Căldura radiantă și căsuța din pădure

Oamenii nu se schimbă, se transformă. Trăiesc zi de zi în goana lucrurilor de lângă ei. Admiră, se informează, aderă sau doar își trăiesc alegerile, deloc simple.  Tumultul vieții pune praf peste decizii. Viteza îl spulberă. Timpul își alege victoriile. Tu prinzi ideea, rapid, și încerci să înmagazinezi cât mai multe lucruri și să le faci cunoscute. Dacă poți.
panou radiant cu imagine traditională
Sunt ca niște panouri radiante cu infraroșu care încălzesc, perfect, orice inimă. Până mai ieri, aș fi folosit cuvântul sobă sau ..calorifer. Azi, nu.
Mă repliez, ușor, realizând că, deși am impresia că le știu pe toate, observ cum multe rămân  la nivel superficial. Când spui sobă, parcă vezi tăciunii aprinși și poveștile cu nuci și gutui.  Simți mirosul și te ia nostalgia. Te culcușești în amintiri. Am avut și eu o sobă. Ocupa și spațiu și nu era nici arătoasă, dar a venit la pachet cu casa. Când ne întorceam de la serviciu, așteptam câte o oră doar să se încălzească ea, apoi încăperea. Nu cred că am mai avut moment romantic dârdâind de frig, iar când mi s-a mai lipit si rochia de ușita de fonta, am jurat ca îi vin de hac. Mama are si acum una, la țară, și doarme iepureste, stiind că nu e nimeni, în afară de ea, să bage pe foc lemne. Așa că „am evoluat”; am căsăpit soba prost făcută și am pus centrală. Ca noi toți. E cald, plăcut, dar m-au îngropat hârtiile, avizele, proiectele, autorizații, verificari, valabilitate, costuri, un hățiș de conducte și țevi, praf, nervi, emoții, probleme când ți-e lumea mai dragă tot privind spre presiunea cea de toate zilele, mastodonți de calorifere care stau în calea fericirii mele.
Chiar ieri îmi povestea o prietenă că se mută lângă Brașov și nu are gaz metan. I-am zis că nu-mi mai pare o problemă câtă vreme sunt soluții de încălzire și sub formă de centrală pe lemne sau panou radiant. Ea mi-a confirmat că a optat pentru a doua variantă, pentru apă având „instant” instalat și la baie și la bucătărie:„M-am mutat la mai bine, nu mai vreau să mă înec în uscăciunea aerului din casă, vreau să beneficiez de o perioadă a vieții în care să-mi asigur sănătatea și confortul. În plus, cu o bormașină și puțină pricepere le așezi unde vrei, nici nu costă atât, sunt garantate 25-30 de ani, adica mai mult decat aș spera, și cum acum exact ca electrocasnicele elaborate sunt reglate sa aiba un consum mic, nu-mi fac griji pentru costuri. Dar tu chiar vrei sa le vorbesti oamenilor despre aceste lucruri? Păi, cu o cautare pe google despre chibzuință și căldură și-au răspuns singuri. Oamenii nu au răbdare, de asta si cauta lucruri noi care sa le simplifice existenta. În plus, doar experimentând se conving, iar până la experimentare se lovesc de idei preconcepute, mereu cu ochii la consumuri, bani și gândul că se pot îmbolnăvi! Eu zic ca am tablouri noi, cineva însa a confundat un panou cu televizorul, că era negru-mat!”
Mereu v-am spus că îmi place casa mea. E sub munte, e luminoasă, veselă și călduroasă. Căldura iubirii, că de restul trebuie să ne ocupăm noi.  Lemn, piatră, sticlă și obiecte care transformă clădirea într-un cămin.   Anul acesta vreau să fac niste modificari. Culmea, totul e perfect. Avem timp, om care să mă ajute să-mi înfăptuiesc visul, dar mă lovesc de ideea frigului și de calorifere, în plus sau în minus. Nu mai vreau să îmi fie frig niciodată. Și de aici, revin la începutul confesiunii. Casa viitorului, casa inteligentă, casa în care preconcepțiile și obstacolele vor dispărea și pentru care voi apela la specialiști care să mă ajute să pun și eu un panou radiant acolo unde e musai să completăm sau chiar sa înlocuim funcția centralei, care oricum asigură apa caldă. Și de n-aveam una, instantele pentru încălzirea apei sunt extrem de la îndemână. Am vrut să-mi fac un culcuș de unde să mă așez să privesc orașul. Nu pot. Tocmai acolo, unul dintre calorifere tronează perfect. Stă în calea visului meu și asta nu-mi place deloc. De asta caut soluții, dar care să nu mă pună ca, mâine, să refac proiectele doar pentru că am cutezat  să vreau un loc intim și plăcut în casă. Totuși, fara acel loc de poveste aș putea trăi, fără încălzire nu.
Eu nu am o locuință nouă, modernă în design, desi multi ne-ar contrazice și, la început, am fost, chiar, puțin reticentă. Aveam în minte tot  ce gândesc toți, – chiar dacă nu recunosc -, la factura de curent, la faptul că nu se așază bine în aerul retro al încăperii și la eventualele radiații.  Toate mi-au  fost spulberate după ce am citit și m-am documentat pe site, realizand că, dacă-mi pun un panou pictat precum cărămida aparentă din casă, voi fi ca tanti aia din reclama care se ascunde pe perete, având o bluză precum tapetul și o pălărie de pai deasupra. Nici nu se va observa. Așa va fi invizibil și panoul meu, dar simțit în fiecare obiect încălzit din jur, care va deveni instantaneu încălzitor de suflete.  Când mi s-a explicat că și zvonul cu consumul mare de electricitate  e ca o legendă fără fond, am înțeles că mă pot apuca oricând de transformat livingul în oază de frumos și spațiu larg în care totul va emana căldură și la propriu, și la figurat. Soarele ne bate în geamuri, dar cum nu-l putem zăvorî în casă, mă gândesc că el e cel care mă convinge că ceea ce am spus până acum are logică, căci știm exact cum încălzesc razele sale fiecare obiect din jur. Doar că, în cazul nostru, putem spune  stop și play, când vrem.

Cu toate acestea, tare aș vrea să vă zic și vouă de ce ar trebui să facem alegeri care sa nu se învechească mâine sub povara celor care vor veni și de ce ne-ar fi panourile radiante motiv de bucurie și alegere bună. Comparând puțin facturile de acum, la gaz și curent, cred ca eu am fost ușor de convins. Voi, rumegați ideile si mai vedem ce concluzii tragem, cu un click pe cele două linkuri.

 

Tot ce-mi doresc e să am aceeași senzatie, că mi-e cald și bine acasă, că nimic nu s-a schimbat, dar că printr-o sursă nouă de căldură, o mențin și pe cea a mulțumirii de sine. Evoluția stă, în primul rând, în comoditatea alegerilor făcute să ne ușureze viața, ajutându-ne să ne păstrăm caracteristicile locului unde trăim, dar și finanțele în parametri. Am senzația ca acest articol vine doar cu un refresh, pentru că observ că oamenii din jur chiar știu ce e mai bine pentru ei și cunosc beneficiile acestui mod de încălzire. Au doar reticențele neinformării vizavi de costuri, de instalare, dar si consum. Eu îmi fac datoria să vă zic unde le găsiți pe cele mai bune sau, măcar, vreau să îndrăznesc a vedea ce părere aveți despre. Poate, ca în telefonul fără fir, dar cu final bun, sper să duceti și voi informatia mai departe, iar daca aveți nevoie de puțină caldură în plus să nu ezitați a o folosi.
Eu merg să arvunesc meșterul în renovare. Vreau să văd Tâmpa direct din pat, să am impresia ca îmi ninge în sufragerie și că obiectele din jur o topesc, asa cum mi se topesc mie acum cuvintele doar gândindu-mă că totul e posibil și simplu. Simplitate complexă. Încercați! Totuși, până vom ajunge sa desavarsim incalzirea spatiului, ne-am luat niste sobite cu suflet. Nici urmă de frig. Parol!

