Crăciunul tatei

Azi, ar fi fost ziua lui, asa ca am reasezat o poveste care pe mine mă tulbura si acum, la aproape 10 ani, de cand tata nu mai e. Strangeti mâinile părinților voștri, cat puteti să o faceti…
Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima îi spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.
Cele două fete suportau diferit povestea – una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea „ mai e sau nu” şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu?! Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.
 tata
Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care, acum, se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!” Cuvinte ghilotină pentru el.
Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă – trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva, a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuită de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!
Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra a creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză – 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l aproape mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa sa că ne va mai revedea vreodată l-au făcut să iasă din comă, după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.
Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.
Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptate de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire, dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul său până la capăt.
Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.
 Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!
octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Continue Reading

Poveste de primăvară, de acasă, din Noua, cartierul anotimpurilor mele speciale

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebună zi. Avusesem ședință cu părinții. Inutilă pentru mine. Ce mai putea să spună învățătoarea în plus? Că sunt, parcă, un pic mai absentă ca de obicei? Că mă exteriorizez greu și că rămân în bancă chiar și când se sună pentru pauză? Sau ca nu prea am prietene? Și ce? Mă obișnuisem. Nu știam ce înseamnă cuvântul popularitate, dar înțelegeam perfect, din jurul meu, cum e să te iubească toți doar pentru că te-ai născut asortată cu zâmbet și inimă bună. Și nu, nu despre mine e vorba. Viorica, a mea colegă, suplinea cu chipul ei drăgălaș și ochișorii  albaștri tot ce n-aș fi putut da  vreodată, natural. Eu habar nu aveam ce să le zic fetelor, nu-mi plăcea să joc elastic pentru că eram o împiedicată, iar pe fața mea era mai mult politețe decât entuziasm. Stăteam pironită cu ochii în vreo carte rătăcită pe bancă.  Îmi era  suficient ce aveam pentru că altfel nu știam a fi. Nu era timp de drame, de invidii, de socializări forțate. Oamenii mari, însă, dincolo de responsabilități, mai încercau să ia pulsul societății și, pentru că aveau puține momente în care se întâlneau organizat, îndrăzneau să facă, dintr-o banală ședință cu părinții, o reușită socială.
În seara aceea,  tânăra noastră învatatoare, ce nu împlinise încă 20 de ani și care ne preluase cu un an în urmă, se dăduse peste cap sa facă un eveniment din această reuniune. Împușca doi iepuri. Zicea, în două vorbe, ce credea că e important despre copii și le sărbătorea pe mame. Discret, la o prajitură cu frișcă, în clasă. Da, da, credeți că vorbesc acum despre lucruri obișnuite, nu? Așa ar fi fost, dacă școala nu s-ar fi aflat într-unul din marile cartiere muncitorești, în care cuvântul „cofetărie” însemna o încăpere ciudată, într-un complex comercial, unde zăceau niște bomboane „amandine” pudrate cu cacao și, din când în când, niște alune trase în ciocolată. Despre prăjituri nici nu știu ce să spun – or fi fost, dar eu nu-mi amintesc ceva savuros și comestibil. Prăjiturile bune se mâncau în alte locuri și nu mereu le găseai la discreție. Așa că se apela la „pile”. Ne ofensăm, acum, că trăim vremuri incerte, cu șpăgi, cu umilințe diverse, dar mă revolt teribil când se uită faptul că pentru o prăjitură bună trebuia să te ploconești la Casa de Comenzi de la Aro-Hotel, de exemplu. Darămite să faci rost de vreo treizeci de bucăți. Tata, însă, și-a pus toate armele din dotare în funcțiune și cum o fi dres, cum o fi făcut, nu știu, dar a adus, victorios, acasă,  un trofeu frișcuit. Era o mare de prajituri la noi în cămară, numai bune de îndulcit spiritele unor mame cu griji și cu poveri bănuite doar privindu-le fețele sau umerii adunați de atâta încordare.
Erau rare astfel de șuete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam în jurul școlii, dar știu că a fost un moment când învațătoarea m-a trimis acasă, după tata, probabil să ajute la debarasat sau să-i mulțumească personal, nu-mi amintesc bine; rețin numai bucuria și zâmbetul mulțumit al femeilor care se aflau în acea încăpere. Scoală era impropriu spus cladirii în care am primit educație timp de doi ani de zile. Se închiriaseră niște camere largi într-un bloc ce apartinea de un trust de construcții. Oricum, păreau săli de clasă si nu erau decat pentru ciclul primar, restul de copii, mai mari, deplasându-se un pic mai departe, într-o școala ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier. Acolo mi se părea mie că nu pot învăța decât cei norocoși, căci se dusese vestea că fiecare cadru didactic e ales pe sprânceană astfel încât nu era elev să nu fi reușit, mai departe, să izbândească doar cu  ce învățaseră acolo. Mereu oftam când mă gândeam la șansa lor.
Noi ne aflam în partea în care se construia, încă, în anii 80, plină de macarale, buldozăre și blocuri începute ici-colea. Ca tot Brasovul și cartierul ăsta avea o parte veche, cu băștinașii locului – familii intregi ce-și duceau numele din generație în generatie, care aveau povești ametitoare și unice, tradiții și care cunoșteau locurile din zonă cu tot cu legende și cu formele lor sălbatice. La mine nu ajunseseră decât vorbe precum Căciula, unde era un loc în care se bea bere și se făceau serbări câmpenești, Fântâna Hoților, Poiana Soarelui,  dar erau troițe și drumuri forestiere cu nume doar de ei știute.  Zona fusese un vis, sălbăticie și frumusețe la limita traiului în simbioză om-natură, subjugați de măreția pădurilor, domesticit cu aerul cuminte al caselor de vis. Trăiau, de când se știau, în comuniune cu ursul, cu lupii și cu viețuitoare ce mereu îndrăzneau să înainteze spre ulițele bătute de picior de om. Paradoxal, tot aici s-a făcut  o zonă împrejmuită unde s-au adunat animale  fel de fel, pe care le-am vizitat de atâtea ori încât ajunsesem să cunosc descrierile de pe tăblițe pe de rost, deși nu întotdeauna în cuști și colivii mai trăiau exemplarele respective. În partea zgomotoasă a șoselelor, dincolo de Ștrand, erau „coliviile” pentru oamenii veniți, din toate părțile țării, la marea industrializare, pentru care era nevoie de forță de muncă.  Acum, brusc, deveniserăm brașoveni, mai ales noi, cei mici care avusesem bafta să ne naștem la poalele pădurii și să primim pecete cu miros de brad.
