Octombrie

Iubesc, dorm, visez, plâng, adulmec….aer de timp ruginiu, strâmb, deocheat, deşănţat şi strivit sub greutăţi de veşti triste. Zbor în gânduri peste culme semeaţă de munte, încă verde, încă plin, sacru, demn, de neclintit. Strig şi pare că nu mă aude nimeni. Nici ecoul nu vrea să mă prindă. Nu-l aud. Văd stoluri de păsări mici, vii, zglobii, ciufulindu-şi aripile în jocuri repezi de toamnă.
„Iubesc toamna!”, strig continuu, încercând să acopăr celelalte glasuri ce-mi spun în cor: „Noi nu! Ţine-o tu pe toată!” O ţin, o scutur, o grijesc pe la colţuri, prin cuprins, dar tot mai îmi iese, din cercul ei ocrotit de puterea gândului meu bun, cate un vânt şi o ploaie rece, cât să simt privirile urâcioase ale celor ce nu văd cu ochi buni anotimpul ruginiu. Timpul e iubitul meu ascuns, amantul meu de taină pe care-l iubesc vinovată prin odăi diferite şi cuvinte tăcute, nespuse.
Azi timpul mi s-a ascuns în nişte zile de octombrie ca de primăvară caldă, cu arome distrate de mutaţii genetice. Am 12 jocuri de alcov cu „timpul”. Acum se sfârşeşte cel numit octombrie şi, deşi ştiu că noiembrie e cel mai senzual, azi îmi alint amantul în cuvinte ruginii, trecătoare, versatile şi înşelătoare. Îi pun aşternut de frunze şi-l amăgesc cu câte-o creangă de brad, cât să  îi ţin interesul viu pentru mâine, când voi vrea să ascund griul crengilor cu toată pădurea de conifere. Îmi stropesc trupul cu apă de crizanteme şi tufănele şi-mi ung mâinile cu peltea de gutui cât să pot să-l topesc în mângâieri amăgitoare, să mai stea, să zăbovească cu căldură şi aer roşu de munte, să mă ameţească, lăsându-mă ca drogată sub anestezia mirosului de castane coapte şi dovleac parfumat.
Îmi promite că octombrie va fi şi numele iatacului cu blănuri calde în care mă va iubi, minut cu minut, până când timpul i se va sfârşi. Păi cum e aia ca „Timpului să i se sfârşească timpul?”, întreb. Râde. Nu-mi răspunde şi mă invită să ne întindem lângă o apă de octombrie care susură lin şi pe care nu mai poate timp de alte 11 luni să mi-o ofere. Pe o tipsie am doua cutii cu numele celor două  jocuri rămase: noiembrie şi decembrie. Încerc să desfac capacele lor, dar sigiliul timpului e bine pus şi eu mă întorc îmbufnată la clipa mea din acest octombrie fără putere, galben la faţă, şi cu respiraţia din ce în ce mai greoaie. Îmi dau seama că totul poartă nume de octombrie încă…şi…. fug. Fug de timp, în timp, peste timp, încălţată cu papuci de dans de octombrie şi cu şal de octombrie; fredonând cu glas şoptit despre poveşti fără Halloween, dar cu luciri de stele.
Stele cu viaţă, stele ce cad, stele de turtă dulce cu scorţişoară, ce îndulcesc zile aromate de toamnă cu nume de octombrie trecător. Sunt o amantă uitucă şi capricioasă. Nu m-aş mira să vin să vă spun că ador următorul joc. Ce să fac? Nu mă pot abţine! Viaţa e doar una, iar clipa …e dintr-un film ….da, da, aţi ghicit…de octombrie!
28. 10. 2013

Continue Reading

Toamnă …la borcan

Toamnă la borcan,
cu tot cu frunze,
cu tot cu muze,
cu arămiu de gând,
cu ochiuri de pământ,
cu vânt ursuz prin stele,
cu ploi fără umbrele,
cu crengi golite-n soare,
cu brumă și răcoare,
‘nvelite în chihlimbar
și frunze de mărar,
în leuștean și-n ghinde,
în ploi de luat aminte;
amestec nesărat,
cu umbre amalgamat,
și strecurat prin site,
turnat printre cuvinte,
pus bine în cămară
sau doar pe prispă, afară;
să doarmă, să se așeze,
să simtă, să mureze,
vreo două amintiri
cu flori, ciulini și vin,
și pere, chiar și-o nucă,
să stea, să nu se ducă;
să-i pun capacul strâns,
să nu poata fi smuls;
iar când în primăvară
ți-o fi dor de o toamnă,
s-aduci dar aurit,
borcanul întomnit.

Știi jocul cel de iarnă,
ce-l scuturi fără teamă
și-n el se mișcă totul
și ninge prin tot globul?