Articol scris pentru Blogal Initiative în  campania „Avantajele panourilor radiante cu infraroșu” .

Continue Reading

Sfârșituri și începuturi

Cunoaşteţi cumva senzaţia aia, când ai impresia ca toată lumea ţi-e prietenă cu adevărat, dar conjuncturile par să-şi spună cuvântul decisiv? Când te grăbeşti să fii prieten cu cineva doar pentru ca drumurile voastre s-au intersectat la acea vreme? Sau când te confesezi cu un aplomb neînţeles,  nici măcar de tine însuţi, chiar mai curând de cât ai crede? Parcă eşti sub hipnoza vreunui  meşter priceput în acest domeniu. Hmmm…
Tocmai de asta, îmi amintesc de un revelion, cu puţin înainte de a împlini sor’-mea 24 de ani, cred. Se hotărâse, nu ştiu de cine, nu ştiu pe unde, să facem petrecere la ea acasă. Nimic extraordinar până aici. Doar că, invitaţii erau cam pestriţi şi adunaţi aşa, în urma unei vorbe slobozite cam pe negândite, pentru că, înainte de miezul nopţii, ne-am trezit în casă nu cu cine ne aşteptam: „Am venit şi noi, cum am vorbit ieri la salon”!, o auzim, ca prin vis, pe Arina. Numai ca am luat şi copiii, că ai mei au plecat la revelionul pensionarilor”!, continuă ea nonşalantă, fără să-și imagineze cât de nepregătiți eram noi pentru asta.
Cei care se asteptau doar la o petrecere între adulti și-au turnat în pahare cu ciudă, bombănind printre dinti. In timp ce incercam sa ajutam la dezbracarea de paltonas a unei fetite de vreo 4 ani, apare mama mea, uimita tare de prezenta îngerasului din pragul usii. Taci ca-i bine, am gandit noi. I-o plasam coanei mari si ne reluam cheful. In sufragerie mai era un copil, nu putem nega, dar cei 14 ani ai lui, si statura adolescentina il situa oarecum printre adulti. Asa ca le facem loc, incepem prezentarile si remarcam cumintenia celuilalt baiat, de vreo 7 anisori, care isi privea parintii mai mult a plecare, decat a venire.
Mama nu a avut succes cu printesa timida, ba in incercarea de a o imbuna i-a prezentat pisica familiei. Numai ca, domnisoara s-a si ales, asa la 15 minute de la intrarea in casa, cu ditamai zgaraietura de la pisica deranjata de plansul copilei. Dezastru.  Încă o dată se dovedea faptul că nu trebuie sa subestimezi nimic, nici copil, nici animal, iar senzația usturătoare a întâmplării ne-a răscolit buna dispoziție, făcându-ne să ne punem întrebări. Toti ne priveam cu subînteles, si chiar credeam ca cei doi isi vor lua copiii din dotare si se vor intoarce de unde au venit, cu riscul unei stări stânjenitoare care, cu siguranță, ne-ar fi bântuit. Însă ei erau chitiți să rămână în lume, ignorând starea de irascibilitate a copilei pe care încerca să o ademenească cu niscai mâncăruri, desi fie vorba între noi, nu prea făcea parte din ritualurile zilnice. Era firesc ca aceasta sa devina și mai bâțâitoare, și din ce în ce mai obosită de insistențe.
 Ne-am intors, in cazul asta, fiecare la ce avea de facut inainte de aparitia familiei cu pricina. Chiar si mama s-a retras in odaia ei, fara sa participe la adunarea noastra ciudata, nu inainte de a ne apostrofa cumva:
-Voi ati gandit cand ati invitat oamenii astia aici? Si nu vorbesc doar de cei patru. Chiar nu vedeti ce diferiti sunteti? Sau, doar stati la masa si mancati, cumva, fără să vi se intersecteze cuvintele?
-Hai, mama, lasa-ma!, raspunde sor’ mea. Ai vazut prea multe filme psihologice. Vezi incompatibilitate peste tot. E revelionul. Bem, mancam, dansam si plecam acasa. Adica, ei pleaca, mai bine zis. Noi dansam și maine.
-Mai bine ar pleca de acum!, bombanea mama nemultumita. O sa vedeti voi!
Sor-mea era indragostita, nevoie mare, n-avea ea timp de dramele mamei. Se grabea sa-și hraneasca fluturii din stomac și să-și mângâie sufletul într-o noapte pe care o așteptase de mult timp. Doar ca, incepea circul si noi nu stiam. Ne punem cu totii in pahare, ciocnim, iar una din prietenele sora-mii, din acea perioada, sare intentionat peste paharul doamnei posesoare de doi copii, direct la sotul  ranjitor  tot,  de placere si incantare. N-apuca insa, ca numai ce o zarim pe bondoaca peltica, intr-o schema de echer, triplu axel cu intoarcere de 180 de grade, cum o impinge pe zana cu fusta rosie mini, isi ia barbatul din locul respectiv si-l aseaza trei scaune mai incolo:”Lasa, lasa ciocnesti mai tarziu! Acum mancam!” Noi observăm ostentațiile și de o parte și de alta, îngăduim, în gând, că unele lucruri nu se fac decât între persoane apropiate, dar cu cât deveneam noi mai cerebrale, cu atât se aprindeau patimi și revolte, știind că totul se pornise pe substrat de glumă. Dar daca umorul doamnei era plecat cu plugușorul și se pregatea si de-o sorcovă ce puteam noi face. Incercam, discret, sa îndepărtăm oamenii unii de alții, prin strategii teribil de stângace, dar binevenite.
Sotul doamnei ofensate,însă, isi aprinde o tigara, o priveste lung pe intrusa serii si ii promite in gand razbunare maxima. Ce insemna asta? Mână libera sotiei sale sugubete sa faca ce pofteste in acea noapte, cunoscând cât de imprevizibilă și pusă pe șotii, de care și noi, cunoscătorii, ne feream uneori. „Da, eu pot ciocni cu voi, domnilor?”, intreaba el malitios, fără ca cei din jur să bănuiască o clipă cât de personal o luase
Nu-i raspunde, continua sa taie o friptura si sa indese, obligatoriu pe gatul copiilor, cateva bucatele. Normal ca o refuzau, doar era spre miezul noptii, masa respectiva nefăcând parte din programul lor obisnuit, cum am amintit. Dar ea nu renunta, sub niciun chip, într-o incapatanare absurda. In sfarsit, n-am sa continui explicand ca cei doi prichindei au adormit pe fotolii, la un moment dat. Ca barbatul doamnei serioase, dupa doua sute de vodcă  si un pahar de sampanie ajunsese sa se tarasca intr-un Dirty Dancing, autentic, cu posesoarea de fusta mini, bâiguind lasciv, amandoi, celebrul: „Baby,…oooo, baby„.

