Problemele unei adolescente cu accesoriile naturale

Va spuneam, cândva, de o poză cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani, în care sunt de nerecunoscut. N-am găsit fotografia, dar o caut. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise la rându-i din Franţa. V-am spus ca moda nu e nici pe departe locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea.Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram nu puteam deosebi noaptea de zi. Asa ca, ma bucuram ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde: şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.

Când am vazut, prima data, la o colega mai instarita o fusta pantalon din material de jeans aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic, ca si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.

Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele,din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.

Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza, când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa imi explodasera sânii, si sa mor, daca inţelegeam fenomenul, fara sa bâzâi, si sa ma oftic teribil.

La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai, când, frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care, am vazut-o pe ea, modesta, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata, da, aţi ghicit, tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu, si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie, si ca, toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!

La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale, mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale, tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si, un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca?! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai . Eram asa de mândra, ca uitasem de hamul ala, ce ma ţinea in frâu, ca nu cumva, sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.

Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui: ”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”

Cand poc, mi s-a rupt „ţâţarul”. Noroc ca era mama pe faza, si, printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva, sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu, aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.

N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara, ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele, la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural; asa ca, ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti, care mi-erau atat de aproape acolo, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau- bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.

Dar, hai, ca i-ar am zburat cu vorbele de pe-aci. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie, asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel, lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu, nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Uitasem si de incidentul de mai devreme, când, dau sa ma infrupt din sarmalele, venite pe nepregatite, pe masa, si de care nu ma puteam lipsi, indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac, si, mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.

Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor: ”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.

Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva. Vremurile alea, in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, de ne minunam de ce  rasfaţuri puteam avea, par tare îndepărtate. Ceasescu nu ne voia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca, la sfarsitul clasei a doisprezecea, tot am descoperit  casele de moda ale vremii, din București. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.

adi s

19 aprilie 2013, aceste cuvinte le-am insirat in prima luna de cand cochetam cu scrisul. Nu le-am recitit vreodată.  În schimb, trecând cu privirea peste ele, mi-am spus ca îmi pare rău că m-am luat în serios în toți acești ani. Sa poți scrie despre diverse momente pe care altfel le-ai  fi uitat, mi se pare dar magic, de care chiar voi profita, de acum încolo.

Continue Reading

Când aduci marea la munte

Tata a fost băiat sărac. Nimic nou sub soare. Însă, îmi amintesc, ca ieri, că cel mai mare vis al a lui a fost să avem casa noastră. Și am avut-o, undeva la limita celor 8-9 ani ai mei, încât pot spune că am crescut cu această dorință a tatei. Ei bine, și când căsuța  din povești a fost a noastră, cu greu am înțeles  de ce trebuie să o împărțim cu alții. De ce e musai să ne scrie numele pe o ușă și să facem parte dintr-un cuib; nou, ce-i drept, unde totul zumzăia de necunoscut. Ați ghicit, blocul meu era locul de poveste, unde am stat mult, mult prea mult, și unde tata ne-a dat lecții tare pline de tâlc. Una dintre ele avea iz de vacanță permanentă. Da, asta spunea tata că trebuie sa fie casa unui om, oază de relaxare completa și, împreuna cu împrejurimile, să ne  fie și tabără, și hotel, și teritoriu de expeditie, și de aventura.
Si pentru toate acestea tata a ales o zona ideala; o zona cu padure, rau, lac, trasee montane, cu gradina zoologica, cu terenuri de tenis și fotbal, patinoar și sanius. Ce mai, se ținuse de cuvânt și aveam „casă” cu acareturi. Aveam, inclusiv, piscină la scară. Nu una, ci patru. Pe mărimi. Cu o apă rece ca gheața, dar pe care o încălzeau prietenii mei, sărind de bucurie și stropind totul, în jur, de parca era apă vie.
E drept, ca nu intram în  piscină asa cum ar  face-o orice om, cand deschide usa casei și paseste pe pontonul lacuit cu grija, scrutand cu ochii frumusetea apei. Nu, noi intram printr-o spărtură de gard, tinand strans o patura, o carte, un remi, și două mere. Bonus niste biscuiti, că apa face foame. Treceam, cu grijă, pe lângă cinci meri, trei corcoduși, un stejar, și doi brazi; ne salutam reciproc și îi trădam rapid cu margini de „piscină” incapatoare și plină ochi. Vară de vară, stiam că și Brașovul își domolește căldura, atunci când cu greu mai gaseai un loc in imensitatea aia. Așa ca, da, aveam „bloc cu piscina proprie”. Eu împreună cu ceilalti locatari, ce-i drept, dar nimic nu-mi scotea din minte ca m-am născut norocoasa, și ca viata ca a noastra nu are nimeni.
Imi amintesc că, adolescenta fiind, m-am indragostit de un tânar ce locuia într-o casă, din vecinatate.  Auzisem eu ca el chiar are o piscina în curte, dar mare suparare am avut cand am realizat ca zvonul nu facuse decat sa transforme un biet bazin cu apă, negru de timp și supărare,  în vreo pretenție cu ștaif. Atunci, cred, am luat, prima dată, contact cu ideea de lucru facut  de mântuială, fara vreun specialist și fara vreo documentatie, desi  avea tot ce-i trebuie sa fie, fix, ca in filme. Deh, nu toți sunt ce par a fi. Valabil și pentru băiatul cu pricina, nu doar pentru piscina lui, dar și pentru mine, căci visam la cai verzi pe pereți.
Anii au trecut, „piscinele” mele au ramas fara apă, tărâmul meu de vis în paragina; am inceput sa numar mai putini meri și corcoduși,  observam, discret, ce inseamna degradarea si lipsa de interes și desi nu-mi concepeam verile fara iesitul in decor acvatic, la baza blocului, asta nu mai era după mine. Locul devenise tentant pentru „investitori” și, ca orice lucru bun și înfloritor, prima condiție pentru a se vinde, știm noi cum, a fost sa-l lase de izbeliște. Cred ca a fost momentul  cand mi-am dorit sa am casa mea, nu blocul meu. Sa am piscinuță, și sa nu mai sufar din pricina neglijentei altora.
Casa o am, tot cu aer de vacanta, cu munte in curte si stanca pavaza. Mi-am pus un leagan in dormitor si am decretat vacanta permanenta, exact cum spunea tata.  Relaxare legănată, cu pisic, in ascunzis și umbră. Dar arsita și caldura tot nu le-am putut stavili. Asa ca iar mi-a plecat gandul catre vremurile cand ne balaceam in „strandul cu piscine” pe care ni le insușisem ca pe ceva de la sine inteles, fiind locatari cu acte in regula.