M-am mândrit mereu cu emblema asta verde și cu paradisul aerului curat, pe care nu-l meritam pe deplin, pentru că nu o dată m-am lovit de preconcepții și de strâmbăturile din nas ale celor care locuiau în zonele cu ștaif ale orașului meu de smarald și nu ripostam ci încasam senină  cuvinte fără ecou. Era, fără îndoială, destul de departe de centru, iar diversitatea asta muncitorească, la care mai adăugau vreo două zvonuri haiducești, făcea lumea să fugă mâncând pământul, doar la auzul numelui. Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunțuri cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se părea raiul, așa ca nu pricepeam de ce…..”exclus Noua”. Îmi făceam, în gând, o idee cum că, aici, nu mai trebuiau sa vina altii si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare între noi, încât ne vom da „buna ziua” fara sa ne stim  numele. Nu a fost așa. Cartierul s-a mărit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun – natura super generoasă. Arată ca o stațiune din care mulți nu au plecat nici dacă au avut de ce și cum s-o facă. La atâția ani de când am primit găzduire sub o altă pădure a Brașovului, încă foșnesc în mine doruri și nostalgii, încă se ascund prin mine chipuri de oameni dragi și întâmplări memorabile și încă mă plimb pe margini de lac – plin de alge, fericită și încrezătoare că am trăit acolo unde meritam.
Dar să mă întorc la seara mea de martie. Am plecat, în fugă, spre blocul unde locuiam. Era deja întuneric beznă; mirosea a primăvară, a praf și a carbid, a noapte, a ceapă prăjită din vecini și a clătite; eram pătrunsă de entuziasmul care răsuna din sala de clasă, dar mai ales eram inundată de zâmbetul fericit al mamei care parcă se simțea victorioasă în reușita inedită, ce îi adusese numele pe buzele tuturor.  Și, desi cunosteam fiecare pietricică de pe drumul cel băteam zilnic, dus si întors, am căzut fulgerător într-o groapă adâncă, de n-am avut vreme nici să scot un sunet, atât de surprinsă eram de cascadoria mea.  Hăul în care mă aflam era parte din santierul de care vă vorbeam  și,  măcar teoretic, am realizat că nu avusesem ce căuta pe acolo, că în euforia mea am calculat greșit pașii, drumul, am numărat aiurea reperele. Practic, mă mâncase groapa cu totul. Beznă, frig, teama, frica de ce aveam să pățesc când mă vor vedea ai mei – mai mare ca toate, de altfel; ba aveam și o durere surdă în umarul drept care-mi sugera, discret, că intrasem în belele mari; toate la un loc erau de-a valma, in mintea mea și-mi strigau la reproșuri surde cărora nu le răspundeam în niciun fel.
Nu avusesem timp sa ma gandesc nici, măcar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru că, în cascadoria neprevăzută, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier-beton, uitată în râpa groazei. Bine ca a fost doar atât, mă gândesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuță ranita au facut ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra găurii negre și să mă roage sa întind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram în transă și poate doar  îngerul meu pazitor m-a facut sa-mi ridic mâinile, cu o putere neînțeleasă, într-o zvâcnire fermecată a trupului meu tulburat de incident.
Omul m-a adus la suprafață. Aveam un umăr luxat, fapt ce aveam să-l aflu mai târziu, dar în momentul ăla ma bucuram doar ca simt iar pământul întreg sub picioare si ca vad chiar si umbrele serii. Întunericul acela, scurt, apăsator și rece, cu miros de carbid, l-am purtat cu mine, multă vreme, în amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam să mai simt asta de câteva ori în viață, dupa aceasta întâmplare, semn că nu totdeauna negrul nopții e drum fără întoarcere.  Omul s-a depărtat dupa ce l-am convins ca cel ce se vede, la 50 de metri, e chiar blocul în care locuiam.
noua2
Am făcut câțiva pași și am întâlnit o fată veselă, cu o minge, care ma chema, rugător, să ne jucăm volei, amandouă.
Camelia, încetează, cred că mi-am rupt mâna, trebuie să dau de tata, mor de durere!, încercam să bâigui coerent, dar destul de neconvingător.
Ea nu mă auzea. Insista aiurea, în disperarea aia copilărească de a mai prinde o oră de joacă primăvăratică, si, parcă, nici lacrimile, ce aproape că mi se iveau în ochi, nu părea să le zarească. M-am îndepărtat bombănind, ca pentru mine, fără s-o condamn. Realitatea era a ei, eu făceam parte din ireal.
Tu n-auzi? Mi-am rupt mîna!, șopteam într-una deși nimeni nu mai era în jurul meu.
De nicaieri, parcă din tunelul timpului, exact lângă mine, stătea tata, cu părul lui creț, cămașa lui cu flori și încruntarea sa emblematică:
-Pot să știu și eu de unde vii?, ma întrebă el pe ton răstit, ferm, dar din ce în ce mai cald, bănuind cu ochii inimii că nu eram tocmai în regulă.
–Și, de ce te ții de mână, fata tatei?, își armoniză el vocea încercând să mă scape de tremurul nefiresc care mă apucase, luându-mă încet de după umeri și îndreptându-mă spre sanctuarul nostru în care dispăreau cu trei zâmbete și două mângâieri toate tulburările pământului.
Primăvara aceea a fost ultima petrecută printre blocuri în construcție. Ne-am mutat în școală nouă și alte amintiri s-au așezat în sufletul meu care explora viața tânără într-un cartier cu nume predestinat de pasăre Phoenix – Noua.
N-am avut un cadou prea frumos pentru mama, în acea zi. Șase săptămâni am stat legată cu mâna lângă trup, ca într-o simbioză totală. Era dreapta. M-am refăcut  si-am punctat o poveste în cartea experiențelor mele. 30 de ani am trăit în acest loc pe unde încă văd pașii părinților mei tineri, de unde mai răsună vești cu nume cunoscute și îmi mai plimb amintiri rătăcite și fără importanță, care se strâng ciorchine cât să nu uiți că morala stă și în lucruri aparent banale.
In urma cu ceva timp, mi-am fracturat glezna stângă; iar accidentul stupid mi-a adus o nevoie de contabilizare a incidentelor nefirești, bifând, pe lângă cascadoria de la cei 10 ani ai mei, o lume care, culmea, atunci era în construcție, iar acum deja pare sumbră și demolabilă pe alocuri. Coliviile de beton rezistă tumultului, deși unele dintre ele au aer trist și poartă amprenta degradărilor de tot felul.
Nu știu de ce, însă, vreau să cred ca există o morală în toate acestea, ca și când mi se arată că și lucrurile neplăcute au o rezolvare ușoară,  și că pot exista povești mult mai dureroase de atât, fără happy-end, așa cum sunt multe din întâmplările vieții, care se rezolvă fără, însă, să înțelegi de ce a trebuit să treci prin etapa respectivă. Azi, mi-e dor de Noua și de părinții mei tineri, de tata și copacii de pe cămașa lui preferată și de mama cea cu zâmbetul așezat în colț de inimă fericită! Azi, în sumbrul zilei, cineva mi-a readus muze pierdute prin îndeletniciri de toamnă cu miros de sărbătoare de 1 Decembrie. Ne pregătim și de Moș Nicolae pentru cei care, cred, nici nu știu de așa ceva, dar asta e altă poveste. Eu de Moș Nicolae primeam portocale si băț magic, împodobit cu mâțișori…, tot acasă, tot în Noua.

