Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Fata-frunză

Era fata frunzelor. Era înfrunzită toată, îi creșteau frunze pe mâini, picioare, pe glezne și trup, avea păr de salcie și degete de salcâm, liliac în inimă și flori de soc pe spate, de parcă purta aripi de înger. Iar când trecea, îți punea în palmă povesti. Însă poveștile ei sângerau; îți sângerau așa printre degete de te trezeai că îți retragi mâinile și îți plecai ochii împovărat de greutatea întâmplărilor lăsate zălog.

Ea foșnea cu fiecare pas și te înțepa cu spinii cuvintelor direct în partea aia responsabilă cu emoțiile. Nu merita nici să te ferești, cumva era atrăgătoare și te seducea ușor dar te abandona într-o durere scurtă, nedorită, și aproape că-ți mușcai buzele de neputință că nu ai fost suficient de puternic să o refuzi.

Poate faptul că înfrunzea și desfrunzea în toate anotimpurile, plus cele două ale ei personale, iubirea și moartea, o făceau să nu se sfiască a dramatiza și a ascute, sub poveri nevăzute de ochi prietenoși, întâmplări care altora le-ar părea banale. O durea durerea, o durea nedreptatea, o durea faptul că doar ea simțea mai acut cum se stricau…. lumea, omul, gândul. Se contopea cu pădurea, când nu dorea a fi văzută și se scutura toată de frunze când știa că a stat prea mult în nemișcare.

Fata frunză nu suporta urâtul din jur, dar mereu găsea o piatră, un zâmbet de om năpăstuit, o lumină de speranță într-o văgăună murdară și îți aducea povestea în ochi, foșnind și înmugurind speranțe.

Unii primeau tot sângerând, alții sătui să tot li se amintească de diferențele dintre noi, de parcă nu s-ar lovi mereu de ele, îi abandonau crengile și mirajul de verde. Unii chiar o vedeau uscată și galbenă, deși se unduia în cuvinte că nimeni alta. Tot ce doare, alungă, nedrept, și te face alergător de cursa lungă, pe tine, omul care vede puful de păpădie concret, nu descântec al vieții imposibile.

Uneori îți vine să o întrebi la ce bună atâta măiestrie de cuvânt, dacă îți tulbură frumusețea, chiar și cea închipuită, dorită, idealizată?  Sa asculți vorbele ei părea, mai degrabă, un supliciu, fascinant, insa, și fascinat rămâneai pe gânduri neștiind dacă ți-a plăcut sau nu. De ce să umbli în picioarele goale prin spinii vieții când te poți încălța și feri de răni ce vor dispărea, astfel, cu siguranța?, îti venea să te întrebi.  De ce ar pune cineva verde în mocirla urât mirositoare, iar apoi ți-ar servi-o ca pe un tort din care, cu prima linguriță luată, ar curge veninul și groaza?

Sunt alegeri pe care le facem simplu, doar că mulți dintre noi departajăm; nu îmbinăm și nu prezentăm urâtul ca pe o hidoșenie încântătoare. Și sângeram. Iar dacă vedem roșul acela curgând din noi, din rănile noastre de gând, ne ia leșinul și moliciunea, și ne scurgem printre cei care sunt ca noi, parând totul mai cu îngăduință. Suntem slabi, cu siguranță, dar ne știm astfel, obosiți de negrul drobului de sare care oricum va cădea dacă va vrea să cadă, și extenuați de slalomul pe care-l facem minut cu minut prin șerpuiri de drumuri anevoioase. Parcă am dori să vedem că floarea-i floare și zâmbetul zâmbet, nu grimasă sau rânjet posibil; parcă am vrea să știm că viața e lumină și că moartea nu e decât un punct final, căpătat mai devreme sau mai târziu, dar fără invocări cu sau fără esență. Parcă, da, da…parcă…

Poate și de asta pe fata frunză o exilăm discret, cu o simplă bătaie de pleoapă, printre copaci și mărăcini, să își prindă poveștile cu ace fine în cutele revoltelor sale.

