Băiatul care topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc cu emoţia sau starea  perfect valabilă vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă care-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, mai moi, mai  calde, mai  pline, celor care, sigur, erau  mult mai puţine, chiar în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.
Am trăit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-o zonă pierdută timpului, o margine  de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi al multor frustrări de adolescentă rătăcită într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru  o provincială. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu, căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea, rapid, o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de probleme nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.
Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, deși eu credeam că o fac discret, spre băiatul care nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni public țintă şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr, pierzându-mă, efemer, în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată.
Sunau ca  o muzică clasică, nu că m-aș fi priceput eu prea mult, doar că prea eram în transă la fiecare silabă rostită perfect. Educația primită, faptul că pendula într-un mediu destul de academic, vorbindu-mi de scriitori ai vremii de atunci de care nici nu auzisem și nici nu-i puteam înmagazina printre informațiile pe care mi le servea cu o repeziciune și cu o apăsare voită pe anumite grupuri de cuvinte, încât eram amețită și vrăjită rapid. Când mi-a sugerat că i-a fost în preajmă lui Nichita, am început a trăi cu dorința de a afla orice amănunt adevărat sau plăsmuire. Nu-mi păsa. Scria poeme în gând și îmi dăruia vers smuls parcă dintr-o lume în care doar el avea acces. Era ca un învățăcel silitor pe lângă maeștrii literelor, iar eu nu făceam diferența deloc între realitate și închipuire. Adunam totul în mine, minunându-mă de fiecare element pus, ca din întâmplare. Povestea de un bunic cu aer de boier, reper puternic în tot ce însemna viața pentru el. Nu mai întâlnisem pe nimeni cu astfel de preocupări și dacă nu era flirtul care să îmi așeze și alt gen de bătăi de inimă, cred că aș fi fost tare confuză. Îmi aducea cărți, doar să fie sigur că nu-mi vorbește fără să am habar și silabiseam nume de autori despre care el vorbea de parcă erau frații săi mai mari. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure. La propriu. Împreună.
Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, exemplificând însă tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.
M-am trezit visând spre Cireşul în floare din faţa camerei mele de cămin; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. „Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic împreună cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el, şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău,  despre care, atunci, nu ştiam nimic. Nu eram sigură unde ne aflăm, căci încă nu ajunsesem atât de departe și mai eram derutaţi și  de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  „Căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.
V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga” cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care  nu privea lumea în ochi dar o topea  prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”.
Ps. Deși s-ar fi vrut poveste cu enigmă și mister, nu demult l-am zărit pe fb, departe, în lume, fericit și cu zâmbetul atârnat de colțul gurii spunând parcă tuturor: „Ehehe, ce știți voi? Sunt încă Cireș și am Carul Mare pecete și semn de destin!” Eu am plecat discret, încercând să nu spulber nimic din vraja unor cuvinte topite.

 

epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich
epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

19 sept 2014, .

Continue Reading

Sunt catifea la geam

….sunt catifea la geam!
Mă unduiesc puțin și torc a ploaie,
Mă strâng, adorm și mă trezesc privind
Orașul ce se-nmoaie
Sub stropi ce cad încet,
Ca într-o ceașcă fără toartă,
Pe care am spart-o eu, ca din greșeală:
-Mama ei de soartă!
În jgheaburi curg râuri de munte,
Și acoperișul parcă-i împușcat
Cu gloanțe ude care cântă
Doar o sonată fără mieunat.
Sunt catifea la geam, chiar una neagră:
-Poftiți de mă priviți, stau nemișcată,
M-am asezat comod să-nvăț ce-i aia toamnă
Si de ce îmi spun toți că par…doar o mușcată
Cand eu…sunt catifea la geam!