noua1

Continue Reading

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:

„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Continue Reading

Am zâmbit….a piatră

M-am pierdut
între marți si vineri,
între nord și sud,
printre vise nevisate.

 

M-am pierdut pe timp de zi
și de noapte cu lună plină,
în realitati  sau închipuiri,
în înlănțuiri timide,
în tăceri și vorbe.

 

M-am pierdut încă o dată
și încă o dată,
ca-ntr-un carusel de gânduri obosite,
bolnave, pribegi și scoase la licitație
de stăpânul clipelor care nu răspunde
decât la o singură chemare:
A TA!

 

Doar că tu nu m-ai strigat,
iar eu am rătăcit zile-n șir.
Obosită, m-am așezat
pe margine de cuvânt,
printre pietrele lumii.
Nu m-a văzut nimeni, absolut nimeni,
de parcă devenisem invizibilă.

 

Și rătăcirea asta are reguli precise:
E musai să lași măcar un semn,
Căci, în graba lor, oamenii
lovesc pietrele cu picioarele
direct în inimă,
neștiind că, în ele, poți fi ascuns chiar tu,
pe când rătăceai în căutări
între marți și vineri,
între nord și sud,
între cer și pământ.

 

piatra-copac
piatra-muza e acum in casa unei prietene dragi care mi-a aratat fotografia in urma unui alt articol de al meu ..cu pietre. Mulțumesc, Laura!

 

Azi, sunt o piatră printre frunze;
Tac și privesc, și ascult,
Și observ, și mă las culeasă
De cel care vede piatra-copac,
pe linia vieții,
ca o fărîmă de suflet,
ca o inimă împietrită
devenită talisman.

 

 

 

 Mi-aș fi dorit să rămân poveste;
legendă tăcută,
piatra-frunză,
piatra-copac,
piatra-piatră,
și să nu-mi explic rătăcirile.

 

 

Ție îți place, însă, să mă vezi fericită
și nu-ți pasă când plec pe Marte
sau cobor printre pietre;
nu-ți pasă dacă mă ascund
sau sclipesc în soare,
tu mă vezi, oricum, oriunde m-aș afla,
iar jocul meu de-a baba oarba
îți pare seducție.

 

Ieri, ai fost chiar caraghios când mi-ai spus
să nu mă mai transform în piatră,
altfel vei fi nevoit sa mă pictezi
cu roșu și cu zâmbet.

 

Și mai termină cu frunzele!, mi-ai strigat
Ce atâta toamnă?
Puneți pe piatră catifeaua inimii
și agaț-o talisman la ușă!
Ce zici?”

 

Am zâmbit …a piatră,
Piatră-inimă!
Piatră-fluture!

pictura-pe-pietre-decoratiuni_rev005

 

 

Las semn cuvinte-pietre scrise într-o zi mai bună decât cele pe care le-am avut eu săptămâna asta. Vă mulțumesc tuturor pentru mesaje, comentarii și vizite. Sunt onorată, vă iubesc și sper să ne vedem sănătoși cât mai curând; abia aștept să vă citesc și să răspund cuvintelor voastre care mi-au bucurat sufletul, la găsirea lor. Să ridice mâna sus cine nu a avut viroză de toamnă. Noi…am picat pe rând, precum muștele.

 

 

 

Continue Reading

Cinci obiective, cinci visuri YO naufragiate în valuri virtuale

Mereu credem că avem tot timpul din lume. Locuiesc într-un oraș de smarald, la poalele Tâmpei, care îmi arată, anotimp cu anotimp, că nimic nu se schimbă, aparent. Ehehe, ce bine ar fi să li se întâmple asta și oamenilor, să acumuleze dar să arate ca și când abia acum pornesc cunoașterile.
Ies din casă; îmi așez în inimă o nouă frunză, o veche cărare, pășesc și mă uit în jur:„Doamne, ce norocoasă sunt!” Brașovul meu e același, are miros de cetate, foșnet de pădure – aceeași pădure – are umblet de fecioară și privire de om înțelept trecut prin multe, dar rămas ferm, cu șarm, puternic, dens, emanând iubire, cunoaștere, experiențe și dăruire. E doar petrecut de alți oameni. De mulți ani și de mine. Câinele meu cel mic, Toto, se luptă cu niște frunze arămii. Pe bancă, la popas, ne luăm răsfățul clipelor tihnite – puțin pandișpan și un strop de licoare din sticla umblăreață, cum numesc eu recipientul pe care-l umplu cu te miri ce, atunci când plecam în expediții știute.
Azi, mama mi-a pregătit o surpriză, așa că cele două bunătățuri au gust de mama, au gust de acasă. Desfac recipientul și râd în hohote – limonadă! Doamne, doar ea mi-ar fi putut pune în loc de cafea ceva atât de …nostalgic. Iau o gură și recunosc, instantaneu, siropul Yo fresh lămâie, roiniță & mentă, care nu-mi lipsește din bucătărie.  A diluat perfect în apă minerală câteva picături și a strecurat și câteva felii de măr, numai bune de pescuit cu degetele, înlăturând dopul-pecete.
csm_header_yo_cc647f0fe3
SIROPUL YO -ÎȚI UMPLE VIAȚA DE FRUCTE
Îmi trece prin minte că mama are puțin peste 60 de ani, exact ca siropurile YO. Practic s-au născut împreună. Asta îmi dă o stare atât de familiară încât mă ia nostalgia și mă poartă în toate segmentele vieții mele. Exact cum spun, unele lucruri, indiferent de trecerea timpului, par la fel. Și mama e la fel de mamă, are dulceața siropurilor și efervescența boabelor coapte de fructe. M-a făcut la 16 ani, motiv pentru care  vârstele și cu mine suntem destul de certate. Aveam aere de domnișoară, pe la 14 ani, când mama nu avea decât vreo 30, însă eu nu știam ce mică de ani era mama mea mare.
Și din nou mă cuprind gândurile cum că eu am trăit atât de diferit, sărind peste etape, căsătorindu-mă târziu, după ce am împlinit 35 de ani, adunând clipe, bucurii și încercând să recuperez, ca într-o cursă cu obstacole, tot ce au făcut alții până la acea vreme. De asta spun că mereu credem că avem timp, iar când observi  oamenii sau lucrurile care împart vârste pline, realizezi că nu ar fi rău să te gândești că ai putea să-ți așezi pe hârtie măcar 5 obiective de îndeplinit până împlinești și tu frumoasa vârstă. Mai iau o gura de sirop magic, plimb cățelul bucluc și îmi spun că fiecare zi trăită e un obiectiv, pentru că, din păcate, anul acesta, mulți oameni dragi au plecat definitiv, atât de devreme, și de tineri, încât ei nu vor ști niciodată cum e să ajungi acolo.
Vă recunosc, deși cred că v-ați dat seama, că am primit această  provocare nouă de la Blogal Initiative și siropurile Yo,  care-și aniversează 60 de ani de existență- 60 DE ANI DE EXPERIENȚĂ și cu această ocazie vă invită pe pagina de facebook, să le redescoperiți. Nu-i rea ideea să vă notați dorințele și eventual să  ascundeți hârtia într-un recipient pe care să-l găsiți atunci când gongul bate 6o. Am să consider blogul, sticla visurilor mele naufragiate în valuri virtuale, sticla celor cinci obiective YO, care sună cam așa:
  1.  Să rămân sănătoasă, fresh, cu dulceață în inimă, plină de viață, suplă, energică,  exact ca starea de bine pe care mi-o dau aceste siropuri care par noi cu fiecare zi care trece.

  2. Să am curajul să mă mut la țară, undeva tot între munți, unde tradițiile se duc mai departe și astfel să particip la șezători, ateliere de pictură, seri de colinde și povești,  cum văd eu la prietenii din Covasna. Tot la ei văd cămări pline de fructe și legume, din gradini proprii, ceea ce mi-aș dori nespus să am și eu.

  3. Să reușesc să învăț a merge pe bicicletă și să înot. Poate par lucruri banale, dar de mine nu s-au prins până acum și dacă mă gândesc la viață la țară, atunci și mersul pe bicicletă mi-ar prinde bine.

  4. Să văd Irlanda. Si asta pentru că acolo trebuia să muncesc eu înainte să-mi cunosc soțul, dar și pentru că visez de când eram mică – pe bune și repetativ – niște țărmuri înalte și pășuni tare verzi, pe care le atribui acelui ținut, dar înainte de asta vreau să bifez și niște locuri sau orașe românești ,unde n-am ajuns încă: Timișoara, Oradea, Maramureș, Bucovina, Enisala și ar mai fi. 

