet, un toc de cizmă rupt, și de o mașină-pisică, duioasă, ce m-a iubit suficient cât să mă aducă, acasă, întreagă.

O bluză violet, un toc de cizmă rupt, și o mașină-pisică

Continue Reading