Continue Reading

Decojesc o castană, decojesc o mirare

Sunt banală, spre neinteresant.
N-am profunzimi, ci doar margini.
Nici nu primesc, nici nu dau.
Fac troc de  gânduri simple,
Cu minți luminate albastru.
Prin mahalale dosite mă plimb,
Căutând armonii părăsite.
Primesc bilețele cu vorbe indescifrabile,
Amanetez mănuși desperecheate,
Cumpăr castane coapte in jar invizibil.
Nu-mi plac, dar îmi place aroma
Si ador ochii celui care le invarte,
Ca pe niste fructe ce nu sunt vazute de soare
Pe fiecare parte.
Decojesc o castană, decojesc o mirare
Fierbinte.
castane
foto: pinterest, pozeonline.ro, vânzător de castane

 

Troc pe loc. De gânduri.
Ați uitat? Nu primesc, nu dau.
Îmi incalc principiile și ofer castanele
Unei florarese cu miros de toamnă.
Ea miroase a toamnă, nu florile;
Florile miros a iubire neîmpărtășită.
Nu le iau. Sunt tufanele plânse.
Ea-și aprinde o țigară și zâmbește
A gând nespus.
tiganci
foto: pinterest

 

Încă unul pierdut, ca esență.
Of…
Sunt  banală, spre neinteresant,
Dar asta nu înseamnă că nu pot cânta,
Si nu pot murmura cuvinte
Care nu s-au scris încă.

 

Pe cele, deja, puse în armonii
Nu le stiu, ci le presimt.
Le adaug în inimă,
Le scutur și le las
Pe tăciuni de castane coapte,
Poate le observa ochi cuminti,
Care știu, simt și traiesc în cantec.

 

dans-vechi
poze online.ro pinterest

 

Eu rămân banală, spre neinteresant,
Dar știu a dansa desculță.
O fi de ajuns?
Continue Reading

Să mângâi soarele pe creștet

violet
Pagina facebook- Dincolo de nori

 

Cândva, ți-era frică să „mângâi soarele pe creștet”.
Ce zbor mi-am imaginat eu, nici nu știi!
Te vedeam zvelt, ca un vis violet, într-o furtună, 
Ca un albastru șoptit într-o umbră de CER,
Dar dincolo de nori îți asezasei, în liniște, un covor.
Ai luat cu tine un strop de tutun, un vin cu renume,
 Un nume neștiut de femeie, ca enigmă, și ți-ai pus străjer un condor,
Mai la dreapta de Carul Mare, să-ți povestescă despre lume.
Ți-ai mai luat un vraf de cărți, un ochean, nițică speranță,
Și cinci idei de rumegat. Neapărat filozofice.
Ti-ai pus ca lampă Steaua Polară
Și te-ai apucat de scris, să nu uitam nicicand
Că, demult, „ai vrut să produci o eclipsă”. Ți-a cam iesit!
Demult, „ai vrut să produci o eclipsă soarelui mângâindu-l  pe creștet”, dar dincolo de nori, sub un cer violet, era menirea ta…
Zbor, cer, speranţă, violet, nori, albastru, condor, zvelt, dincolo, vis, furtună, linişte- covor, sunt cuvintele din provocarea lui Radu, care mi-a dat 13 cuvinte, pentru 13 versuri, pentru marți – 13 -, la ora 13.13. Poate o să vi se pară ciudat, dar cândva, dintr-un cenaclu la balcon, băiatul ăsta era poet de ocazie, zice el. Nu-l cred, habar nu are ca poți scrie versuri și fără să aibă formă concretă, iar cuvintele pe care ni le lasă nouă, celor care-l însoțim în călătoria asta virtuală, sunt mai mult decât poeme ad-hoc. Mulțumim, Radu! Succes în tot ce faci!
Și pentru că primul poem a fost puțin furat de ideea ta, mă inspir tot dintr-o calitate pe care o invidiez la voi, scorpionii – optimismul, și  așez versuri bonus, în alt registru:
radu
fotografia: dincolo de nori
Nu știu dacă din furtună pot culege stele frânte,
Nu știu dacă pui albastru pe-un condor ce-o să se-ntâmple,
Nu știu dacă aș putea să văd lumea pe-un covor,
Să m-avânt ca Aladdin, să merg dincolo de nori;
Nu știu dacă din speranță iese un vis împlinit
Și nu cred în curcubee ce apar când ești cernit,
Că strecori pe cer pictură încropită violet
Și că poți să faci nuanțe doar având un șevalet;
Să avânți o ciocârlie cu gând zvelt al  unui zbor,
Într-o liniște deplină să vezi brâul tricolor.
Și cu toate aceste semne ce apar frânturi în mine,
Mă gândesc că optimistul are toate acestea-n sine:
„-Nu-i asa că lumea asta colorata dă mai bine?”
M-ar întreba pe mine, pesimista, care cu greu vede lucrurile …..evidente și despica firul in patru prea mult
Continue Reading