  5. Să scot o carte cu versuri, dar și să continui să scriu despre lucrurile frumoase, despre experiențele zilnice,  despre iubirea matură, cea  a celor 60 de ani, astfel încât să pot spune lumii cum e să fii fericit mereu, indiferent că trece vremea și să păstrez senzația aceea cu care am început articolul „că uneori parcă nimic nu se schimbă, ci doar prinzi contur de om împlinit”. 

E suficient să o privesc pe mama și să știu că bucuriile se bifează alături de cei dragi. Că poți fi iubit, vesel, dornic de lucruri noi, de seri de dans în doi, de canastă cu prietenii, de mers pe munte căutând banca și frunzele arămii de pe aceeasi cărare de sub Tâmpa, de unde mi-au plecat mie, azi, aceste idei. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să fac toate acestea lângă soțul meu și oameni dragi, știu că aș fi mulțumită. În definitiv, cu o limonadă YO cu mentă și roiniță și puțin pandișpan…pot întoarce timpul oricând. Stiu eu, însă, că adaugand și puțin alcool, parcă cocktailurile vietii se pot savura printre aventuri care se vor trăi cu efervescență și intensitate. Totul e să îndrăznim, păstrând esențele trecerilor noastre în sticle perfecte ce ne-ar purta numele cu mândrie, pentru eternitate. Le-ar recunoaste oricine, așa cum se recunosc siropurile Yo.
coctail
Hugo cocktail, pentru că tot vorbeam de scriitori, vise și eternitate.
Poate uneori avem nevoie de provocări venite de unde nu ne așteptăm pentru a ne opri din vârtejul clipelor ce par a ni se cuveni pentru a rămâne puțin pe gânduri, realizând că nu e rău să te mai gândești cam ce ai vrea să faci cu viața ta dincolo de lucrurile materiale în care suntem ancorați cu totul. Voi? Ce ați vrea să bifați în viața asta?
Continue Reading

Cuvinte rostogolite…uneori

”Uneori„ e un cuvânt pe care îl folosesc des pentru a fi sigură că nu generalizez ușor, că  diferențiez momente, clipe, acțiuni pe care pot sau nu pot să le simt, să le trăiesc, să le fac și aș  ține-o  astfel o grămadă de vreme. Uneori, mă uit la câte o fotografie fără să-mi spună nimic deosebit. Fotografia e plină, dă pe afară de amănunte, de elemente frumoase, lucitoare; îmi cad povești de prin colțuri ascunse, se preling din ea ochiuri de lumină pe care le- ai putea așeza în cuvinte, ușor, grafic sau pompos, strigând singure ”citiți-mă!”. Și totuși nu le privesc cu inima, doar cu ochii, trec și-mi spun că nu e o fotografie simbol, ci doar o fotografie oarecare, că nu are nimic deosebit, că e o altă imagine cu un cufăr descoperit într-o frântură de basm pentru a ne spune aceeași poveste. Încă una. Nu-mi pasă dacă cineva a adăpostit acolo luciri de om avar, strângător, bir însângerat, comoara vreunui pirat, plata pentru vreo fecioară trupeșă sau visul unui căutător zelos.Treasure-Chest
Nu vreau să-mi imaginez corăbii, peșteri misterioase, munți bătuți de picioare nepotrivite pentru a  li se smulge aurul de drept, fanarioți îmbuibați sau sultani cotropitori. Privesc crucea, din colțul stâng al cufărului, ce pare că s-ar ridica singură din noianul de nimicuri scânteietoare pentru care s-ar face oricând moarte de om. Ai impresia că se chinuie să iasă din nepotrivire. Cineva a pus-o acolo tocmai pentru a-mi îmblânzi percepția. Nu pot să o ignor, adevărat, dar o decupez cu ochii minții și o așez într-un loc mai potrivit. Și totuși particularizez situația sau cel puțin încerc pentru că tocmai ce vorbeam la început de acel ”uneori„.
Uneori ne arătăm lumii așa lucitori, zumzăitori, adunați grămadă, din care, unii dintre noi, își scot scânteierile materiale la înaintare poate-poate s-or deosebi mai ușor. Totul trebuie să fie brand consacrat, firmă de soi, altfel ”nu ești, nu exiști, nu prezinți interes”. Zdrăngănesc talerii lucioși ai împăunării și tu nu știi dacă să te dai la o parte căci vine circul sau să te ascunzi să nu te corupă aerul lor de bogăție. Parcă te uiți la tine și nu vezi nici cufere, nici bani în pungă, nici sclipiri de bună stare. Ti-ar trebui, măcar puțin; nu ești ipocrit, dar deja talerii tăi s-au așezat în trocuri obișnuite. Efemer și năuc gând. Știi să-ți ții poftele în frâu și nici nu mai pleci în expediții istovitoare în care îți poți pierde sufletul și chiar viața. Eu mi-am pierdut, cândva, vreo două calități de om și greu mi-a fost să le recuperez. Încă mai sunt șifonate. Iar îți vine în minte vecina cea care și-a lăsat vremea să treacă peste ea până la 92 de ani, ascunzând, în ” scorburi de pardoseală”, bănuți ce s-au găsit mucegăiți, trăind în mizerie de frici nevăzute, deși legenda spune că cei care au găsit comoara, la final, au trăit o vreme liniștiți. Cufărul era, de fapt, un dos dublu de dulap în care era ascuns bănet, nu glumă. Straiele vremurilor trăite pe pământ i-au fost mereu peticite, dar cele din Cer sunt sigur pline de mulțumiri. Cine poate ști, însă?
Fiecare vede ce vrea în orice situație. Pot vedea și eu ceea ce se vede. E ușor și nici nu necesită atâtea cuvinte sau zbucium. Am învățat, însă, să mai privesc și din alte unghiuri, mai discrete și să mă gândesc că, uneori,  e bine să alegi frumusețea dincolo de poleială. Că poți ascunde în suflet lucruri moi ce se desfac în înteriorul tău și atunci oamenii pot auzi cum sună în tine monedele aroganței sau ai trufiei. Că nu ar fi bine nici regretul să aibă sunet ci poate doar să sune bănuții cu care nu mai poți cumpăra nici uitarea, nici iertarea, nici sănătatea, nici un alt drum dar să-ți fie zurgălăi folositori pe cel pornit, asumat, dorit, primit și prins în inimă.
În cufărul cu bogății văd și niște mărgăritare. Pe acestea, de mai bine de trei ani, le-am transformat în povești, așa că nu cred că mă veți contrazice când v-aș spune că pe acest scrin l-as inventaria, i-aș pune un număr și l-aș așeza pe un raft de cuvinte, la capitolul: himeră. Pe cel cu bogății, insă, l-aș ascunde definitiv. Dacă cel care-l va găsi îmi va spune că l-a folosit pentru scop nobil, atunci voi ști sigur că între inimă și suflet e pace, că sinceritatea și minciuna nu vor mai avea alături semne de întrebare, că simplitatea nu mai are nevoie de poleială și că, neoprind nici măcar un bănuț pentru tine, ai reușit absolutul. Nu știu dacă aș putea asta, doar din gură, privind o fotografie, dar nici n-aș vrea să plătesc prețul zdrăngănirii unei comori nefolositoare. Mai bine mai lucesc preț de un mărgăritar înșiruit de dragul unei fotografii. Îmi zornăie suficient bănuții gândurilor. Nu, nu dați unul pentru gândul meu. Mai bine goliți scrinul pe podele neumblate, poate se transformă în stele și povești de o clipă. Și nu dați la schimb nimic din ce nu puteți duce până la capăt. Vă vor arde palmele sau sufletul. Mai bine rostogoliți o monedă. Una singură! Aruncați-o, apoi, în fântâna dorințelor împlinite. Eu am făcut-o deja, mulțumind în gând pentru ce păstrez în inimă și gând. Voi ce ați cere? Știu nu se spune. Dar dacă?

octombrie 2015, am scris articolul cu un an în urmă, dar nu-mi plac actualizările, asa ca îl reașez cu bucurie aici. Mi-a adus aminte de el Dana, și poezioara sa.  Eu îl iubesc foarte tare.