leaganx

Poate nu o sa vi se para ciudat, dar multi dintre cei care au locuit acolo au, acum, acasa, piscine. Cred ca nu au conceput sa nu duca mai departe ceea ce primisem noi ca dar al copilariei. Acum, întinderea aceea are denumire pompoasa de Aqwapark, e împopoțonată cu tobogane care par desprinse dintr-un film SF, in care vezi o dihanie numai buna pentru cei care vor asta. Pentru mine, însă, e prea mult.
 Lumea nu se mai inghesuie, dar nici nu lipsește; biletul e scump, iar sparturi in gard nu mai sunt. Din loc in loc, vezi cate un omulet, care priveste dincolo, ca in povestea „fetita cu chibriturile”. Si nu revine nostalgia, ci dorinta de a reface o bucata din bucuria simpla de atunci, dacă tot se poate.
Asa ca imi indrept gandul spre  firma, Elcora Piscine, cu dorința de a afla mai mult despre toate acestea, caci deja vad ca sunt piscine pe structura metalica, iar altele din beton isoblok.  Am primit pontul de la un prieten care, după ce a facut totul in regie proprie, tocmind mesteri priceputi la toate, a sfarsit prin a plati dublu, incercand sa repare stricaciunile unor măsuratori incorecte, unor decizii gresite, dar care s-a redresat miraculos prin specialisti de la Elcora, firmă cu experienta, și portofolii generoase, care nu doar ca le-a oferit proiectul în 3D, construcția, și solutiile care transformă un bazin cu apa intr-o piscina cu pretentii, dar au oferit garantie, service, livrare si multe alte facilitati, de la incalzirea apei, acoperirea bazinelor, solutiilor chimice de curatare profesionale până la întretinere.
Se zice ca, în Brasov, vara cade intr-o joi și ca nu merita deranjul sa faci, din curtea ta, loc de bălăceală. Eu observ, însa, de ceva ani, ca avem din ce in ce mai multe zile caniculare. Ei bine, nu mai încap in spărturi de gard, dar nici la ștranduri nu mă mai vad ducându-mă, căci simt cum mă „cântăresc” priviri dezaprobatoare. Parca altfel as savura o cafea, o inghetata, o bucată de soare, fara sa nu ma mai chinuie gandul ca racorirea o faci  printre indiscretii stanjenitoare. M-ar multumi teribil sa retraiesc putin din starea de atunci, copil fiind, dar la mine acasa. Cred ca e posibil și cred ca am gasit și oamenii potriviti sa ma ajute. Cine stie? Poate vara viitoare va invit la party la piscina. Si nu, nu e nevoie sa faceti gaura in gard. Deschideti poarta. Acum ma duc sa fac niste calcule. Desi cei de la Elcora s-au pregatit cu toate. Eu iau decizii pentru verile ce vor veni. Cum spunea un om drag mie – „merit” asta. Merit sa aduc marea la munte, să o aduc acasa, ca tot nu am vazut-o de ani de zile; iar daca mi-am putut instala leagănul, din curte, în dormitor, voi reuși și acest lucru.