Azi, nu mâine

Sunt pe repede înainte. Azi 13, mâine 14. Nu n-am înebunit, nici nu vreau a învăța a număra ci doar îmi doresc să mă ajutați, dacă doriți, cu un vot, într-o „competiție” care se încheie mâine. Am aflat aseară târziu despre, la Nina, și ați putea citi motivele pentru care ar trebui sa sustinem un proiect pentru sănătate.

Evident că sunt mai multe proiecte incluse, dar dacă citiți pe blogul Ninei, pe toane.ro, motivele pentru care am putea să ne alăturăm susținerii, am folosi 7 secunde din viata noastra doar dand click și alegand să votam. Menționez că nu se poate face decat de pe un dispozitiv, daca toate celelalte gadgeturi din casă sunt conectate la acelasi IP. Ceea ce ne demonstrează că e un lucru tare serios, am aflat asta pe cand încercam a vota, aseară. Am reușit.

Insulino-dependent. Hmmm, am avut cazuri în familie, doar că era vorba despre adulți, și  tot nu e plăcut deloc, dar să vezi un copil care are brațele pline de înțepături pentru că altfel nu merge, parcă nu mai stai să te gândești și vrei să arăți  aprecierea pentru telemedicina și pentru medicii care s-au implicat în proiecte, sponsorizari și lucruri  importante, pentru ca diabetul să însemne mai puțin chin; dar pentru asta senzorii pentru monitorizarea glicemiei  nu sunt deloc ieftini și aici putem interveni chiar noi și să încurajăm totul, pentru ca cei mici să beneficieze mai ușor de lucruri care le-ar ușura viața.

Cu un vot. Atat. Mai ales că cei  care „le sunt adversari” sunt organizații mari si puternice. Însă, nădăjduiesc că buturuga mică răstoarnă carul mare, pentru că ne-ar trebui doar puțină implicare și proiectul ar ajunge pe primul loc. Aseara era pe doi.

„E cel mai simplu de votat proiect, durează 7 secunde pe ceas. Apeși aici, te duci în josul paginii dacă intri de pe telefon sau în stânga paginii dacă dacă intri de desktop și la categoria Inovația în sprijinul pacienților (ultima din listă) votați vă rog Telemedicina pentru copilul insulinodependent – Asociația Sprijin pentru Diabet. 

Nu trebuie cont, nu trebuie mail, nu trebuie nimic, click, skrol până jos/stânga, bifezi Telemedicina… și apeși cu încredere Votează.” , ne roagă Nina.

Mulțumesc! Copiii cu diabet insulinodependent vă mulțumesc, părinții lor la fel, medicii lor de asemenea.  Si eu, nesemnificativa, azi. 7 secunde.

Oricine poate da sfoară in țară,  ar putea prelua informațiile, dar AZI 13, mâine fiind ultima zi. Vă mulțumesc și nu uitați că-mi puteți cere ajutorul în lucruri în care credeți și care sunt utile. Mereu am sprijinit cauze personale și o voi face de cate ori cineva mă va ruga, insa acum e mai mult de atat. E pentru fiecare copil care se lupta cu o boală care nici adulților nu le e usoara. Sanatate!

Nina vorbeste de un număr de 250 de voturi care ar face diferenta. Aseară am aflat că nu mulți sunt dispuși să se oprească pentru un lucru aparent …important pentru alții. Chiar așa, doar pentru ei e important? Nu, ȘI pentru ei, dar nouă tuturor ne-ar fi util, ne-ar fi liniștitor. Să aveți o zi cu fapte bune!

 

Continue Reading

A fi sau a nu fi Superblog 2016?