Din când în când o auzim cum foșneste și ne cheamă, ca o fata morgana, cu vorbe în descrieri ample, propovăduind firescul în nefiresc, macabrul în frumusețe și ghilotinând insensibilul.

Doar că majoritatea prefera anotimpurile simple, înmugurind, înfrunzind, rodind și îngalbenindu-se a cădere. Iar toate acestea la comun.

Nu ne pasă, din păcate sau fericire, după caz și suferință interioară, de cei care parcă trăiesc ca o ardere continuă, ca un verde crud zămislit din dureri.

Foșnim și noi, foșnește și fata frunză. Dar muzica e alta. Din păcate, și eu aud muzica tuturor. Și nu regret. Dar câteodată, ascult muzica fetei frunză. Câteodată!

Sunt banală spre neinteresant, spuneam cândva, și observ adeseori Înaltul din lucruri. Doar că nu am ambiții; astfel traduc bucuria sau urâtul fără să provoc nimănui dureri de o clipă. Am fost cândva un fel de fată-frunză. Nu mai vreau. Mai bine nu mai zornăi a cuvânt, a pădure, a verde. Și tăcerea are amintiri tulburi, nici pe aceea nu o doresc. Ne tot înghesuim spre a îmblânzi din neajunsurile vietii noastre cosmetizandu-le sub forma de „lecții” sau iertare, ori domolind arșita inca simtita sub ape repezi și reci de uitare. Poate doar înfrunzind mereu sa pastram adevaratul verde al inimii. Unul roditor. Si sa fim blanzi cu noi caci nimeni n-o va face. Dar cine sunt eu să emit concluzii? Nici măcar …fată-frunză!

Sursa: pinterest
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

La noi, în satul cu mere dulci

La noi în sat mere aveau toți. Nu semăna, însă, un măr cu altul, de parcă, în grădini, oamenii au vrut să își arate unul altuia că al lui e mai cu moț. Nu erau. În satul nostru, merele nu erau prea mari, oricâtă maturitate trecea peste ele, pentru că, de atâta așteptare a pârguirii, te trezeai că zac toate pe caldarâm, În jurul copacului.

Ațoase, lemnoase, acre de ți se strepezeau dinții, spre bucuria mea și enervarea celor mari, niciodată nu primeau atenția cuvenită. Oricât de diferit ar fi fost gustul, era ca într-un concurs cu niciun câștigător. La noi în sat, fructele erau trufandale mereu. Prunii cei buni nu existau decât la anumite case, iar prunele grase creșteau la Colectiv cu nemiluita. Plezneai mâncând. În schimb, perii, oooo….acum, știind ce pere se vând prin urbea noastră, perilor ăstora le trebuiau făcute statui. Se coceau în tihnă, fără grabă, fiind zemoase atât cât trebuia.

În ziua de Sfântul Ilie, noi, copiii de atunci, ne trezeam și priveam spre cer. Ce credeți? Așteptam norul cel mare aducător de ploaie vindecătoare. Ni se spusese nouă că va trece Sfântul pe cer cu biciul și carul lui de poveste. Nu era om, de fapt, să nu aștepte semnul printre seninul cerului ca pe un miracol care ar fi vindecat ceva din uscăciunea aceea care părea că ne-a teleportat, pe toți, direct pe lună, căci așa arăta pământul, crăpat atât de tare, încât se distanțau marginile puternic și se formau crăpături adânci ce păreau cratere nisipoase, numai bune de hrănit imaginații.

 

Uneori, rugăciunile oamenilor erau auzite, și ploaia aia scurta devenea chiot de bucurie. Domolea puțin așteptarea. Alteori, nu se întâmpla nimic și oamenii chemau paparudele sau se gândeau la țiganii de la marginea satului care făceau cărămizi din lutul nostru bun, că au îngropat iar măgarul. Asta e altă poveste, una cu secetă forțată și cu ploaie venită, brusc, după ce au reușit să găsească locul măgarului îngropat de viu și dezgropat de localnici. Si nu, nu-s legende, deși ar putea părea. Poate doar superstiții combinate cu coincidențe stranii. In satul meu, ploaia a avut mereu rol puternic si era privită cu respect și așteptată de fiecare dată cu bucurie.