Continue Reading

Tango, un nume potrivit pentru toamna asta

22 decembrie 1989. Da, mulți dintre noi purtăm semnificația acestei date adânc în suflet. Eu evit să-mi amintesc din motive mult prea dureroase, dar  am așezat-o, demult, pe un raft strălucitor de unde să pot derula, în voie, filmul acțiunilor mele din acea zi. Pentru că tinerețea mea, de atunci, chiar credea în schimbări fabuloase la care să participi direct, nu din fața televizorului. Și asta am făcut; am văzut gloanțe, oameni morți la jumătate de metru de mine, fum, haos, evenimente de-a valma, durere, neprevăzut, și, deși mă simțeam și eram erou principal în ceea ce nu visam vreodată, nu am simțit  satisfacție deplină, ci doar credința că din acel moment se va deschide lumea și pentru noi, și vom ieși din tăcere în lumină glamuroasă.  Lumea s-a schimbat, cum era de așteptat, și printre multele schimbări mi-a adus și mie sentimentul că din fața televizorului lucrurile se văd altfel.
De ce amintesc despre asta acum? Pentru că se împlinesc, mintenaș, 27 de ani și pentru că, în alt colț de lume,  avea premiera, în acel 22 decembrie 1989, un film simpatic „Tango și Cash”, de care eu aveam să aflu mult mai târziu, vizionându-l pe o casetă, la un video și un televizor Venus, cu lămpi, în varianta alb-negru. Voi puteți să-l vedeți oricând acum, color, cu subtitrare fără să vă facă Irina Margareta Nistor urechile să vâjâie, atunci când traducea ciudat replicile lui Sylvester Stallone. Când am reușit să-l revăd cu subtitrare, m-am îndrăgostit, pe rând, ba de Cash, ba de Tango.
Profit de ocazie și vă las o listă de filme, printre care se va găsi și acesta, și care vor rula pe canalul de filme TNT, pe care, datorită acestui articol, îl voi avea și eu instalat la cerere, începând cu 1 noiembrie, adică acușica. Adio, vremuri apuse, televizoare alb negru și casete care se blocau în  video playere.  Bun venit, serilor de familie cu iz nostalgic, dar văzute impecabil de pe canapea. Sau cum spuneam eu cândva „noutăți împletite printre vechiturile inimii”:
Addams Family Values
The Addams Family
Barbarella
Batman
Batman & Robin
Batman Forever
Batman Returns
Beetlejuice
Blade
Blade: Trinity
Blood Diamond
Chinatown
Crocodile Dundee
Crocodile Dundee II
Demolition Man
Devil’s Advocate, The
Eyes Wide Shut
Final Destination
Gladiator
Hamlet
Interview With the Vampire: The Vampire Chronicles
Kindergarten Cop
Last Samurai, The
Mad Max 2: The Road Warrior
Mad Max Beyond Thunderdome
Matrix, The
Mortal Kombat
Postman Always Rings Twice, The
RocknRolla
Se7en
Shining, The
Superman
Superman II
Tango & Cash
The Love Guru
Top Gun
Twelve Monkeys
Waterworld
Wild Wild West
Zoolander
fb-tnt
Eu voi lua  provocarea celor de la TNT, dintr-o campanie marca Blogal Initiative, și voi încerca să răspund la întrebarea: „Ce personaj de film ești astăzi și de ce?” Încercați și voi, dacă doriți!
Cred că după așa introducere ați bănuit că-mi place acțiunea, îmi place suspansul, neprevăzutul, îmi plac oamenii care luptă pentru adevăr și o lume mai bună, ador provocările vieții. Ceea ce nu știți e că nu cred în izbândă și victorie de unul singur, oricât de bun te-ai simți și, sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, viața îți arată asta. A fi în echipă mi se pare mult mai ofertant și mai incitant, completările vin de la sine, iar cu un om cu spirit constructiv poți să deschizi în tine drumuri pe care nu ai fi vrut să pășești singur și cred că nici nu ai fi știut cum. Așa că da, astăzi sunt Ray Tango, pentru această provocare, dar asta pentru că sunt convinsă că am un Gabriel Cash lângă mine, care să facă din viața mea un spectacol, cu artificii,  cu baloane de curaj, cu confetti de optimism, având ca arme minunate niște ochi limpezi și direcți și o inimă care nu suportă nedreptățile, ba mai plusează și cu niște idealuri greu de atins.
tango-and-cash-132022l-imagine
wikipedia
Da, pot încerca să fiu măcar 1% din ce reușește să facă Stallone cu magnetismul lui desăvârșit, pentru că în realitatea mea sunt, cu adevărat, partenerul care se ocupă de finanțele casei, chiar dacă nu prea știe ce înseamnă ăla broker și nici nu are veleități de înmulțire a banilor, dar știu să fac liste, listuțe, să organizez și să împart trei paie la patru măgari chiar și în situații imposibile. Pot fi ca scoasă din cutie, diplomată excesiv, și puternică atunci când e cazul, exact ca Tango al meu, dar pot recunoaște că, deși m-am născut cu corăbiile gata înecate, iar simțul umorului e mereu la alții, nu la mine,  privirea de un albastru intens, mereu ghidușă și mereu pusă pe șotii a lui Kurt Russel o regăsesc în ochii soțului meu, partenerul de nădejde al vieții mele care, cu siguranță, va avea glume bune care să-mi amintească cât de frumos și ușor e să râzi. Cash are o replică savuroasă, care încearcă a aduce liniștea când e pus la îndoială neprevăzutul vieții, pericolul:„Sunt fermecat!” Asta aud și eu, atunci când cer confirmări că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău.
În film, mafiotul principal, Yves Perret, cel care le înscenează celor doi o mare cacealma, într-o idee destul de des întâlnită în vremurile pe care le trăim – „decât să faci dintr-un erou ..martir, mai bine  îi pui în cârcă lucruri de care ceilalți să se îndoiască”- spune ceva de genul: „Nu că ați pierdut sau ați câștigat se va scrie despre voi, în final, ci că ați trăit cu adevărat, că ați dus jocul până la capăt!” Așa că nu vă întrebați de ce am ales acest film, este evident că am găsit în el multe elemente care să-mi dea o stare aparte.
terix
wikipedia
Iar Kiki, Kathrine, sora lui Tango, cea despre care soțul meu spune că puteam s-o aleg ca personificare măcar că avem amândouă aceeași claie de păr și același magnetism,  interpretată de Teri Hatcher, cea  care pare ca timpul îi dă voie să îmbătrânească excepțional, după cum văd eu în alte seriale ale acestor timpuri, le spune celor doi:„Când veți recunoaște că lucrați bine împreună?” Replică pe care eu chiar o pun în practică în realitățile mele.
Da, sunt Tango, cel care lucrase în poliție 12 ani, așa cum lucrez eu, de imediat 12, în căsnicia mea cu un Cash adorabil, rebel, care e serios  și conștiincios când e nevoie, dar care ar muta munții și ar încasa oricând orice lovitură menită mie, care aduce hohote de râs pe fața mea și care cred ca ar folosi oricand replica lui Kurt Russel, din film: „Tu ai varianta ta, eu am de partea mea ADEVĂRUL”. Sunt Tango, pentru că am învățat să fiu de încredere, când eu credeam că nu mai pot fi, și că având încredere și în celălalt, viața te poate așeza alături de învingători.
Dacă am adăuga la toate acestea recuzita – benzile de magnetofon pe care se făceau înregistrările, casetele audio care încă se găsesc în mașinile vieții noastre, amestecul ăsta între nou și vechi, între  bun și rău, dacă mai adaug un prieten ca Elmo, din viața lui Cash al meu,  știu că pot fi un Tango norocos să găsească, chiar și în jurul vârstei de 35 de ani, un vânător de glorie și iubire, cu care să împarți și să cucerești noi orizonturi.
Dacă viața îți înscenează ceva și ai un partener de nădejde, poți evada din urât, indiferent de câți vor vrea să te oprească din asta, sau câți îți vor pune gratii pe visuri. Pot fi Tango, poate nu așa șarmant ca Stallone, dar pot fi atentă la detalii, pot să mă molipsesc din nonconformismul partenerului, împrumutându-ne, fiecare, din opțiuni, într-un țel comun- de a fi eroii perfecți ai vieții noastre. Doi buni, care devin foarte buni…împreună!
engleza
wikipedia
Iar dacă nu v-am convins, vă invit din nou pe TNT, să vedeți și acest film și ce repede se învață engleza, doar așezând un scaun într-un loc potrivit. Poate n-ar fi rău să-i arăt soțului meu acea secvență, nu de alta, dar moldo-englezismul lui vă asigur că-l poate face personaj perfect în vreun alt film, dar ceva misterios, în care cuvintele lui ar fi coduri de nedescifrat.
Ah, și încă ceva, Yves Perret folosește doi șoricei pe care îi numește Tango și Cash. Unul îi aducea aminte de cel care îi stricase afacerile de 60 milioane de dolari în partea de est- Tango, altul că le strica în partea de vest – Cash. Dacă nu cumva am reușit să vă arăt că aș putea fi un Tango care sare, se luptă, evadează, muncește pentru ceea ce are, se plimbă prin viață cu capul sus încercând să vadă oportunitățile, și reușește, în echipă, să fie mai bun, mai de folos și mai eficient, atunci vă dau voie să vă imaginați că sunt doar unul dintre cei doi șoricei. Doar că și pentru șoricei „Gabriel Cash” al vieții mele are soluții de neimaginat. Las semn de aducere aminte.
Viața e un lung șir de evenimente, trăiri, bucurii și tristeți. Dacă ai norocul să treci prin ea în pași de tango, cu ceva „cash” în buzunare, cu zâmbetul monedă de schimb și cu oameni potriviți alături, poți spune că scenariul îl scrii zilnic, iar filmul vieții tale poate fi și comedie, și acțiune, suspans sau mister. Dar destul despre ceea ce sunt, aș fi sau voi fi. Fug  să dau drumul la TV. Un motiv în plus să ador toamna asta, toamna filmelor și a serialelor TNT.