Superblogul. O fi blogger să nu cunoască ceva despre el? Să nu aibă o reacție, indiferent că e de respingere, curiozitate sau nevoie de implicare?
Din nou va fi o  ediție, cu numărul 13.  La cea cu numărul 12 am intrat în joc. Am simțit pe pielea mea tot ce doar bănuiam. Și nu, nu e la fel ca pe margine. Și nici ușor nu e, nici simplu, dar poate avea rezultate surprinzătoare. Nu trebuie să faci prea multe, în prima fază: scrii un articol în care îți anunți participarea – cu ocazia asta vezi și reacțiile celor din jur, dar și explici celor care nu știu că te-a cuprins duhul scrierilor pe temă fixă, cu iz publicitar, completezi un formular de înscriere, citești regulamentul Superblog, apoi primești un mail de confirmare, îți faci cont și te odihnești până la 1 octombrie când începe competiția.
Da, e musai să faci loc tăvălugului ce vine și ține ceva, cam până la începutul lui decembrie, dacă nu mă înșel. Iar când s-a dat startul, după ce vezi sponsorii și încep probele, nu te aștepta să-ți fie ușor. Vei vedea că peste o sută și ceva de oameni vor încerca să găsească modalitatea de a fi cei mai din cei mai. Să găsească abordarea perfectă, să nu uite cerințele, să se documenteze, să nu plece pe prima idee, banală, că sigur o va regăsi și la altul, să nu fie tentant să scrie recenzii ci să fie creativ și să scoată povești extraordinare. Eu am ieșit pe locul doi, dar nu înseamnă că nu mi-am încălcat o parte din ce am spus mai devreme. Dacă în unele cazuri am găsit drumul meu, stilul convingător, spre final …am uitat, iar când am văzut că timp de 6 jurizări am stat pe prima poziție..mi-a fost fatal. Și m-au luat greșelile, inclusiv de scriere, deși, vă garantez, citeam de 10 ori înainte să public. Am scris trist într-un articol, ceea ce sponsorul mi-a comunicat ca sunt companie serioasă, nu „surprize, surprize” și, deși îmi promisesem să nu fac la fel ca un concurent dintr-o altă ediție, din al cărui articol mie mi-au rămas, în minte, niște lacrimi și-un pachet de biscuiți, nu produsul țintă, m-am trezit făcând același lucru. Am exagerat la o probă, luându-mă valurile subiectului ofertant, și..m-am trezit in acele recenzii plicticoase care transformă un articol în bla, bla, bla,  peste care sar toți, mai puțin sponsorii. Deci nu mi-au venit penalizari decat de la cititori, nu și la punctaj.
Nu sunt formule de succes, mi-au spus de-a lungul timpului cei care au caștigat Superblogul. Greșit. Cata vreme ei le-au găsit, sunt. Dar greu de dibuit. Înseamnă muncă, dăruire, cuvinte cheie, fair play, ambiție, perseverență, păstrarea unui stil propriu, încadrarea într-un termen limită, indiferent că tu ai acasă activități care îți cam pun piedici în acest scop. Mie mi-au fost alături cititorii, prietenii, oameni dragi. N-am cuvinte să le mulțumesc nici acum pentru răbdare. Dar dacă vă vedeți singuri, fără comentarii, nu disperați – am văzut articol de 100 de puncte fără niciun comentariu lăsat, nici măcar de către alți superbloggeri.
Și nu uitați, învingătorul ia totul. Și trofeul, și admirația participanților, însă nouă, celorlalți ne rămân multe, dar, mai ales, păstrăm pentru totdeauna senzația competiției, amintirea notelor care te ridică și te coboară, bucuria că ai reușit să te faci vizibil, indiferent de locul ocupat. Pe drum renuntă destui; cei care scriu toate probele sunt finalisti cu patalama și cu daruri de la sponsori. Le primiți la o Gală despre care lumea vorbește ca fiind magică, unde se pecetluiesc prietenii și se împart zâmbete. Uneori și niște bere, se mai adaugă și un dans, un spectacol, o cazare binemeritata, iar după o vreme povestești altora că merită încercat. Nu-mi pasă de cei care spun că se umple virtualul de același gen de articole. N-au decât.  Am și acum un covor câștigat la Diego care mă face să-mi amintesc cu ce poți rămâne palpabil. Și pentru asta nu a fost nevoie decât să împletesc cuvinte noi printre vechiturile inimii. Succes, tuturor!