marea

Și inca ceva – doar eu remarc ca nu e om sa nu fie lovit de cliseul „casă cu piscină”? Poate face parte din scenariul unui film posibil, uneori, nu doar in imagini hollywoodiene; e suficient sa rasfoiti fotografiile de pe site și va veti convinge.
piscinuta
Din portofoliul Elcora
Ps. Recomand cu mare bucurie Elcora Piscine, și chiar daca nu ar fi articol publicitar, tot v-as recunoaste ca imi doresc o piscina, doar că nu știu dacă aș fi avut prilejul să o spun. Cine stie, poate voi fi norocoasa și de data asta..
Continue Reading

Timpul, alchimist perfect

casacover-mic
ar putea fi o scorbura cu vise palpabile, dar fotografia imi prezinta, mai mult, însingurarea
Într-o scorbură de vise fără ventilație
Se ascunse un gram de vină, semănând negație,
Scuturând basma de pânză, înflorată pe alocuri,
Făcea semn destinului sau poate norocului;
Dar pe alee, cin’ să fie? Vântul, clipa si cinci pietre;
Nimeni nu vedea comoara, nimeni n-avea timp s-aștepte
Sau s-observe, așa pe stradă, într-un mediu incolor,
Bocceluța cea de pânză, cea cu crini și cu bujori,
Ce stătea la îndemână, ca un snop de mentă nouă,
Mai că-n colțul meu de lume, se creea o viață nouă
Adunată-n eprubeta viselor cu lună plină,
Alchimistul cel măiastru cam uitase să mai vină
Și s-amestece-n esențe, să dea drumul în eter,
Să găsească o mufă nouă pentru visul efemer.
Dacă ar decanta cu vorbe tot noianul cu simboluri,
Poate ar da lucire caldă și-unui om vreo două roluri;
L-ar lasa sa intre acolo, da, în scorbura cu vise,
Să-și aprindă iar taciunii, să nu pară neatinse,
Să îi lumineze calea, s-o gasească mai ușor,
După vânt, basma și pietre, după casa cu pridvor,
Unde se vedea, pe masă, mămăligă aurie,
Amintindu-și că, acolo, e izvor cu apa vie
Și că alchimist e timpul, tot purtându-l în alte locuri,
Când, de fapt, uitase totul, chiar si scorbura cu jocuri
Cu răvașe-ngălbenite, descifrate, acum, în taină:
„Mi-aș dori ca vara asta sa nu semene a toamnă!”
Zâmbet cald se adună-n colțuri și în margine de gând,
Simplitatea asta nouă, prea e veche pe pământ!
Și de fugi în lumi cu falduri, cu mătăsuri-mpresurate,
Tot în scorbura cu vise, te aduni pe la jumate
…de viață …cu fir (moț) de ață!

 

Sunt într-o buclă de timp unde doar laptopul mai clipocește uneori. Timpul cuvintelor scrise, nu vorbite. Cei care nu mă-nțeleg, le-aș dori un astfel de timp și poate ar ști ce înseamnă. Dar ar însemna sa nu le vreau binele. Mie îmi place bucla mea de răgaz, îmi aduce liniște. Chiar și cu o duzină de cuvinte, pusă la Eddie în tabel.
Cuvintele vedetă au fost, de astă dată, următoarele: gram, mot, basma,alee, borceluta, menta, crini, mamaliga, snop, incolor, eprubeta,mufa, ventilatie.

 

 

 