Cam priveam neajutorata cand in stanga, cand in dreapta, simtind gelozia mocnita a blondinei. Totul era un fiasco. Rasete zgomotoase si fortate, conversatii lipsa, transformarea mea intr-un bodyguard al petrecerii, totul, ma ducea la vorbele mamei, de la inceputul serii. Nu stiu ce fel de casnicii aveau cele doua familii, care i-au eclipsat de departe pe ceilalti invitati. Pe unii nu i-am mai intalnit niciodata, de ceilalti stim, doar, ca baiatul cel de 14 ani, martor al serii respective, are acum, la randul lui, un copil mititel. Despre cei maturi…. nimic, însa.
Blondina nu si-a putut opri pornirile, in acea seara. Devenisem, brusc, toate, un pericol; si ea, insasi, era o forma de indignare si dispret total fata de noi. M-am trezit impinsa de fundul acesteia, la un moment dat, violent si surprinzator, intr-o forma artistica de dans propriu si personal: ”Ce te miri? Nu asa dansati voi pe aici? Bams – Lambada?” Nu a mai rezistat, totusi, serii, in momentul in care, vestita purtatoare de fusta rosie, cu asentimentul barbatului ei, se trezeste spunand: „Hai, barbate, ca am inceput  bine anul. Am bifat la blues-ul anterior o alta erectie, decat a ta.”
Era prea mult, pentru biata femeie. Era prea mult pentru toti, de altfel. Remarcam cat de greu am facut fata glumelor sarate si nesarate din jur. I-am privit plecand pe cei patru, timp in care femeia fatala, ramanea razand la fel de zgomotos si nefiresc. Nu mai avea o tinta usoara, de fapt nu mai avea nicio tinta, nu se bucura de nimic si remarcam, ca in lipsa circului, totul devenise oarecum neinteresant pentu ea. S-au retras si ei, la un moment dat,  pentru ca se auzeau din ce in ce mai multe conversatii, si devenisem, oarecum plictisitori. Normalitatea nu mai prezenta interes, si  doar datorita acestui lucru am putut avea si noi, intr-un final, un inceput de an,  oarecum reusit.
Nu cred ca experientele nepotrivite s-au terminat atunci, ba, dimpotriva, au  mai intrat in viata noastra oameni, au  mai plecat cativa. Am ramas cu cei stiuti, din  momentele noastre  bune, dar mai ales din cele  rele. Ne-am mai reintalnit cu oameni pierduti in negura timpului, cu unii am ramas in contact, cu altii mi-este in continuare tot atat de greu sa vorbesc, exact la fel, ca in momentul in care legatura s-a pierdut. In cazul meu, lucrurile sunt simple, nu pot purta conversatii fortate, politicoase, si  protocolare. Nu pot sa o iau de undeva, de unde nici macar nu stiu unde am ramas; nu vreau sa fiu plina de conveniente, dar nici nu vreau sa agasez prin prezenta si staruinta. Cred, totusi, in compatibilitate, si  iubire reciproca, cred in zicala ”bate fierul cat e cald”, cred in loialitate, chiar daca, eu, insami, nu am stiut sa fiu asa la un moment dat; si cred in oamenii destepti care STIU ce vor, pe cine vor si de ce vor. Par că mă repet, caci subiectul revine, cu unele întâmplari actuale, dar e o idee generală de bază, pe care e bine sa nu o uiti, caci, in timp, chefurile si petrecerile au lăsat bucuria revederii și a împărțitului generos al timpului liber comun. Din când în când, însă, nu uit că o listă cu invitați chiar trebuie făcută, acolo unde situația o cere. Mulțumesc, Cerului, pentru simplitatea pe care o trăiesc, si fara astfel de griji nefiresti. Cât pentru o aducere aminte, însă, bifez sfârșituri și începuturi. Și e perfect.
Continue Reading

Doar Eminescu, soldat căzut pe a slovei glie

Stiu, azi toti iși vor aduce aminte de EL. Si ce dacă! Va fi o zi cu gânduri bune, cu rugăciuni la unison, cu omagiu și recunoștință, cu admirație și respect. Mâine? Mâine vom fi iar prinși în alte mărunțișuri, dar rămâne ecoul acestei zile.

Spaţiul dintre cuvinte poate fi abisul,
Dar şi aproapele mărunt,
Poate fi însuşi Eminescu
Sau doar o lacrimă în vânt;
Iar cum dorinţele-s de humă,
Și tremură ascunse-n inimi,
”La steaua care-a rasarit” mă-ndrumă,
Că ţi-s cuvântul de pe urmă…
Și freamăt dulce a unor patimi;
Soldat căzut pe a slovei glie
Având reper…o ciocârlie
…cu nume-nalt.

IMAGINE DE LA JUMĂTATEA LUI 1870, SURSA: WIKIPEDIA
Continue Reading

Bradul

De când mă ştiu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea,  doar să întinzi mâna şi să o atingi, atât era de aproape. Că îmi venea să le spun brazilor „sărut-mâna”, v-am mai spus-o, dar că nu ştiam de împodobitul brazilor, nu cred să fi amintit asta vreodată. Nu am fost la grădiniţă, nu am văzut oameni mascaţi în Moşi, nu ştiam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare să colind prin sat, am început să văd luminiţe şi artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumuseţe pusă la geam, să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.

„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”

Se fâstâci mamaia şi zise, aşa într-o doară: „-Dacă o găsi tac’-tu mare unul prin sat, vei vedea!”
A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puţine şi de un verde nu prea intens. Soră mea era micuţă cât o nucă, dar tot se învârtea pe lângă pomişor strâmbând din nas la fiecare înţepătură. Cred că era molid,  gândindu-mă, acum, că prea înţepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta asupru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.
„-Ce bătaie de cap îmi daţi voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”
Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc, după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se întorsese deja de la magazin, îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.
Sub braţ ţinea o cutie de carton gri şi urât, nişte coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, nişte suporturi de lumânări şi vreo cinci globuri.

„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.