diego-co

Susțin Superblogul. De pe margine, precum în anii când observam spectacolul din culise. Intrați în joc. Nu e la fel de strălucitor să observi, ci să participi! Veți găsi susținere în organizatori, Claudia și Albert, cei care se ocupă de mersul bun al lucrurilor. Anul acesta va fi și mai interesant, bloggerii parteneri jurizează și cred că o vor face așa cum  văd ei ideea de creație. Presimt discuții până târziu în noapte pe grupul Superblog. Ehehe….
Deja au trecut 12 zile de la startul dat pentru înscrieri, dar pentru că mie anul ăsta 12 mi-a purtat noroc, azi, 12 septembrie…vă invit să cugetați: A fi sau a nu fi Superblog  2016? Să susțin sau să particip? Deocamdată, susțin…

superblog

Continue Reading

Cuvintele nu trădează niciodată

De ce să strig? Mai bine zbor în vis cu îngeri și cu mare

Prin toamna blondă a unui gând ce pare încălzit de soare;

Mai bine trec cu nostalgie pe munți cu varful prins în Cer,

Mai bine adun fluturi pereche în stele sterpe care pier,

Mai bine pun sub coasta stângă un dor, o năzuință simplă,

O împlinire mai ascunsă și vreo trei fulgi dintr-o aripă

De viață caldă ce nu alege între trecut și-ntre prezent,

Între cădere și-nălțime, între tristețe și regret,

Între sinceritate sfântă pitita-n vorbe adormite;

Pe toate le-as ascunde-n mine s-ascult cuvintele șoptite

Dintr-o iubire roșcovană cu ochii ațintiți spre Marte,

Cu soare in inimă și suflet și  primenite-n puritate,

Care-ar săpa, în timp, povestea unui destin cam imposibil,

De ce să strig când într-o carte as scrie  foarte verosimil

Despre o dragoste  cu farmec, tivita blând cu verde crud

Ca frunzele ce ies din muguri, în miezul nou al unui crâng?

Iar de nu strig nu-nseamnă, insa, c-astept ceva mai în culoare,

Nemărginire absolută, ocean nestrămutat în zare,         

Albastra incredere in cuvinte care se nasc cam pistruiate

De cand și-au cam pierdut și zenul și au cerut și libertate;

S-au pus pe șotii, parte-n parte, cu-ncredere in forte proprii,

Sa se aseze precum apa, să nu mai fie-n joc ca stropii,

Sa curga-ncet-ntr-o poveste, ceva sublim, original

Si să creeze, cam năstrușnic, un lucru extraordinar;

Dar mi-au promis că n-or să plece, ca au ceva devotament,

Loialitate princiară, chiar dacă pe-orice firmament

Ar straluci și-ar prinde  sensul ca o pisică-nfometată,

Ce crantanelele refuza pentru o foame de o joacă;

O joaca veche care pare o varza nouă de amănunte,

Chiar ați crezut că nu le pasă și că acum n-or să m-asculte?

 

Ascund mereu in a mea fiinta, sub coaste, sau in minte clară,

Cuvinte noi sau vechi ce strigă, de bine, dar și de ocară

Si, chiar de e copilarie sa strangi in versuri fara sens

O lume adormita-n clipe dar treaza in litere si vers,

Nu m-au tradat decat pe alocuri, oricat ar fi ele de rele,

Va multumesc cuvintelor că-mi dați mereu praful din stele!

 

pentru cealaltă variantă, de dragoste, tot cu aceste 50 de cuvinte, dați click pe celălalt blog al meu, aici

duminica
Eu numesc aceasta fotografie DUMINICA. De la ea am plecat duminica, la alesul cuvintelor pentru provocarea cea noua.

 

vis, îngeri, mare,toamna, blonda, soare, nostalgie, cer, fluturi, pereche,  dor, năzuință, împlinire, viaţă, prezent , trecut , cadere, inaltime, tristețe, iubire, roșcovană, ochii, Marte, suflet, puritate,timp, carte, imposibil, dragoste, farmec,crang, culoare, nemărginire, nestrămutat, albasta, incredere, pistruiate, zen, șotii, parte, apă, joc, năstrușnic, extraordinar, devotament, loialitate, crănțănele, varză, copilărie, (ideal)

 

Am primit de la cititorii mei 50 de cuvinte sa fac un poem. Recunosc ca mi s-a parut ca nu am cum, ca de data asta ma vor trada cuvintele dar si aptitudinile mele de alchimist fără scop precis. Am realizat insa ca încredere e cuvantul forta. Multumesc, Nicoleta, pentru el. CUVINTELE NU TRADEAZA NICIODATA, dimpotriva, dau bucurie și avant, și daca la inceput eram convinsa ca se va aseza praful pe ele, acum stiu sigur ca e praf de stele, din mica mea galaxie, galaxia prietenilor. Mulțumesc tuturor!