După ce treceam cu privirea toți norii, te uitai la poartă, nerăbdător, căci era zi de împărțeală, dar nu una obișnuită. Se împărțeau trufandalele de prin grădini. Pe recamierul din odăița cu tavan prea jos, vopsit albastru, se rostogoleau, astfel, mere de toate felurile, corcodușe, zarzăre târzii, căci de vreo lună nu mai erau prin pomi, piersici de oraș, vișine, prune verzui, câteva pere tari, prune grase, un pepene, de la căruța cu coviltir colorat, pe care sigur îl cumpăra mătușa și ni-l împărțea noua, porumb fiert de la tanti Mia, vreo smochină pe care nici nu o băgai în seamă de stafidită ce era; însă cea mai așteptată ofrandă era cea de la baba Ioana. Doamne, aveau oamenii ăia raiul și ei nu știau. Sau știau, habar nu am.

O casa veche, mai veche ca băbuța noastră care mergea în două bețe, cocârjată și adusă de spate de zici că era Sfânta Vineri, cu o prispă unde încă se zăreau dantelării în lemnul maro, vopsit, străjuită de un copac imens cu roade multe și dulci, ca în povestea cu fata babei și fata moșului. Dar merele alea nu erau mere obișnuite, erau mici cat ai fi mâncat unul dintr-o dată, pe o parte roziu, ca mărul Albei că Zăpada, și pe alta verzui trandafiriu.

Daca vă imaginați că știți ce înseamnă dulcele mărului cât un degetar, vă înșelați. În niciun caz nu rămânea vreo urmă de dulce apăsat sau vreo părere zaharisită ca dintr-un fruct obișnuit. Nu, era un dulce suav dintr-un acru transformat subtil, era ca o așteptare suavă de bun rafinat, într-un gust nemaiîntâlnit. Aș jura că acel fruct ar fi putut da dependențe mari oamenilor de la oras, și ar fi revolutionat ideea de fruct, însă cred ca mi-a fost mie sortit să rămân cu suprema comparație a mărului perfect.

Și cum vă spuneam, după ce poala de mere de la baba Ioana era rasturată printre celelalte, dupa ce toate casele primeau din rodul lor, și după ce mâncam până dădeam în pântecăraie bănuită, fix de a doua zi, de după Sf Ilie, noi copiii, ne îngrămădeam sub copac și ne culegeam bucurii mici și dulci și mâncam până crăpam, neștiind că musai ar fi să le spălăm sau altele ce ne-au invadat zilele astea care par din ce în ce mai departe de cele despre care vorbesc eu.

În satul meu, se ținea cont și se credea în bucuria simpla a darului ceresc, dar coborat în crengi cu rod, ce ne devenea, noua, licăr special, într-o zi specială, pe care oricum aș trăi-o, printre bucurii sau tristeți, printre ploi sau călduri mari, tot mai face loc amintirilor cu poarta larg deschisă:

-Mamaie, vine de-mpărțeala, mamaie! Și ochii mei iar au sclipirea aceea de o știți….

Zi tainică să aveti, si să împărțiți rod. Vă las și eu mărul meu dulce, din cuvinte, să va fie leac și bun…

 

sursa: radio.cluj, internet
Mărgăritare versificate

În vara care pare toamnă

În toamna care pare vară,
pardon, m-am încurcat, zevzec,
în vara care pare toamnă,
m-am învârtit mai mult în cerc.

Am rătăcit precum nebuna,
printre răspunsuri și-ntrebări,
și-am amețit spunând întruna
că-n viață nu vreau supărări.

Cad frunze, dar se coc caise,
se-ascund în noi furtuni și ploi,
e soare în zile nepromise,
iar tu mă tulburi într-o joi.

Citesc pe buze despre doruri,
și le rotești înmugurind,
mă rup, de tot, de niște roluri,
de vorbe ce se sinucid.