În cutia de carton reciclat zăceau nişte bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci şi o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat şi ne-a învăţat  pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată,  iar ea, cu nişte bolduri, cred, înţepa nuca şi lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiţă primeau şi ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.
După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a  mai învăţat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos şi un pachet de vată, am legat şi bomboanele cu aţă şi am purces la împodobit de brad. Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomişorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea  atunci pe Moş Crăciun, cu botoşei în picioare, din acelaşi material, plus căciuliţe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetiţe sau băieţi. Poate doar glasurile noastre alintate să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat şi noi mânuţele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile băţoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să aşeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăieşte la voi, la Braşov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală„, noi ne-am topit uitând de frigul ce ne îmbujorase deja obrajii.
sursa: amelie. ro
Totul era perfect. Nu aveam luminiţe, nici nu ştiam prea bine că există şi aşa ceva. Am aplaudat minunea şi mai apoi uşa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul uşii ce ne despărţea de el, fremătând de bucurie și admirație.
Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleţ, dar soră mea se urca în pat şi nu se mişca de acolo, cântând şi bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, căci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiţă.
sursa: vlad dumitrescu-my romania
În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neaţalaşul” sau cu „Bună dimineaţa”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam şi visam la ziua când ne vom putea încolona  cu ei. Nu se primeau prea multe – nuci, covrigi şi mere, însă era o seară fascinantă, dar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.
Îmbrăcate de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de împrumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care îndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți, pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși legate cu ață de după gât, care mai tare ne încurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, și în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor. Dar ce mai conta. Colindam satul și auzeam la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi o dată
La un an cu sănătăte
Bucurii să ne aducă
La covrigi şi la nuci multe
Ne daţi ori nu ne daţi, ne daţi, ne daţi?
Tot atunci, de Ajun, mamaia ne dădea spectacol în odăița cu pereți verzi și tavan mult prea jos, de intrau oamenii ușor aplecați de spate într-o smerenie necerută. O ploaie de artificii, strigăte de bucurie și râsul bunei noastre cu ochi de tăciune îmi întregesc și acum imaginea perfectă a unor vremuri cu parfum de scorțișoară. Că erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer, nici n-am fi bănuit. Mirosul lor îmi bântuie şi acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult, în mintea noastră de copii. Ne-a aprins şi lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale şi glucoză…iar noi nu ştiam de ce suntem aşa de răsfăţate. Târziu am aflat povestea darurilor de Crăciun când, intrând la şcoală, a fost inevitabil să nu descoperim lucruri noi despre Moş Crăciun,  deși unii ni l-au confiscat pentru o vreme și l-au făcut Gerilă. Noi știam doar povestea aceea simplă, cu Nașterea Domnului, cu Magii, cu Iubire și cu rugăciunea simplă a dimineții de 25 decembrie, cu oamenii adunați măcar pentru o clipă în jurul unei taine.
Încet, încet, părinţii noştri s-au aliniat vremurilor şi am avut şi noi pomul nostru împodobit de sărbătoare, aşezat la intrare, pe hol, să nu mai stăm cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul nostru cu oameni buni. Şi e plin de nuci, mere şi frumos.
Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alţii, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spun și acum „sărut mâna” şi care mă salută de la fereastră, împodobiți de zăpadă sau promoroacă sau doar de verdele nesfârșit, amintind de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Naşterii Lui, aşa cum spune o legendă:„Cât despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când toate fructele pământului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile tale toate bunatatile; iar atunci când se vor strange în jurul tău, să se gândeasca la Mine, pentru că tu ești copacul cel mai drag Mie.” Din casă lucesc  luminiţe cuminți și podoabele cele noi au doar darul de a continua povestea începută cândva pe o sală friguroasă, într-un sătuc doar al meu.
Cu toate acestea, pentru mine, bradul înseamnă trăinicie, dor şi speranţă, visare şi amintiri cu nuci şi portocale, cu beteală creponată şi miros de …mamaie încă tânără.
Crăciun fericit, dragilor! Nașterea Domnului să vă găsească sănătoși!

23 dec 2013

Continue Reading

„Formula secretă” dintr-o casă cu atitudine (cattitude)

              Când sunt întrebată câți câini am de fapt, răspund într-un mod ghiduș – „Câte doi”-, dar continui ca în Caragiale, bombănind pentru cine are răbdare să asculte și continuarea – „doi în pădure, în curtea din spate; doi în curtea din față și doi în casă”. Păcălesc cu acel „câte doi” urechile celui care nu e pregătit să audă că, într-o casă din mijlocul Brașovului, undeva lângă o pădure, noi am adunat, în ultimii ani, 6 blănoși minunați. E drept că nu vreau să obosesc nici răspunzând întrebărilor  gen „cum faci față?” „nu e greu?” „nu e costisitor?” „nu se face mizerie prea tare?”, „nu se încaieră între ei?” „ ce faceți cu ei când plecați în concediu?” „nu latră toți în același timp?” „chiar ai covoare albe?” și aș putea să o țin astfel mult timp, iar la fiecare întrebare răspunsul meu ar fi, cu siguranță, supus neîncrederii totale.
               Și totuși, realitatea bate filmul, dar și vremurile, iar dacă nu am ales să povestesc pe blog pățaniile și experiențele pe care le am cu fiecare dintre ei, din 2011, încoace, decât arareori, e doar pentru că fac asta cu fiecare fotografie-întâmplare pusă pe Facebook, care adună zeci și sute de like-uri numai pentru că fețele lor nu  doar că vorbesc despre fericire, ci spun povestea simplă a acesteia. De când a apărut și Fifi, pisicuța cea în vârstă de doar 6 luni, într-o casă condusă de lătrători cu ștaif, totul a devenit și mai interesant.

          Dar cine știe? Poate apelez la Agenția de Marketing Creative Wings  care a făcut și interfața  de la cattitude.ro,  unde veți găsi răspunsuri la mai toate întrebările pe care le-am scris eu mai sus și de unde am primit  provocarea de a vorbi despre acest subiect complex: relația om-animal de companie. Am uitat să adaug că cei de la Blogal Initiative au înlesnit toate acestea și mă bucur pentru un așa subiect. Doar că eu am aflat  multe experimentând și, ciudat sau nu, mai întâi am experimentat „lipsa de responsabilitate”. Pentru că e ușor să arăți ce bine și frumos e totul ACUM, dar nu le zici oamenilor și cât de greu ar fi să adopți un suflețel, dacă tu nu ești pregătit pentru asta. Și nu, nu eram, mai ales că trăiam singură,  munceam mult și  eram acasă mai mult musafir, iar magazinele cu mâncare pentru animale erau rare spre deloc. Îmi amintesc cum Miți-birmaneza a cerut, printr-o tristețe vizibilă, un alt loc unde să trăiască; iar oalele cu orez si carne pe care le faceam pentru câinii părinților mei mi-au cerut mie să nu îmi complic viața dacă acea activitate îmi părea corvoadă.
         Apoi, am experimentat fericirea efemeră, căci din 2008 până în 2014-2015, am trăit în alintături de pisici cu nume de Tan-motan, Zizi-birmaneza și Silver-motanul autist. Minunății care mi-au arătat că viața poate deveni simplă dacă ești atent la ceea ce vor, simt și arată, dacă le acorzi puțin spațiu și dacă îi faci să creadă că au câștigat, în sfârșit, „un loc doar al lor” unde fiecare colț se vrea inspectat, mirosit, adulmecat și descântat în tors liniștit. Și că-l puteți împărți. Nu am înțeles niciodată cum acele făpturi  ajunseseră la noi bătrânele deja, dar vreau să cred că dacă aș fi fost o clipă în locul lor nu aș fi avut  multe a ne reproșa. Poate doar Tan-motan nu a fost prea mulțumit, pentru că, dintr-o casă păzită de pisici, noi am făcut niște vrăji și am adus, rând pe rând, cățeii care mi-au schimbat viața definitiv. Când am luat-o pe Izi-maidaneza, de la o lună și jumătate, obișnuiam să spun „că o iubesc atât de tare, că mă doare fizic când nu sunt lângă ea”.