 

 

 

Continue Reading

Orașul în care timpul s-a oprit

Noaptea coborâse pe pietrele cubice tropăind a singurătate și torcând fuior de ceață. Era o vreme să nu scoți nici nasul din casă, dar gazul din lampă se terminase, lemnele dădeau lumină ca ale stelelor și ceaiul de mentă nu potolea freamătul ce o cuprinsese în cămăruța aceea cu perdele de dantelă franțuzească. Le primise în dar și le cocoțase, înnodându-le șic, să nu le smotocească Pan, motanul cu lăbuța scurtă, cum observase ea că are, deși el se străduia să meargă țanțoș de parcă ar fi fost mare grozăvie să se arate așa cum era. Îl bănui de o vanitate pisicească și se amuza de cate ori il vedea pasind, de parca era pe o scenă cu spectatori invizibili. Acum torcea în cosul cu lavanda, și bobițe mov i se adunaseră în blăniță, semănând a decor de Craciun, însă până mai adineauri trona pe sobă, într-o măreție absolută.
pisica-pe-soba-cat-on-a-stove
Timpul încremenise. Fusese plecată de acasă, la o mânăstire, timp de două anotimpuri – vară și toamnă- dar după ce terminaseră treaba, se întorsese în căsuța ei de pe dealul cu salcâmi și brazi. Luase cu ea ce putea duce cu două mâini, dulceturi, zacusca, tocană de legume, compot de struguri, ( preferatul ei), nuci și mere. Făcuse pâine și mirosea a lume pământeană, a biserică, dar cel mai tare mirosea a nesinguratate. Parca tot neamul ei se adunase la masa sa simpla, in trei frimituri de paine și in miros de izmă creata.
Uitase insa sa cumpere gaz, uitase sa îi spuna lui nea Vasile ca vine, uitase ca zapezile apar pe neasteptate, chiar daca nu era decat 15 noiembrie.  Toți o dojeneau că locuieste singura, atat de aproape de pădurea care vuia ca intr-un basm cu vrăjitoare, dar de cand Pan venise cu ea de la calugarite, ei nu-i mai păsa. Îi plăcea foarte tare. Avea timp să viseze, să cadă pe gânduri, să privească salcâmii și brazii, cerul, noaptea și stelele. Avea timp să scrie scrisori pentru doamna Amalia, învățătoarea din satul de lângă mânăstire. Îi promisese că va face asta.
Cu șalul pe umeri, coborî și urcă până la nea Vasile. Un drum alambicat, așa cum erau toate orașele-cetate. Doar că, abia atunci observă că furtuna scosese din pământ un salcâm destul de viguros și îi blocă accesul pe poteca din spatele casei. Înțelesese de ce sunt din ce în ce mai puțini salcâmi și de ce îi tăia lumea. Încercă să o ia pe drumul principal, dar nimeri într-o groapă cu  apă, cascată ca dintr-o poveste cu zmei. Se cățără pe gard și ieși la liman, pe piatra cubica. Trop-trop-trop, părea că e o fantomă în orașul în care timpul s-a oprit, și că toți au nevoie de un sărut de prinț să iasă din starea de împietrire. Doar ea și gândurile sale se mișcau, cu grijă, într-un întuneric de smoală. Parcă și câinilor li se luaseră graiul; doar clopotul bisericii anunța că a trecut de miezul nopții, demult. Se va speria nea Vasile, gandi ea, dar nu renunta stiind ca e posibil, mai mult ca sigur, sa fie treaz, căci avea meteahna jocurilor de cărți și la el oamenii uitau sa mai plece.
Aluneca, se udase toată pe ghetele ei de gheișă, cum îi spuse  B. când i-a zarit prima dată picioarele. Zâmbi amar, ca de o amintire cu iz de tutun și se bucura cand ajunse pe coamă. Încremeni. Orașul i se asezase la picioare intr-o mantie albă, își pusese diademă de lumini și o striga pe nume. I se paru ca a luat-o razna, ca are inchipuiri pe care nu le-ar fi simtit astfel decât in camaruta sa, unde îi era permis sa aiba orice viziune. Se strecura langa troița pusă de nevasta primarului, și se odihni, o clipa, pe banca așezată alaturi. De fapt, trei scanduri batute in doi pari țineau loc de margine de popas. Numele ei se auzi din nou ca un ecou și de data asta se ridica si mari pasul. Nu se depărtă prea mult, că tot malul acela de pamant se surpă  cu tot cu cele trei lemne. Troita ramase cu fundatia in aer, ca si cand era suspendata pe un fir de speranta. Se agata de gardul lui nea Vasile, fara sa realizeze ca a ajuns la destinatie.
Speriati, barbatii iesisera din casa. Luminile din jur incep a clipi. Se rusină; doar ea ramasese fara curent, caci nu avusese bani sa mai plateasca. Era multumita ca are lemne. Știa insa ca visul ce-l avusese aseara semana cu valea aceea plină de moloz. Se apleca. Sub pietre, o moneda stralucea discret. O lua si o strecura sub manusa, se lasa dojenita de nea Vasile care o conduse acasa, fumând non stop. Iar îi reveni in minte  B. și tutunul amarui.
Se duse în cămăruța sa, îl mângâie pe Pan și începu a mâzgăli pe foaie: În orasul in care timpul s-a oprit, mi s-a  oprit și ghinionul. Sunt vie, sunt întreagă, sunt fericită. 
Își aminti de monedă. Era de fapt un pandativ, pe care era scris ceva. Îl curata și citi cu greu. Zambi, se strecura in asternuturile de bumbac și silabisi convingator: Crede in tine!
Cred în mine și în cuvinte de toamnă și mai cred în provocările clubului celor 12 cuvinte, pentru care cu drag am așezat imagini visate cândva. Și nu glumesc. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte încercări.
Continue Reading