De voi privi cu drag,
în bolul cu capac,
se vor mișca, alene,
vreo două tufănele
și s-or roti, vioi,
cinteze, pițigoi,
măceșul înghimpat
și galbenul brodat;

Iar de deschid capacul,
s-o scutura copacul
de prune sau gutui,
de frunzele hai-hui;
s-o umple toată casa,
va mirosi ograda
a viță tămâioasă,
a lemn ud și a boască,
porumb depănușat
și struguri la uscat;

S-o umple de lumină
în iarnă, o gradină,
și va zâmbi fugar

O toamnă ….din borcan!

 

Continue Reading

Patru anotimpuri într-o singură zi

Ba e soare, plouă tare,
Ninge-n crestele stâncoase,
Cade frunza, frigu-i mare,
Și bat vânturi furioase;

Roșu-i totul, degradeuri
Se strecoară în tablou,
Filigran ca în mileuri,
Broderii cu autor;

Arămiu și brumă deasã
Sunt de acuma parteneri,
Iar în via de acasă
Stă chiar scena unor seri

De revistă, cu tangoul
Simbol fin al pasiunii,
Spectator e doar ecoul
Freamătului din petunii.

Strângem, astfel, recuzita
Pentru-n timp capricios,
Pentru o șoaptă auzită
Dintr-un rost melodios,

Și te uiți cum amantlâcul
Se-nfiripã la tot pasul,
Cum se poartă vicleșugul
Pe la porți în tot orașul,

Și cum se iubesc frenetic
Ierni cu veri și toamne noi
De nu știi de-i doar poetic
Sau dacă se-ascund de ploi.

În final, te-ntrebi cu teamă,
Zgribulită de mirare,
Oare dacă bagi în seamă
Toamna, își va lua și ajutoare?

Nu-i ajunge strop de vară?
Prinde-n ea și primăveri?
Iar cu înlănțuiri de iarnă
Strânge-un an în două seri?

Când ți se pare că în plină toamnă, într-o singură zi, au intrat toate anotimpurile. Să vă fie cald și bine!

 

Continue Reading

Rătăciri fără scuze

Nu vreau să mint, căci nu țin minte,
Uit orice invenție de gând,
Iar de mă cauți prin cuvinte,
Iese adevărul tremurând.

Nu vreau să inventez motive
Că n-am știut să-ți fiu aproape,
Am doar risipe emotive,
Scuze naive fără fapte.

Nu știu cum să-mi încep salutul,
Când rătăcită am fost vreun an
Printre nimicuri cu amănuntul,
Vânzând himere fără bani;

Iar de îmi reproșezi sarcastic,
Chiar de îți demonstrez eroarea,
În colivie-mi întorc pașii
Și uit pe buze și urarea.

În viată-s repetiții clare,
Trăit-am eu vreo câteva,
În armonia viitoare,
Vreau să exist în legea mea;

Să pun doar stele aurite
Pe timpul ce-l împart prin jur,
Iar de-mi par clipele grăbite,
Dă-mi voie-ncet să mi le-adun.

Primește-mi vorba ca și când
Ieri, am schimbat-o în cuvânt!

 

Continue Reading

Amintiri albastre cu penițe de aur

În călimara mea nu mai există cerneală,
nici stiloul chinezesc nu mai este vreo armă,
lucește penița, mă privește amară,
c-am uitat-o-n sertar, sfert de secol, să doarmă.
Stă-n cutie cuminte, nedreptate omisă,
ne privim zeci de clipe, prelungim agonii,
mi-a fost dat chiar de tata, datorie promisă
pe când eu garantam că ani mulți va rodi.

Că-mi va fi o patină peste gheața de foi
și făcând piruete ale literelor dansuri,
că-i voi da tușul bun să-mi întâmple nevoi
și că el îmi va scrie amintiri în albastru;

că-mi va face chiar vrăji, inundând rânduri-gânduri,
nedreptăți domolind, bucurii scrijelind,
într-o carte de rosturi va puncta în amurguri,
că-i un bun dansator, parteneri de cuvânt.

Cere-mi, viață, să te scot la lumină,
să nu-mi uit prea devreme bucurii de-nceput,
călimara să-mi fie mai albastră, mai plină,
și-n patină de timp să mai scriu câte-un rând!

Continue Reading

Gândul zilei – 8 octombrie2017

Mulțumind pentru ce am, deschid poarta mulțumirilor de mâine. Nu poți fi fericit dacă nu ești fericit în simplitate. Orice surplus va aduce nevoia de …mai mult, și mai mult, și iar, și iar.

Resetarea vine când te întrebi, fără să ai spectatori, ce anume te face fericit! Ai fi surprins să redescoperi …cât eziți ..până dai răspunsul. Sau nu….(depinde doar de cum te-ai crescut)

 

 

Continue Reading