                Și da, aici a venit schimbarea. Am început să-mi doresc să vin acasă repede, să ies la plimbare pe cărări de munte, să ne urcăm în mașină și să evadăm împreună, să mergem cu ei oriunde – de la cumpărături, până în excursii sau drumurile la părinți, la Buzău și Iași. Nu cu toți putem pleca, evident; în plus ținem cont de temperament, unora nu le place în mașină, de exemplu. E drept că mereu ne-am gândit la siguranța lor. N-am plecat fără vasul pentru apă, fără lesă, ham, fără pernuța de dormit, fără mâncare, recompense. Uneori, era prea mult și sunt mai mult decât încântată că pe site am găsit  lucruri care să-ți ușureze viața, cum e de exemplul vasul pentru apă și mâncare, dar care poate adăposti și crănțănele sau chiar pungile de colectare. Când a apărut Alma-mamuțul – și nu, nu am greșit nicio literă – rotweillerița bucluc, trecusem deja prin multe experiențe care ne-au făcut să nu mai neglijăm nimic și să ne asumăm fiecare „achiziție lătrătoare”. În 2013, Zoe-ciobănescul german, care era precum Lady Boss a animalelor, desăvârșită și în comportament, și în fizicul impunător, a dispărut fără urmă. Nu era cipată, iar atunci am realizat că dincolo de hrana pe care cu atâta grijă o alegeam, era musai să avem, la zi, vaccin, cip, dar și informații utile. Acum, le găsesc la doar un click pe Cattitude Brands, așezând întrebărilor noastre răspunsuri perfecte despre dresaj, comportament canin sau doar ciudațeniilor din caracterele diferite care se intersectau la noi acasă.
Cattitude Brands:„ ACUM avem oportunitati si oferte din cele mai diverse sa experimentam si sa traim la maxim momentele de calitate si distractie cu cei pe care ii iubim si ii respectam in fiecare zi pentru ca ne fac mai buni……iar in fiecare dimineata, cand ne uitam in ochii lor calzi si blanzi, sa le spunem “Pentru ca meritati!”. INAINTE aceste oportunitati nu existau, sau erau foarte greu accesibile, la care se adauga lipsa de cunoastere a ofertelor de pe piata international si a ultimelor inovatii in domeniu.”
           Am suferit amar după Zoe, iar o lună mai târziu, cu ajutorul internetului am luat o altă femelă ciobănesc german – Zara. Aceasta când o vedea pe Izi parcă se declanșa al treilea război mondial. Așa că am adus acasă un domn care se autointitula „psiholog de căței”; doar că nouă trebuia să ne facă ziua de 30 de ore, căci nu aveam de unde lua timp pentru toată lejeritatea aceea pe care încerca să ne-o imprime omul cu pricina. După două mârâieli nefirești, am ales să-i aducem Zarei un companion. Ei împart pădurea.  Așa a apărut Bobiță, tot de pe internet, tot abandonat,  de aceeași vârstă cu ceilalți – minune sau întâmplare. E iubit și de animale, și de oameni, „singurul câine între atâtea animale de companie”, cum spun unii. Doar că aparentele înșală, și din ce pare cel mai dulce cățel…e cam agresiv cu oamenii, pe cand rotweillerița  este înnebunită după copii,  marea ei bucurie e să stea cât mai aproape de om, deși toți cunoaștem preconcepțiile despre această rasă.
         La începutul articolului am păcălit cu bună știință. În casă stau 4 câini, iar doi ne așteaptă și când nu suntem niciunul acasă. Avem încredere deplină. Cu toate acestea, am reușit să facem reguli, să nu latre în neștire – mai ales toți odată, să nu devină geloși unul pe celălalt, să nu sară pe musafiri, să aibă timpul fiecăruia de răsfăț, locul de dormit preferat, să înțeleagă dacă vreunul are vreo nevoie specială – mai ales la mâncare, rotweillerița fiind mai sensibilă, cu anumite intoleranțe alimentareDar cel mai mult, ne-am dorit să nu ronțăie lucruri și să nu faca stricăciuni. Credeți, cumva, că am găsit formula secretă? Nu. Noi nu-i punem în situații ciudate, nu le lăsăm la îndemână perne pe care sigur le vom gasi bucăți-bucăți; nu punem flori în curte căci  nu vor mai exista dupa două treceri de ale lor; îi recompensăm la fiecare lucru bine făcut și, cel mai important, nu ridicăm tonul la ei, dar nici unul la celălalt. În casa noastră e armonie. Suntem păsări de noapte; somnul nostru începe după ora 1.30 până la 9.30. N-o sa credeți, dar niciun animăluț nu se trezește înainte de această oră. Suntem într-o simbioză perfectă, încât unde sunt eu, acolo se află și ei. Mi-e rău, mă păzesc în pat; cobor din dormitor în sufragerie, suntem trenuleț – Fifi, prima, apoi trei căței, iar eu închei șirul. Mă răzgândesc, trenulețul schimbă macazul. Scriu, sub birou sunt cel puțin trei înghesuiți. Sincronul nostru stârnește râsul. Iar eu de la viață mi-am dorit, în primul rând, să râd. Terapie gratis!

     Tot ei intră în casă și așteaptă sa fie șterși pe lăbuțe, și ne fac onoarea să dea lăbuța, când e cazul recompensei, înșirati  ca la armată, spre amuzamentul tuturor. Toate jucăriile au aceeași culoare, așa nu vor vedea cine ce fură; recompensele sunt la fel, mângâierile idem, alergatul….preferențial. Fifi-pisica clopoțel are stâlp cu sfoară, pentru ascuțit gheruțe și cățărări perfecte.

 

          În 2 ianuarie 2015, l-am gasit pe Lupu’-Baiatu’, zis și Colonelul, Fasole sau Lampă, după caz și năzbâtie, ciobănesc-german, care avea cu mult peste 10 ani; un bătrânel demn de o poveste deja arhicunoscută. Deși eram mulți, l-am păstrat și nu regret nicio clipă.

         Cu el și Alma provocările noastre au atins cote mari. Dacă în mașină rotweilleriței îi trebuie, clar, o lesă care s-o țină în siguranță, dar și  un paravan care să prevină trecerea spre scaunele din față, altfel vei vedea un cap curios care va vrea sa ajungă în brațele celor dragi, lupușorul nostru a venit cu tot ce înseamnă șampon uscat contra mirosului din blana sa deasă sau cu  jucării pline de mentă pentru un miros plăcut al gurii – nu cred că am auzit până la el de jucăria „SUFLET BĂTRÂN”. Îmi doresc să vă spun despre Cattitude Brands cu sediul în Nordul Bucureștiului, unde au deschis și un SPA pentru căței. Ei ne arată, însă, că și on-line vă puteți achizitiona lucrurile despre care v-am povestit –  jucării, accesorii, haine impermeabile, hrană, cosmetice și „gadgeturi”, de cea mai bună calitate, în funcție de modul vostru de viață, nu doar al companionului. Fiecare produs oferă puncte de loialitate care se pot preschimba într-un voucher util. (click pe imagini)
 
          Dacă aș fi în locul celor 7 suflete blănoase mi-aș transmite că cea mai mare bucurie e când suntem toți împreună, că sunt fericiti și în siguranță. Eu chiar cred că  sunt fericiti și, astfel, mi-am tinut promisiunea  că până nu învăț să fiu fericită, nu am cum să fac pe altcineva la fel. Fără iubire, încredere, devotament, informare și implicare nu se poate realiza asta, oricât de bine intenționați am fi. Alături de ei, gândul meu nu poate fi decât pozitiv, brațele îndreptate spre mângâiere, grijile adăpostite sub giumbușlucuri, iar timpul nostru…aducător de relaxare. Ei se simt în siguranță, noi la fel. Nu cred că mă emoționează ceva mai tare decât momentul în care se bucură de venirea vreunuia dintre noi acasă, de zici că am fost plecați în Afganistan. Explozie curată de sentimente.

 

 

        Iubire, încredere, siguranță – lucruri fără de care relația cu animăluțele mele nu ar putea să existe. Adăugăm și informația despre creșterea calității vieții acestora și putem asigura  ani mulți și frumoși împreună. „Pentru că merităm, și noi, și ei!
Vă salută, Izi, Toto, Zara, Bobiță, Alma, Lupu’-Băiatu’, Fifi-Pupix, Adriana și Mihai Tîrnoveanu. Mulți, dar fericiți! Împreună!

 

Concluzie: Nu m-am născut gata setată pentru a crește suflețele blănoase, nu mi-e greu deloc și n-aș schimba nimic dacă aș lua-o de la capăt. Adoptați unul! Merită!