În cercul meu nu mai încape
nici mâlul zilelor cu nori,
nu mai suport nici noi angoase,
nici drame sau exagerări.

-Pun barieră, să se știe!
-În cerc?, mă-ntrebi nedumerit,
-Da, interzisă să le fie,
intrușilor, vreo vorbă-n vânt!

În cercul verii mele ude,
am niște perne și cinci cărți,
am un hamac în a mea curte
legat, strategic, lângă porți.

Nu las pe nimenea să intre,
doar c-o parola drumu-i lin,
o știi, de ești printre cuvinte,
la mine-n vară, cu senin.

Să nu cumva să cauți ceață,
nici să nu pui gri pe cuvânt,
de vrei să intri-n a mea viață,
adu-mi doar soare, nu urât!

Ne-om legăna în cerc de apă,
sub anotimp cam indecis,
în vara care pare toamnă,
eu te invit: ciocnim un vis!

Ce zici? Te-nvârți-n al meu senin?
Fac cinste c-un pahar cu vin.

Mărgăritare versificate

Iubirea se simte….pe gleznă

La noi miroase a caise, a rășină de brad,
A vinete coapte și-a cuvinte dospite,
Se strâng vrăbiuțe pe streșini și prag,
Iar eu mă feresc de ispite;

Alung, cu un gest teatral și răzleț,
O vorbă de amor care doare,
Aș fuma o țigară, doar așa ca decor,
Dar tu știi că-s ne…fumatoare.

Îmi îndrept iar postura și mă uit la pantofi,
Ce te miri că am tocuri înalte?
Le aș purta și când dorm și când cumpăr cartofi,
Când ne plouă parte în parte.

Se-ntunecă iar, eu în ploaie mă-ntorc,
Tu îmi îndrepți o șuviță albastră,
Eu la toc nu renunț, tu renunți la pantofi;
Joia asta e iar doar a noastră.

Pe un biet balansoar legănam timpul crud,
Viața-i caldă, chiar de vremea-i în beznă,
Tu pe toc lași un zâmbet, eu pe chipul tău ud
Și iubirea se simte….pe gleznă.

 

 

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Lampă-Lupu’-Băiatu’, din nou…

Am câțiva prieteni care mă întreabă de ce nu scriu mai des despre câinii mei. Mai des decat o fac?, zic eu nedumerita.

Nu știu, deja imi pare ca scriu prea mult și pentru că sunt surse inepuizabile de subiecte, mi-e teamă să nu devin „penibilă” amintind mereu de ei. Sau, poate, mi-e frica să nu „deranjez” prea tare acolo unde nu există înțelegere față de ceea ce am ales noi să trăim.

Azi am găsit textul ăsta, și am realizat că ar trebui să nu mă mai cenzurez ..atât. Pot fi ocolită ușor, la o adica…

Cum imi incepeam eu anul 2015. Cred ca toti stiti povestea cu creata, blondul și cainele lup gasit, imediat dupa Revelion. Asta e intermediara, scrisa atunci la cald. Ce paradoxal pare acum, cand totul a prins contur de obișnuinta:

”Aşadar, mâine (8 ian 2015) se va face o săptămână de când m-a mâncat undeva să umblu după lupuşori rătăcitori pe strada şi, cum nu aveam acasă decat cinci câini şi o mâţă (alta decat Fifi), mi-am zis să nu începem anul fără vreo faptă bună ce nu va rămâne nepedepsită. Si le-am mai adus un frăţior. Da, dar frăţiorul e cam mare, are vreo 11 ani şi vreo 40 de kile; era necipat, era nedormit, obosit, speriat şi aş putea-o tine asa mult timp. Dacă, în prima fază, am avut noroc şi i-am putut pune lesa, urcat în maşină, adus în pas vioi la reşedinţă; dacă contactul cu patrupedele personale a fost unul mai mult decat surprinzător, pe Bobiţă frumosul alegându-l ca partener de joacă; dacă din prima a intrat in cuşca vilă ce a meşterit-o Mihai cu un prieten, pe repede înainte, neştiind dacă la cât era de blănos va rezista la ”căldurile” din casa noastră; încetul cu încetul a prins forţă şi curaj.