Tu vrei să placi, eu vreau să plâng

io1

Orice ai face, eu nu te plac,
Eu sunt pădure, tu ești copac,
Tu ești o ploaie calduță de vară
Eu un torent ce dă pe afară,
Tu ești cuvânt cu iasomie,
Eu literă ascunsă-ntr-o mie
De triluri șoptite, știut-neștiut,
Dintr-o poveste cu miros de demult.
Tu mă iriți spunându-mi de tine,
Eu cad pe gânduri speriată de sine.
Tu ești un cer și o noapte împreună
Eu sunt doar nori după furtună,
Tu vrei să placi, eu vreau să plâng
Și să m-ascund într-un cuvânt,
Să uit de faptul că ești și că vrei,
Deși în suflet îmi rămân doar scântei
Ce-aprind idei fără capăt și rost,
Că nu te-as place, dar te știu pe de rost
Și în oglindă mă văd, zâmbind, uneori,
Ascunzând azi un vers, mâine alte comori.
Nu, nu te plac, te alung și te rog
Sa nu-mi fi ropot, să nu vii deloc,
Să mă lași între pietre cu urmă de zgură,
Să nu-mi mai pui vorbe rele în gură
Să nu-mi fi umbră, mai bine aripă
De gând trecut printr-un haos de-o clipă;
Să uit că te-am vrut ca mirul pe tâmple,
Neștiind ce greu e să ți se întâmple
Să nu te plac. Instinctiv, visceral.
Să trec, când te simt, pe celălalt mal
De disperare și necuprins.
Nu te plac, recunosc, căci ești ultimul vis
Pierdut prin neguri de vreme mocnită
Mă iartă, te rog, tinerețe adormită!