 

Continue Reading

Cumpănind

Dacă taci, de ce taci;
De vorbești? Parcă-i prea mult,
De nu te implici, nu susții,
Dacă nu zici nimic, nu-ți pasă,
Dacă scrii, mai bine …lasă,
Dacă împărtășești cu alții, ai un scop ascuns,
Dacă nu-ți vine a zâmbi, e musai,
Oamenilor nu le plac triștii.

Dacă nu-ți plac câinii, ești ciudat,
Dacă ai prea multe animăluțe, și n-ai copii, ai buba,
Prea mult timp liber sau adaugați voi,
După caz; eu am auzit prea multe;
Dacă nu ești romantic, ai suferit prea mult,
Dacă îți place ceva cu adevarat, sigur îți va taia cineva avantul.
Dacă ești lăudat, lasa ca vine tradarea, acușica, la colț,
Dacă refuzi, devii suspect,
Deși fiecare întrebare nu are mereu, efectul pe care-l aștepți.
Dacă nu poți, nu vrei, nu știi, nu simți, nu crezi
Sau doar scoti acest NU din fața acestor cuvinte,
Oricum nu-i bine.
Ceva e putred, ascuns și sigur cineva va vrea sa te repare.
Ei bine, prefer sa raman defecta.
Și sa-mi iubesc viata asa cum e ea. Imperfecta.
Cunosc umbra, intunericul si uratul,
Am fost acolo si, va asigur, nu ramai cu nimic bun. Și alegi.
Dar daca azi va e bine, cu putinul de bine ce vi-l ingaduie Dumnezeu sau doar Universul, nu va ganditi la drobul de sare.
El poate sa cadă oricand, dar poate sa-ti dea și tie o bucatica cât sa-ti pui niste sare-n bucate, in povestea vietii tale.

Continue Reading

Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?

Soțul meu e băutor de vin. Doar de vin. Eu sunt cea mai fericită persoană, mai ales la petreceri, când îmi amintesc că nu amestecă băuturile între ele, iar cum el nu știe doar a-l bea, ci a-l povesti, sunt mai mereu privilegiată cu istorii șoptite, cu conversații lungi și, de ce nu, cu un tango impecabil, căci, da, vinul  îl face mai seducător și chiar mai vesel.
Pentru el  e aliment, e ambrozie și răsfăț, e motivul pentru care seara devine impecabilă, atunci când pe masă, după ce problemele zilei dispar, apare Seherezada care-i toarnă în pahar licoare fermecată. Nu, nu sunt eu Șeherezadă – n-aș avea ce căuta pe masă – îmi permit să cred că în sticlă e o Seherezadă care-i toarnă povești licoroase, și lichidul acela roșu și parfumat devine fermecat și atât de potrivit serilor noastre în familie. Totuși, dacă ar fi să aleg în a face un cadou cuiva, un vin cu tradiție, nu el ar fi acela, deși merită pe deplin unul cu istorie scrisă parcă pe viu, că prea e el înnebunit după istoria acestei țări.
Aș alege un blogger care ne încântă și pe Blogal Initiative, de unde vine și această provocare. Și nu orișice blogger, ci unul care trăiește sub un cer violet, care are marea la picioare, care e scorpion de zodie, exact ca soțul meu și care mai mereu mă trage de mânecă să fiu mai implicată în realitățile desprinse din virtual – Radu Țuglea, cel dincolo de nori. Eu, însă, nu. Mă ascund aici, după cuvinte, în căsuța mea cu mărgăritare, vizitând alte bârloguri de bloggeri. Poate în pahar am o Tămâioasă Românească din gama Comoara Pivniței, de la Vincon, și sorb, din el, împreună cu ale lor cuvinte. Dar ei nu au de unde ști asta. Nu vor ști nici că acesta e doar un vis frumos care sper că se va materializa într-o zi, deși poate alte licori am mai băut unii cu alții, dincolo de desktop.

tm

Simt că e musai să ies din carapace, deși, acum, îmi închipui că am coborât într-o cramă perfectă, unde o multitudine de sticle stau cuminți să plece spre aparținătorii lor de drept. Îmi imaginez cum fiecare sticlă a trecut prin două mâini dibace care au ales a le  însemna și parafa, una câte una, ca pe niște daruri de preț, ca pe niște comori ascunse dar care, sigur, vor primi răsfăț  bine cuvenit.
comoara-pivnitei
Comoara Pivniței, vinuri cu vechime
Nu știu ce aș alege, pentru că ar trebui să mă gândesc la Radu ca la o un om pretențios, știind faptul că-i plac mâncărurile bine gătite și condimentate armonios, care au stat la foc domol, deși îmi amintesc că-i plac provocările si mereu încearcă și ceva exotic. E genul de om care pare a le ști pe toate, care debordează de optimism, cu care poți vorbi până dincolo de nori, dar și despre cât de mult a nins, aseară, la Predeal. E un bărbat căruia nu-i scapă nimic, nici măcar un amănunt, aparent banal, și putin mi-e teamă, căci eu sunt obișnuită cu seri relaxante în care să nu-mi fac griji pentru o vorbă spusă aiurea sau dacă am dat vreo frimitură în plus pe masă. Nu mă voi speria, însă, dacă voi scăpa vreun pahar pe covor. De la el știu că are secrete de vrăjitor și va scoate petele cât ai zice…„vin”, cu ajutorul unor vrăji moderne. Dacă nu mă credeți, întrebați-l.
Totuși, știți de ce aș prefera să-i fac lui un astfel de cadou si nu altuia? Păi, ați citit vreodată articolele lui despre vin? Ați fi știut voi să scrieți atâtea amănunte despre buchet, aromă, soi, îmbuteliere, păstrare, servire? Și șeful! Șeful lui care se bucură mereu de aceste daruri care lui i s-ar cuveni. Ei bine, eu  vreau să primească el  povestea înstrugurită,  vreau să-mi relateze, pe îndelete, despre mâncărurile care se potrivesc licorii, vreau să-mi imaginez că va găti una din specialitățile care va fi în armonie cu vinul servit, așa cum scrie la carte, precum somalierii profesioniști; vreau să cred că lipsa mea de răbdare în a mă documenta despre toate amănuntele acestor lucruri va fi istorie, căci el îmi va desluși, ușor,  orice taină a vinului, așa cum o face și când scrie.
Sunt sigură că nici măcar nu va clipi când va auzi de Oenoteca, pentru că el va ști că am ales cel mai bun lucru, informat fiind. Așa că mă risc, poate mă va invita la masă și va găti oaie sau miel, e singurul om curajos căruia nu-i e teamă să gătească așa ceva. Așadar,  un Merlot, de aici de la Oenoteca, e ceea ce aș crede eu că merge cu această carne. Dacă nu mă invită, îl las să-l bea cu cine dorește și să aleagă  ce meniu simte el că s-ar potrivi acest „vin de culoare rosie, peste care trecerea timpului a inceput sa adauge tuse calde, caramizii, fara insa a stirbi limpiditatea acestuia. Aroma de zmeura caracteristica soiului a capatat note subtile de mere uscate si stafide”.
oenoteca
N-am băut niciodată un vin vechi, poate doar de la groapă, de la Buzău, din bătătura mămăiței mele – că așa țineau pe vremuri țăranii vinul care nu s-ar fi băut până dădeau căldurile. Chiar și așa, tot oțețit era. Ce s-ar mai fi minunat bunicul meu dacă ar fi văzut clipul acesta în care fiecare sticlă e mângâiată, vrăjită și pecetluită, una câte una.