tnt

Continue Reading

Între verde și roșu. Numai pentru tine

verdeLumea se așezase între verde și roșu, niciun centimetru mai încolo, niciunul mai încoace. Rotundă, plină, caldă, conturată cu vise și zboruri de vultur. Era perfectă. Nu, nu perfecțiuni de mătase și miere, nici de cuvânt subțire și blajin, iar dacă stau să mă gândesc avea chiar câteva cărămizi neașezate prea bine. Dar ce-i păsa; în casă era cald, focul nu se stingea, pe sobă era o ramură din bradul ei, în cuptor uitase niste coji de nucă, sa miroasa frumos; iar locul acela îi era altar, îi era candelă și văpaie. De acolo, afla ea toate noutățile din afară. De acolo, ochii ei căpătau străluciri de viață; de acolo lua pulsul depărtărilor, număra poveștile și norii nevăzuti prin văzduhuri de simțuri și oftaturi de-o clipă.
Cafeaua din cană lua gust de uitare, căci prea era preocupată să mai fure timp, să mai absoarbă puțin din furtunile ce îi dădeau năvală în suflet, doar răsfoind o carte. Timpul se comprima ca într-o rugăciune, iar ea avea multe de rostit, chiar dacă doar una o stia a spune cap-coadă.
Avea un teanc de cărți; care noi, care cu  vechime, mirosind a cerneală și tiparniță primitivă. Și le  așezase, cu grijă, lângă ea, ca niste prieteni vechi care nu știu a dezamăgi niciodată. Zornăiau în ea chemări ca în dansul unei fete tinere cu salbă la gât, ispititoare și seducătoare, vrăjind-o de fiecare dată cu altceva. Minutele păreau secunde și secundele fluturi albaștri care își duceau bătăile de aripi spre ochiul cerului. Coborau mai apoi stele pe fuiorul tors al lunii, curgând între râs și plâns, între nord și sud, între scaieți și flori; flori de piatră, de stâncă, de munte surpat, în orice limite le-ar fi trimis, cu un pocnet de degete ce ținea loc de baghetă magică, de parcă în colțurile camerei ar fi stocat imagini prin care ea s-a perindat doar deslușind slove ce se asezau prin fiecare centimetru, între verde și roșu.
Tramvaie colorate, pictate cu flori de cârciumărese și trandafiri galbeni, se plimbau laolaltă cu inorogi, în timp ce mintea mai recita un vers dintr-un poem care-i lasa sufletul, plin de poveri lumești, să zboare ca albatroșii hoinari, stâpâni pe nesfârșit de ape, și cărora le-ar fi împrumutat zborul, măcar pentru o clipă. Se strecura tăcută printre responsabilități, rememorând scene și metafore, și când sapa făcea pământul să zvâcnească, sau când mâncarea devenea cina promisă sau gălețile se scufundau în fântâni adânci. Fântâna iubirilor sale era mereu plină, mereu dăruind, mereu se umplea de la sine, iar și iar, de parcă găsise formula perfectă de renaștere, ca într-o oglindă cu apă vie. Își purta regretele învelite în frunze de nuc uscat, le descânta cu lacrimi, le ascundea bine sub pernă și își așeza genunchii obosiți, în locul ei de taină.
Multe furtuni s-au abătut peste căsuța cu cărămizi șubrede. Pe poteca iubirii sale s-a asezat negură și vânt, au cotropit-o dureri și au buimăcit-o, bine, vești devoratoare. Diminețile sale păreau șubrede, amiaza o găsea scociorand în cuibul de verde și roșu, neînțelegând de ce a prins umbră de doliu pe poale. Drumurile sale nu mai erau doar printre fântâni, ci printre cruci iscălite de oameni și de Dumnezeu. Tămâia îi era noul parfum de tinerețe, tinerete pe care și-o purta dreaptă, mândră, semeață, neîncovoiată de grijile ce urcau spre ea ca într-o escaladă nedorita.
Doar că, într-un exercitiu de supraviețuire, pe care îl  aplicase în toate ecuațiile dificile ale vieții sale,  penele ei   de speranță cresteau la loc, cu fiecare cuvânt bun, cu fiecare rouă de vers, rămând așa între două dimensiuni, între putință și neputință, jumătate-femeie, jumătate-mamă și întreg de iubire. Si iar se adăpa din izvor cu apă curată, iar se hrănea cu ambrozie din rostiri de vorbe, iar se îndepărta de la locul brumelor sale, ridicându-se deasupra tuturor încercând a înțelege ce i-a fost dat, ei, femeii-scorpion, între verde și roșu, între iubire și necuprins, neștiut.
Cu un urlet prelung ca de lup, un câine își strigă stăpânul. Nu știe bietul, că și în ea urlă lupii, urlă visele spulberate de neprevăzut. Tinerețea își așază năframa pe teancul de cărți, în miros de dimineți plânse, cu ochi de fulgere și fără niciun cuvânt care să zică „De ce noi, Doamne?”  Ea știe, și de verde, și de roșu, și de negru pe poale. Dar simte cum dincolo de cuvinte stăm noi, cei care o iubim. Și, ca într-un stup, ne pregătim să decorăm fagurele vieții sale cu bucurie și pretuire. Octombre pleacă tiptil, dar îmi rămâne mereu prin tine, draga mea, hotar între verde și roșu. Numai al tău. Numai pentru tine.
De la o vreme,  îmi dezvelesc inima și mi-o acopăr cu insomnii de catifea, mi-o căptușesc cu prietenia ta, îi pun iederă roșie de cuvinte verzi, o croșetez cu dantelă de bumbac bun, o îmbrac cu o rochie din mătase naturală de culoarea aramei, îi agăț cercei din scoici și stele de mare, o împodobesc cu globuri de Crăciun, o sorcovesc, o descânt, o împart, o scad de mici dureri, o adun printre durerile tale, o parfumez cu  arome de lăcrămioare-mărgăritare și o înmulțesc, ca  un caleidoscop din oglinzi, astfel încât oriunde te-ai uita să știi că nu ești singură. La mulți ani, ție, omul pietrelor mele! Sa-ți fie izbândă fiecare clipă!