 

Continue Reading

Eu? Eu n-am făcut nimic!

copac

Pentru acest copăcel am suspinat mult. Nu fac parte dintre norocoșii care se pricep să îngrijească plantele, care știu ce pământ să le pună, când trebuie schimbat, pus vitamine, îngrășământ, udat fix atunci cand trebuie, adăpostit pentru iarnă. Merg la noroc și la mulțumiri adânci…. când îmi iese. Am avut un palmier superb, îi mergea grozav, avea loc potrivit, mă mândream cu el, nevoie mare.
L-am găsit căsăpit de căței și, oricât am încercat a-l obloji, a murit definitiv. Afară, în curte, am piatră, stâncă adevărată, munte curat, umed și umbros, iar pământ la liber prea puțin. Sunt mulțumită de cât verde e, dar mi-am promis să mă îngrijesc mai mult, de cand mi-au dovedit vecinii că se poate, cât de cât, la câtă iederă se întinde prin prejur.
În fine, vorbesc mult, scriu la fel. Tata, Dumnezeu să-l ierte, până-și expunea ideea trecea prin Brăila, ajungea la Pitești, cobora pe Rucăr – Bran și abia de poposea la Brașov, în ideea propriu zisă: „Iar ai luat-o cu Internaționala, Iosife!, îl dojenea mama, dând din cap a supărare minoră. „Vezi că plictisești omul!”
Tata nici că o auzea. Își continua povestea, introducând în ea, tacticos, fiecare element. Așa și eu. Parcă a duce mai departe moștenirea primită, în loc să vă zic ce e cu acest copăcel din imagine, mă tângui a verde lipsă.
Deci, am primit trandafirul japonez de la mama prietenului meu cel mai bun. L-am adus cu greu să nu se rupă crenguțe, am înapoiat ghiveciul, deci l-am mai chinuit puțin, l-am mutat la fereastră, să vadă Brașovul din înalt, ca un privilegiu. Părea că-i place. Până într-o zi, când l-am găsit și pe el maltratat. Tot, dar tot pământul era scos pe podea, iar lângă el cu botul plin de dovadă neagră și umedă, rotweillerița privea în altă direcție de parcă ea nu, nu. Ceilalti. Dacă ar fi fost doar atat nu era nimic, dar crenguțe fragile zaceau prin mormanul acela care mă ingrozea la gandul ca trebuie sa-l si curăt.
Am proasta inspirație să-l cocoț pe o măsuță care mie îmi place enorm dar care, recunosc, mi-era total nefolositoare. Bre, da măsuța era pe rotile iar cățeii mei zici ca luasera lectii de împins-tras astfel de mese. Iar s-au rupt crengi. Atunci am sângerat puțin. Bun, i-am gasit loc. Loc perfect pe barul care a devenit bibliotecă, din motiv de musafiri lipsă, care musafiri nu se pupă cu prezența cățeilor și tot așa. S-a relaxat copăcelul. S-a relaxat și și-a văzut de verde și de frunze, și de crescut frumos, de îmi crescuse și mie sufletul cât o pită coaptă pe vatră – slăbiciunea mea.
fifi1
Si-a apărut Fifi. Care Fifi a ginit, de cum a venit, tufa umbroasă, dar nu neapărat pe motiv de cățărare ci pe motiv de coșul de lângă, care îmi întregeste mie colecția – cine nu cunoaste ca cel mai frumos cadou pentru mine e un cos de nuiele, va zic acum. Asa, s-a bagat in el, cautat pisicul 2 ore, descoperit pisicul, certat, baricadat coș, în fine. Pardon, la a doua incercare de coș, a cazut cu el cu tot ceea ce a făcut ca o perioada sa uite si de copacel. De trei zile incoace, insa, zici ca e turbata. Se urca de se crede in salcami, și se aud cum trosnesc crenguțele fragile. Se agață ca o omidă cu fiecare gheruță și nu se lasa pana nu se joaca cu cel putin cinci frunze diferite. Orice încercare de a o cobrî se lasă cu tatuaje naturale pe diverse părti ale corpului. Ultima oara am cam zgâlțâit-o putin, nu de altceva, dar pe partea cealaltă a „barului” e hău, in sensul ca e scara spre bucătărie, iar de pică din varful cu verde, mi-e teamă, la cat e de mititica, sa nu se franga, saracuta.
fifi3fifi2
Va veni toamna si vor poposi și alte plante in casa. Vai și amar. Fifi va fi zana neîncoronată a plantelor cățărătoare. Și uite așa, tânjesc eu a verde și mă las subjugată de priviri inocente care par a spune: „Eu? Eu nu am facut nimic! E la liber, aici e pădurea mea!”
Continue Reading