 Una e pentru Radu, omul de dincolo de nori, sub un cer violet, bloggerul care sigur îmi va aprecia strădania, măcar, cu vreun secret de el știut în ce privește bloggingul. Și cum mereu mi-am dorit să văd marea, iarna sau primăvara, cred că cei de la Vincon m-ar ajuta să dăruiesc acest elixir din struguri unui OM special, iar eu să primesc un peisaj de basm. Mi se pare trocul perfect.
Nu-i așa că vinul fermecat și pecetluit cu ceară, de parcă toată istoria voievozilor s-ar fi așezat în sigilul acela, merită cuvinte șoptite? Voi cui i-ați dărui o astfel de poveste licoroasă? Mai ales că  sosesc  sărbătorile, mintenaș.
Te-ai gândit vreodată cum se face cel mai frumos cadou?”, spun cei de la Vincon, prin Comoara Pivniței sau Oenoteca, care mie mi-au dăruit, azi, prilej de poveste, mijlocitor fiind același Blogal Initiative.
Continue Reading

Decembrie – darurile au semn de trăinicie

mihai-sot

Eu sunt Ion Anapoda. După ce se termină acțiunile sotului, vin și arăt ca oamenii care au aceleași crezuri izbândesc, dacă doresc și sunt uniți. S-au strâns pentru românii din Covasna mai mult de 1000 de icoane, mai bine zis 1500, care au fost primite cu bucurie si emoție pe 8 noiembrie, 30 noiembrie și de 1 Decembrie. Apoi 107 copii au fost primeniți în costume populare, astfel încât, acum, la fiecare sarbatoare, vor fi gătiți așa cum si-au dorit de mult timp. Toate acestea au fost deja înfăptuite. Cu ajutorul oamenilor de pe facebook și nu numai. Pic cu pic, bănuț cu bănuț, icoană cu icoană, de trei luni am strâns, sortat și aranjat lucrurile, neștiind cum va fi și ce se va aduna. Am primit cărți, am donat cărți altora, în nevoie. Am primit hăinuțe, am împărțit hăinuțe, am strâns jucării sau obiecte diverse, am sortat și luat la mână fiecare lucrușor. De ce nu am pus cont și pe pagina mea de facebook sau pe blog? Pentru că cei care ne cunosc știu deja despre ceea ce face Mihai, iar pe pagina sa de facebook, zilnic, vin vești noi, dar și date despre logistica acțiunilor sale. De ce le face? E mult de spus, dar în primul rând pentru că e nevoie de semn, e nevoie de sprijin și e nevoie ca oamenii să se adune în ceea ce cred. De asta zic mereu că fiecare e musai să-și găsească ideea în care să creadă și să facă ceva pentru ea. El, nu altul!

costum-p

Azi, de moș Nicolae, la Ozun-Covasna, copii s-au bucurat iar de daruri și au rasplatit cu poezie, cântece dar mai ales cu freamăt și emoție. Vor mai primi daruri copii din Oituz-Covasna, dar cum aici e un caz special, las semn pentru cei ce doresc sa ajute. Am primit, până acum, hăinuțe, dulciuri, borcănele cu dulceață și sper sa adunăm până pe 17 decembrie, când vom ajunge acolo, cât mai multe lucruri. Voi veni, după, cu vesti. Multumim, oameni buni! Fiți binecuvântați!

copiluti

Oamenii care oferă sunt doar unelte de bunătate și disponibilitate. Cei care-i ajută pe aceștia să înfăptuiască sunt îngeri nevăzuți, mâinile care mângâie, sunt bucurie și nemărginire, sunt cei pe care te bazezi când pornești pe drum lung. Voi sunteți mos Neculaii și moș Craciunii care au făcut posibil imposibilul, care au adus zâmbet acolo unde era tristețe, care au dat din ce sunt, din ce pot pentru că în voi e credință. Dacă maturitatea mi-a adus fire albe în păr, tot ea m-a făcut să am parte de o altfel de lume în jur. Mihai al meu e omul-acțiune, dar fără combustibil primit din inimi care bat la fel, nimic nu ar avea această strălucire. Rotițe care fac mecanismul să meargă continuu. Iar dacă noi vedem oameni și copii fericiti, fiți siguri că vi se datorează. Trimitem energia bună din ceea ce primim, către voi. Sa va fie dar DIVIN, să vă fie stea cu Lumină. Va multumim.
Și pentru că a fost vorba despre copii care au primit costume populare, cusute acolo, în Covasna, –  unde tricolorul flutură în brazi înalti pentru a nu fi dat jos niciodată -, de meșter popular priceput, trebuie să las și un semn poetic.

brad-x

De când scriu, cred ca aceste cuvinte au primit maximul de like-uri 400 de like-uri pe pagina soțului meu, la fel si distribuirile, si iar revin la ideea că sunt oameni care simt si vibrează la anumite idei și crezuri. Mi-amintesc de Lupu’-Baiatu’ și a sa poveste de început, care a mai primit peste 300 de distribuiri. Mult pentru acel moment. Poate nu-s cifre mari, poate nici nu contează toate acestea, dar pentru mine e mult și sunt onorată și recunoscătoare. Va doresc tuturor să vă găsiți fericirea în lucrurile simple. E extraordinar.

romanas

Sunt românaș de la Covasna,

Eu plec ades, văzut-ați bine, mă rup de inimă și trup,
Mă-nghet în vorbe necitite și torc povesti dar nu pun punct;
Nu știu s-anunț că, printre rânduri, tes haină caldă-n șezători
Și c-am croit-o din cuvinte și s-o purta de sărbători,
Dar lumea care-mi dă binețe, în fuga mea spre alte zări,
Îmi coase inima pe poale, pieptar, catrință, cingători;
Iar cand cuvintele se asază, formând tezaur de frumos,
Eu doar șoptesc, ea le frământă și se-mpletesc misterios.

În sărbătoarea românească s-au îmbrăcat pruncuți cu straie,
Au prins icoanele la piepturi și tricolorul în odaie,
Au arătat ca pui de oameni, de românași cu soare-n păr,
Chiar daca gerul taia strasnic, purtau pe umeri un adevăr
Sădit, încet, de o-ntreagă lume ce n-a uitat cum e sa fii
Român, în țara ta iubită și-a aratat-o prin…copii.

Nu-i mare lucru în astă viață să lasi un semn că ție îți pasă,
Dar e puternic simțământul când chiar o faci la tine acasă,
Acolo, unde tricolorul flutură-n brazii cei înalți,
Venit-au mulți să dăruiască si să le arate că au frați.
Si că pot chiar ei sa facă mâine același gest, într-un alt sat
In care limba româneasca doar la biserică s-a dat.

Eu pot vedea cum de o vreme se aduna toti și povestesc
Că tare frumușei sunt pruncii în straiul nostru strămoșesc
Si n-am cuvinte să torc iară în multumire cu respect
Dar vă asigur că se vede in fiecare sufletel
Ce anul ăsta, la serbare, îi va sopti lui Dumnezeu:
Sunt românas de la Covasna! Costumul acesta e al meu!

 

Continue Reading

Mihaela Aionesei – IUBIND, se poate. La mulți ani!

 

mihaela-aionesei-surasul-dintr-o-lacrima

M âine îți vei vrea primăverile înapoi,
I ar noi  le vom aduna pentru tine. Pe toate.
H atârul ți-l facem, căci iubind, se poate
A tunci când simțim că suntem la furat de stele
E terne. Vom face cunună din fiecare cuvânt de al tău.
L asă-ne, doar, să punem printre ele o lumină festivă
A tât cât să-ți putem spune, toți,  „la mulți ani”.