 

Nu mai voia prea mult afară, mă lasa să-l mângâi, dar dacă exageram băga iute o mârâitură şi un nas creţ de uitam că mi-e drag. Câinele se dovedea a fi cu personalitate puternică. Prea puternică, uşor paradoxal pentru cat era de static. Totuşi, nu poate fi vorba a fi caine de pază sau iute, el isi face bine treaba, latră omul, intrusul, câinii străini, dar se mira de atenţia primită şi se straduieste sa ne raspunda eforturilor noastre. De asta nici nu răspund celor care cred ca frumusetea lui poate tine loc de giumbuşlucuri, dorindu-l pe post de companion. Şi totuşi, giumbuşlucuri ştie a face: timp de 12 ore a urlat ca lupul încontinuu, de mai aveam puţin şi regretam faptul că am ales să-mi complic existenta cu al 6 lea catel. Mi-a trecut repede cand am văzut că se urca singur pe canapea şi că imi mulţumeste cu privirea lui de fante tomnatic. Cand l-am mai văzut şi jumătate afară, din curte, căţărându-se pe gard, intr-un exercitiu de echilibristică, de circ, căci eu numai la tv mai văzusem astfel de faze, mi-am zis că e musai sa fie dus la sterilizat şi să-i tăiem avântul. Şi la propriu şi la figurat.

Azi, Lupu Băiatul a fost scutit de tandreţuri prin gard cu ochioase lătrătoare şi o dată cu cipul a beneficiat şi de o operatie ce se voia banală. Şi chiar credeţi că a fost banală pentru lupuşor? Ei, nu…s-a luptat pentru podoabele lui, neacceptând guler,injectii, mâini străine şi alte acareturi. Nu a fost după el, in schimb. Acum când scriu, parcă simte, vrea cu orice pret sa vină spre noi. Nu poate, dar va putea şi eu nu reuşesc decat sa mă uit la el cat de frumos, minunat, puternic şi perseverent e. Si desi postarea mea cu caine gasit, din 2 ianuarie, după ce a hălăduit trei zile in oras fără să-l oprească nimeni, are peste 500 de distribuiri, ştiu doar că cine a abandonat acest caine, nu cunoştea deloc ce comoară a avut la casă. Nu-i nimic, ştim noi, asa cum stim că perioada rea va trece şi el va urca din nou pe canapea, ca si cand acolo e din totdeauna. Simt că va muta mobila din casa cu al lui coif protector și deja are o nouă poreclă. Se numeste Lampă! Să ne fii sănătos, Lampă-Lupu-Băiatu!”

8 ian 2015

Trei ani și jumatate cu un caine minunat despre care as scrie de zece ori pe zi, sa nu uit, candva, ce frumoase pot deveni zilele cu un strop de ajutor….

Va salut. Atat.

 

Mărgăritare versificate

Talisman cu flori de gând

Între pietrele sfințite,
Printre mușchi de timp sleit,
Printre crengile adormite
Ce mă-mbrățișau doinit,

Printre coapsele de sare
Unde înnopta trecutul,
Mi-am pus cerul la picioare
Și pe umeri tot pământul;

Am ars patimi și cuvinte,
Am urcat umbre-n copaci,
Am pus foc pe buze calde
Și m-am stins pe brațe dragi,

Respiram doar câteodată,
Să nu tulbur, să nu frâng
Amintiri din colț de viață
Care dorm, din când în când.

Iar cu liniștea-mi duioasă,
În decor căzut din basm,
Tu mi-ai spus că sunt frumoasă!
Eu nici minte nu mai am,

Să-ți pun vorbele în haină,
Să le port când doare adânc:
Tu îmi vindeci orice rană,
Talisman cu flori de gând!

Nu știu cum aș urca pe pietre de Cer,
De nu mi-ai obține un permis de la EL
cu ce ai în suflet.

atât.

(atât e noul meu cuvânt)

 

sursa – pinterest