 26 octombrie e  ziua unui om pe care nu-l cunosc personal, dar îl știu mai bine decât aș fi crezut că asta ar fi posibil. Nu e literă din acest blog pe care ea să nu o știe. Nu e cuvânt pe care să nu-l fi mângâiat cu privirea, nu există vreo poveste, scrisă de mine, pe care să n-o cunoască, și nu a existat vreo renunțare sau deznădejde proprie pe care sa nu o fi ghicit-o de dinainte de a o rosti public. În tot timpul ăsta a zidit în mine încredere, a pus mortar solid pe cărămizile mele fierbinți, m-a scos din nesiguranțe și m-a încurajat să fiu, să continui, să-mi rotunjesc neîncrederile și sa nu le mai las colțuroase încât sa-mi sperii cititorii cu ele. Ea a știut că voi fi, că voi face, că voi izbândi, dinainte de a mă fi gândit eu la acel lucru. Ea m-a văzut „mai frumoasă decât sunt”, mi-a printat fiecare scriere, mi-a fost „primul editor de carte” de dinainte de a avea eu vreo astfel de intenție. De multe ori afirm că dacă am măcar un singur cititor fidel, eu sunt fericita. Ei bine, am doi: Nicoleta și soțul meu. Doi scorpioni, doi oameni pentru care nu exista „nu se poate” și care vad în mine ceea ce eu nu cred ca voi reuși vreodata. „Un singur trandafir poate tine locul unei gradini si un singur pieten poate face cat intreaga lume” – Leo F. Buscaglia, asta am învățat eu în trei ani de zile.

marturie

Cand am scos cartea, „Nume de cod-Povestitoarea”, lucru pe care ea si l-a dorit mai mult decat mine, caci eu nu aveam astfel de dorinte,  trebuia sa primeasca primul exemplar. Ciudat, dar n-a fost asa. Am vrut sa scot o broșura micuta si sa i-o dedic. Dar nu mă pricep la astfel de lucruri. Atunci, am cerut ajutor și om drag mie mi-a redactat textul de mai sus pe care i-l scrisesem, știind că pentru ea vor însemna ceva. A iesit o felicitare A3, personalizata, de mai mare frumusetea. Sper, astfel, să-mi fi luat revanșa. Vă mărturisesc că e o ființă pasionată de citit, care-și petrece puținul timp plimbând un teanc de cărți după ea, și citindu-le oriunde s-ar afla, că e la gura sobei sau pe margine de fotoliu, sub vreo umbra de copac sau în așternuturi durute, iar datorită acestora viața ei poate avea alte desfășurări. Si atunci, normal că mă bucur că mi-a facut loc și mie. Între verde și roșu, însă e anul ei, căci deși ar trebui să vorbim de tinerețe, speranță și bucurii, de zămisliri și împliniri, doar ea știe ce înseamnă să te afli în plină ascensiune și să cazi în abis, cu lovituri de soartă. Dar octombrie vine mereu, cald și roșu, oblojind răni prin urări simple de la oameni care o iubesc.  Eu cred însă că Dumnezeu „îi va crea o cărare doar pentru ea, căci sigur îi va observa puterea”. Doar că nu va fi singură niciodată. Oameni ce o iubesc o vor ține de mână, iar din stele o va îndruma cel care i-a lăsat sufletul pustiit și inima sângerândă. Mulțumesc, Nico, pentru tot ce-mi ești.

fila

Am o sinuzită și o problemă delicată la ochi, ce sper sa nu mă tină departe de virtual mult timp. Am avut noroc sa am redactată postarea, și asa am venit cu mult după gongul de miez de noapte. La multi ani, draga mea prietenă!

Continue Reading

A toamnei sunt

toamnax
Eu mă cuprind cu palma într-un amurg de gând,
mi-e inima pisică care-și toarce visul,
în albul stins pe margini de clipe care ning,
cuvintele oftează-n tăceri ce poartă abisul 
….toamnei.

 

A lumii stea îmi strigă anotimpul stins
în neștiuturi, necuprinsa înrudire,
desprind din ea, încet, un roșu nepromis
și îl rotesc pe inelar  ca-ntr-o zidire,
..cu toamna

 

Pe buze am dulcețuri ce alină,
în clipe care plâng căderi și amare urme,
îmi conturez o hartă-n a mea vină,
redesenându-și pașii dintr-un timp anume,

de-o toamnă.

 

A toamnei sunt predestinată preumblare
aramă caldă scursă-n galben rost
a așteptare mi-e  anotimpul ce rămâne 
al cerului vărsare într-un…    strop 

de toamnă,

…de frunză, de inimă în inimă. Doar pentru mine.

 

 

 

 

 