 

A zi,  ne găsesti pe noi cu sufletele  suflecate, adunând
I luzii transformate în fapte. Tu ești fapta. Una românească.
O staș pe front fără bătălii la vedere, dar cu lupte zilnice.
N imeni nu va ști că poți fi sfârșitul unui început de curcubeu;
E și păcat să  se știe tot. Cămașa ta de sare n-o poate îmbrăca oricine.
S ă nu uit să te cânt, dragă prietenă; m-am rătăcit încercând să-ți urez una-alta;
E ști, totuși, sărbătorita noastră. Și te iubim, te respectăm și îți dorim sănătate,
I ar în zodia palmelor tale să  scrii, cu noi,  file de istorii prezente.

 

Mihaela Aionesei e un om drag nouă. Întâmplător sau nu, e ziua ei, azi. Întâmplător sau nu, e o poetă cu nume și renume. Are deja 7 volume de poezie. Trei dintre ele le am deja. „Zodia palmelor tale” – este recenta carte scoasă și pe care o puteți găsi, făcând comandă,  pe Libris. Nu o am încă. Eu am „Surâsul dintr-o lacrimă”, editura Eurostampa, „Cămașa de sare”- editura Vatra Veche și „Anotimp sihastru”- editura Ștefadina-București.
Mihaela s-a născut la Pașcani, dar viața toată și-a trăit-o adoptată de un oraș durut – Tg. Secuiesc, încă din 1981. Aici luptă zilnic pentru limba română, pentru bucuria de a trăi în iubire, militând pentru păstrarea tradițiilor noastre. De doi ani e parte din acțiunile românești pe care soțul meu le-a început în Covasna și Harghita. Nu-mi imaginez om mai frumos, mai blând și mai profund ca „mignona” noastră. E un izvor nesecat de frumos, e mult mai mult decât aș putea eu scrie despre ea. Dedicația lăsată de mine întru sărbătorire, are printre cuvinte, titluri de poeme, din cele trei volume de poezie pe care le am acasă. Ar merita mult mai mult, dar, ea știe. Știe și simte dragostea și prețuirea noastră. La mulți ani tricolori, ca sufletul tău, Mihaela! Să izbândești în tot ce faci, alături de cei dragi ție!

mihaela-aionesei-1

 Pentru o mai bună cunoastere las „palmaresul impresionant” gasit pe site-ul ecreator.ro.
„Publicații în câteva reviste de specialitate online și paper : „Cetatea lui Bucur’’, „Zeit”, „Vatra veche’’, „Luceafarul’’ , „Armonii culturale”, „Conexiuni net’’, „Visul’’, „Conexiuni” New York, „Observatorul de Toronto”, „Plumb”, „Atitudini”, „Boema”, „Agora”, „Atitudini”, „13 Plus”, „Fereastra”, „ Orient Expres”, „ Sintagme literare”, „Oglinda literară ”, „Răsunetul”, „ Nomen Artis”,„ Scurt circuit oltean”, „Tăt Banatu-i Fruncea”, „Cuvântul liber”, „Lumina”-Pancevo-Serbia, „Algoritm literar”, „Claviaturi”, „Regatul cuvântului”, „Ritmuri Brașovene”, „Amurg sentimental”, „Convorbiri literare”, „ Actualitetea literară”, „LitArt”.
   Publicaţii în antologii:
  1. „ lira în patru puncte cardinale ”-Ed.Rovimed 2010
  2. „ captivi în sfera de minuni ”-Ed.Rovimed 2010
3.„ antologia vinovatelor plăceri ”-asociaţia culturală Maria Domina 2011
4.„ poetic@ ”-Ed. Art Book 2011-Bacău
5.Antologia de poezie şi epigrame „ Romeo şi Julieta la Mizil ” 2010-2011
6.„Virtualia” -Ed.Prim 2011
  1. -„ Aud materia plângând ”-broșură-Ed.Artbook , Bacău 2011
8.„ A treia carte. Poezii.” –Ed. Artbook 2012
9.„ Amprente Literare ” volumul 7, Ed.Pim 2012
10.antologia de poezie și epigrame „ Romeo și Julieta ”-august 2011-2012
11.atologia românilor contemporani de pretutindeni Starpress-Ed.Fortuna martie 2013
12.„Infinitul iubirii”-Ed.Măiastra- mai 2013
13.„Lirica primăverii”-A.S.P.R.A. iunie 2013
  1. Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil”-2013-2014
15.„ Lumini în cascada timpului”- Ed. Transilvania Expres, Brașov, 2014
16.„ Roșu mocnit”-Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2014
17.„ Antologia CuArt ” , 201, -Ed. CuArt, 2014
18.Antologie de poezie și epigramă „ Romeo și Julieta la Mizil” 2013-2014
19.Antologia „ Limba noastră cea română” StarPress 2014,Ed.Olimpias, Galați, 2014
20.Antologie (Poezie și Eseu) Chișinău, 2014
21.Almanah Cultural 2015, Asociația Culturală George Bacovia&revista Fereastra
22.Almanah „Sintegme literare” 2015, Editura Eurostampa 2015
Premii:
-mențiune în cadrul Concursului Internațional de poezie și proză „ Starpress ” 2012
-premiul II Concursul Național „ Neliniștea mării ” –Constanța 2012
-mențiune la Festivalul Internațional de poezie și epigramă- „Romeo și Julieta” ediția 2012-2013
-mențiune Festivalul Naţional de Literatură Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil, 2013
-mențiune Festivalul Național de literatură „ Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
-premiul Revistei Fereastra Veche la Festivalul național de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VIII-a, 2014
– laureată a Festivalul Internaţional de Poezie – Renata Verejanu, 2014 secțiunea poezie.
-premiul Ligii Scriitorilor pe anul 2014 pentru volumul Insomniile Bufniței
-mențiune Concursul Internațional de poezie „Alexandru Macedonski” ed. I
-premiul I Concurs „Vara visurilor mele” ediția a XIV a , București 2015
-Marele Premiu la Festivalul-concurs de poezie religioasă „Credo”, Lăpușna 2015

mihaela-aionesei

 

-volum debut -Cerșetori de stele -Ed. Art Book – decembrie 2011-Bacău

-volum -Anotimp (i)legal-lumina -Ed.Ateneul Scriitorilor-februarie 2013 Bacău

-volum-Insomniile bufniței -Ed.Eurostampa, Timișoara, 2014

-volum- Surâsul dintr-o lacrimă – Ed. Eurostampa, Timișoara, 2015

-volum- Cămașa de sare – editura Vatra Veche,  2016

-volum-Anotimp sihastru – editura Ștefadina, București, 2016

volum- Zodia palmelor tale – editura Libris, 2016

 

…date pe care le gasiți și în volumul „Cămașa de sare”

 

diploma-11

 

Continue Reading

Crăciunul tatei

Azi, ar fi fost ziua lui, asa ca am reasezat o poveste care pe mine mă tulbura si acum, la aproape 10 ani, de cand tata nu mai e. Strangeti mâinile părinților voștri, cat puteti să o faceti…
Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima îi spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.
Cele două fete suportau diferit povestea – una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea „ mai e sau nu” şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu?! Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.
 tata
Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care, acum, se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!” Cuvinte ghilotină pentru el.
Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă – trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva, a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuită de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!
Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra a creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză – 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l aproape mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa sa că ne va mai revedea vreodată l-au făcut să iasă din comă, după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.
Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.
Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptate de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire, dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul său până la capăt.
Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.
 Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!
octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Continue Reading