Continue Reading

Felinarul de sub geam

Trei castroane zâmbeau pe masa aia cu mușama albă și desene cu cireșe. Unul cu făină, altul cu albușuri și unul plin cu nucă măcinată fin, atât de fin încât ziceai că e zahăr din acela extra, cum nu prea mai nimerisem noi de multă vreme, căci în sacii pe care-i primeam de la Colectiv, în schimbul sfeclei, ziceai că e orice numai zahăr nu. Începeau apoi sa apară, una câte una, esențe, lapte, tăvi, teluri, măsuri, ouă întregi, oale și castroane. Ne pregăteam de spectacol și, sub copertina aceea acoperită cu stuf, așteptai magia, apăreau baghetele magice și tu te așezai nici prea aproape, să nu încurci, nici prea departe să nu cumva să-ți scape ceva din vrăjile alea ce le făcea mătușa.
Radioul mergea în surdină. Mirosea a ceai de mușețel, singurul care îi ținea migrenele în frâu  și era mai mult decât evident că în ziua aceea nu era nici prea cald, nici prea frig, de parcă prăjitura aceea nu se făcea decât după ce se consultase bine starea vremii. Chiar așa și era. Tușa își căuta o zi care să nu o nădușească și să o facă să își piardă din răbdarea pe care o păstra în stare perfectă pentru toate acele cofeturi. Căci nu făcea puține. Butelia era încărcată, cuptorul pregătit cu o zi în urmă, când îi făcuse proba și mai puse o cărămidă pe un lateral, să nu-i ardă bunătate de muncă.
Era pregătită ca pentru o reprezentație de soi. Avea părul prins cu o eșarfă, pe care trona o agrafă de argint ce reprezenta un păun; nu se despărțea de ea decât atunci cand își punea baticul pentru muncă, în curte.  O primise în ziua cununiei sale, cu mulți ani în urmă. Rochia în A, dezvelea niște genunchi armonioși, iar șorțul de culoare caramel, primit de la o nepoată, ziceai ca e accesoriu de lux și nu doar protecție necesară și binevenită. Avea papuci de piele, decupați din  niște sandale  care nu mai aveau voie pe drum datorită unor zgârâieturi făcute în pietrele de pe uliță.
Pe partea cu casa, erau niște polițe albastru-verde, și de acolo comori din lut mă priveau curioase. Oale cu lapte prins, ulcele goale, străchini și blide colorate îmi șopteau cuvinte despre o lume caldă și senină, ancorată prin simplități de poveste. O ușă de  lemn băițuit mă făcea să-mi doresc să intru în casa din Crivăț, unde știam  că sunt toate rochiile ei de oraș. N-aveam cum să ajung, așa că priveam perdeaua din fir de bumbac cum lăsa întunericul să doarmă. Deja telul își făcea treaba și bătea iute niște gălbenușuri cu zahăr, până se îngroșaseră bine. Laptele își aduse aportul și crema se ițea în mirosuri diafane de vanilie și nucșoară și de abia așteptam să coboare în alte recipiente să-mi pot băga mâinile si să-mi fac degetele sa fie mândre de misiunea ce o primeau la fiecare final de etapă.
Bezeaua cu nucă era deja foaie coaptă și mie îmi părea cea mai fina prajitură din lume, dar și una care, cred, nu putea avea orice creator, întrucât gesturile mătușii păreau a fi de dirijor desăvârșit sau de chirurg care, cu precizii maiestuoase, o făceau pe femeie să-și umfle pieptul de mândria perfectiunii. Nu se grăbea însă să termine și, ca o amăgire, primeam compot de struguri și pandișpan cu stafide, iar ea se așeza pe fotoliul scârțâitor savurând o limonadă. Avea alături și o cafea pe care mai mult o plimba de la masă spre gură decat s-o savureze, semn că și pentru gânduri e nevoie de aromoterapie specifică.
După ce se dumirea că n-am să mă mișc de acolo, pe uliță, îmi punea un sul de lână între brațe și ea facea iute câte un ghem numai bun pentru ilicul ce și-l propusese să-l croșeteze cândva. În timpul asta, crema se răcea, dar si seara se instala pe nevăzute și nesimțite, turnând toropeală în ochii mei obosiți de atâta așteptare. De, se apucase târziu de meșterit și ne mai și stricase rostul ciulamaua si ciorba de cocoș care erau musai a fi gata, pentru masa de seară. Doar ca mie nu-mi păsa de ele, mai ales ca m-ar fi îndopat bine de tot, astfel încât să nu cer nicio frimitură din prăjitura ei vestită, pe care, cu excepția acelei seri, o servea a doua zi, caci i se parea ei ca foile trebuie sa se inmoaie putin. Mie îmi plăcea așa crocantă, chiar dacă mâncam cu limba fiecare frimitură rămasă pe farfurie. Ei, cam nu era frumos, dar adoram momentul.

pozax

Aduse puțină apă caldă cu ibricul cel roșu și cu smalțul sarit și îmi spălă mânuțele de la crema de vanilie, desi mă ștersese bine și când am ajutat-o cu sulul, apoi mă ruga, ferm, să intru în casă, ca se făcuse  mult prea răcoare. N-aveam ce face; o ascultam cu puțină teamă în mine, doar că dadeam ușor perdeaua de la geamul ușii și o mai urmăream să văd dacă se apucă de prajitură. Când o vedeam concentrată, între două asamblări, fugeam iute în camera din Crivăț, la rochii. Dintr-un tablou, îmi zâmbeau două chipuri senine – mire și mireasă. Ea cu o coafură înaltă, dată ușor după urechi, cu un voal lung ce se revărsa dincolo de podiumul unde se făceau fotografiile, cu un buchet de flori lungi  în brațe, care aveam sa aflu că se numesc cale și cu un costum național perfect, dar care atunci îmi dădea ceva supărări, căci nu înțelegeam de ce nu are si mireasa asta rochie albă și lungă cum aveau toți prin casele lor. Mai că-mi erau martori tăcuți ai curiozității mele. Felinarul de sub geam se aprinse ușor, pâlpâind parcă și făcându-mă nu doar să-l văd ci să mi se pară că-mi vorbește și că mă avertizează că vine mătușa. N-aveam de unde a ști că aprinzând lumina în curte, eu credeam că acela e vreun mesaj tainic și, după ce vedeam că nu se întâmplă nimic, îmi reluam contemplațiile.
Avea mătușa pe fiecare latură a casei niște felinare grozave, dar nu totdeauna le lăsa să funcționeze. Iarna, de Crăciun, zici că erau podoabe perfecte pe lângă filigranul scândurii, de sub streașină, ce părea ca o beteală, în luminile de sărbătoare.
Am adormit, acolo, privind jocul de-a noaptea și ziua, așezată între fotografii și învelită cu  broboada de lână ce fusese a strabunicii mătușei. Acolo m-a gasit, chemându-mă, așa cum bănuiam, la ciulama si ciorbă. Am refuzat cu toata ființa mea și doar promisiunea că-mi voi primi porția de răsfăț m-a facut să revin la sentimente mai bune.
Lângă cănița cu lapte, aveam un ardei gras uns cu pastă de brânză. Nu se aștepta să mănânc nici ciulama, nici ciorbă, dar mă necăjea de fiecare dată știind că a doua zi, la prânz, aveam să ling și strachina dacă îmi punea alături puțină mămăligă caldă. Mă așeza apoi, în fotoliul scârțâitor cu fața spre felinarul de sub geam, care lumina toata curtea. Cainele latra și deja veneau degustatorii prăjiturii. Vinul curgea în pahare, vișinata sclipea spre stele și radioul cânta în surdină despre bucuria unei vieți care acum îmi zâmbește în amintiri.

4285b-fund25c42583ro25c5259fie

Timpul a crescut mare și voinic; nu m-a făcut nici cofetăreasă, nici cu familie mare, nu sunt mamă, nici mătușă,  doar de aia de departe, cu înrudiri neștiute, dar am un felinar alb, în geam, care-mi aduce aminte că viața e frumoasă în orice dimensiune ai afla-o și punând în ea alte personaje, alte zâmbete, alte amănunte. Acum sunt mai tot timpul la diete, iar în locul fotoliulului scârțâietor am un leagăn, în casă, pe care stau și privesc lumini din geam, lumini de oraș, lumini de pe străzi cu povești adormite.
Când am fost mireasă am avut buchet de cale colorate, semn că unele lucruri intră în tine si nu te mai părăsesc niciodată. Cafeaua mea doarme pe măsuță și aștept felia de tort de bezea, cu totul altă rețetă, da care sigur îmi va aduce aminte de o femeie cu esarfa și agrafă cu păuni. Aripă de gând, aripă de amintire pierdută, mulțumesc pentru mângâierea și povestea trimisă de acolo, de la felinarul de sub geam.

 Tema „felinarul de sub geam” are și alte interpretări și le găsiți în clubul celor 12 cuvinte, în tabelul lui Eddie.

Continue Reading