Continue Reading

Umbre, prinți, prințese și …povești noi din nisip

Umbrele de pe peretele alb, ca laptele din hârdăul bunicului meu, tremurau ca într-un teatru cu subînțelesuri domoale. Se ridicau moțuri de frunze și se asezau, într-un dans aparte, pe  liniile firave ale crengilor din corcodușul cu fructe roșii și zemoase, țesând decor pentru cele două abajururi de lampă: Prințul și Prințesa. „Prințesei” îi legasem, într-o dimineață, o eșarfă colorată, de mătase, să aibă voal de codană și să n-o confund cu staticul regal,  astfel încât, diferențiate, cele două „siluete” îmi dădeau repezentații magistrale,  în fiecare seară. Mă așezam pe marginea patului și încercam să descifrez scenariul.
Sora mea adormea, de fiecare dată, cu păpușa Sorin, în brațe, cu degetul mare în gură, cu colțul pernuței brodate, cu monogramă, așezat pe urechiușa ei cu cerceluși bleu, de argint. Eu nu aveam nici păpușă, nici cercei, iar părul îmi era atât de scurt tuns și atât de inestetic încât lumea îmi spunea „căprioara”.
Mie nu-mi păsa de nimic. Aveam umbrele. Erau prietenele mele, poveștile mele de seară. Aveam Prințul și Prințesa, abajururi cu tronuri… de copaci bătrâni. „Azi”, nu-și vorbeau. Prințesa se răsucise toată ziua și stătea cu spatele la Prinț. Părea că se așază în leagăn de crengi și că are cunună de frunze. Dansa visătoare și se tânguia a iertare. Nu m-a răbdat inima să nu o întorc spre Prinț și să-mi imaginez un sărut.
Mama m-a făcut la 16 ani. Era ea un copil cu copil. Îi eram taină și jucărie, îi eram suflet și ghemotoc cu ochi curioși. Prea curioși.. M-a crescut bunica, multă vreme, și, poate,  de asta jucăriile mi-au fost puii și oalele, și căciulile mițoase, și noroiul din șanțuri și lutul care o ajuta pe mamaia mea să ascundă crăpăturile casei. Toate simplitățile pământului.
scufita
Îmi plăceau cuburile și plastelina, dar erau atât de plictisitoare, rigide și repetabile, încât tot lutul mi se părea cel mai ofertant, în joaca mea primitivă. Avusesem și eu jucării. Da! Mi-aminteam, cu drag, de un miel cu bentiță bleu și de o Scufiță Roșie care mirosea a petrol încins. Cum a apărut sora mea, cum fiecare jucărie a ajuns pe un câmp cu fantome care parcă-și strigau originile, dar fără să le recunoască nimeni.
melut
Asa că-mi făceam jucării din umbre, din lut, din gânduri și povești. Pe astea nu mai putea să mi le strice nimeni, iar dacă stau bine și mă gândesc, nu mi le strică nici azi și încă mă mai însoțesc în episoadele mele copilărești.
Acum un an, însă, când am fost la orfelinatul  din Odorheiu Secuiesc, am găsit acolo, copii care, parcă, îmi furaseră recuzitele copilăriei și le transformaseră în povești noi și puternice. Acolo, prefăceau lutul în cănuțe, ceșcuțe, oale și tablouri,  se dădeau manifestații de teatru cu umbre și păpuși, acolo pictau lutul ars, dar cel mai plăcut a fost să observ nisipul kinetic.

 Și uite cum Prințul și Prințesa puteau fi, în același timp, și abajururi de lampă, dar și figurine clare făcute din nisip menit să nu se usuce,  să nu se risipească aiurea,  care nu se lipea de mâini și nu murdărea nimic în jur, fiind 100% sigur și non-toxic. Plastelina mea rigidă era răzbunată. Timpul  aducea comori de simplitate în ateliere cu mâini harnice. Nu mă credeți? Mergeți în vizită. Și așa ar avea nevoie de noi. Oricând. Cu o găletușă de nisip magic îi adunați în șezătoare. Mie mi-e dor să le spun o poveste. Simt că vom face schimb, eu le spun una despre umbre, iar ei îmi vor da lecții cu povești vii. Fain troc, nu?

Continue Reading

Toate cuvintele ajung la…

…voi.  Din adevăruri silabe și minciuni fără sens,
Potrivesc, uneori, și povești cu înțeles.
Păpădii, buburuze sau bătăi de aripă,
Câteodată, mi-s vorbele  ce aici se-nfiripă;
Trag de ele, le adun, le cos îngeri pe umăr,
Le strig tare pe nume, uneori chiar le număr;
Pun dulceață în chisele, apă rece- n pahar,
Ca să nu li se aplece celor ce n-au habar
Că e totul o glumă, un relax obținut
Dintr-o pană cerească și trăiri la minut;
Troienesc strofe pline, înmuguresc niște texte,
Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.
Căci, probabil, într-o zi, sau,  încolo,  în noapte,
Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,
Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,
Dar va spune, probabil:”Aici este aceea
Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă
Într-o vorba amară sau într-una  de o clipă,
Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,
Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,
Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!
-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!
Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,
Tu lucrează la ea, ca luare aminte,
Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,
Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!
Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?
Toate vorbele ajung sărutare fierbinte
Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,
Chiar de azi scrii  concret sau doar amăgitor,
Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă
Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!
Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,
Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!

eu3

 

Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte,  care m-ați ajutat să văd, parcă, ochii celor care mă citesc, să mă  purtați în interacțiuni desăvârșite, să-mi dați imbold și curaj, să devin …Povestitoarea, nume de cod…

cartea mea

  Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie.  Și  azi, și mâine.                                            

Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva 12 aprile 2016.

Continue Reading

Caruselul

carusel-a29703841
Pe străzile cu piatră cubică apa curgea, pe mijloc, ca un  copil de pârâiaș lăsat la joacă, pentru prima oară, să vadă lumea. Zăpușeala mirosea a salcâmi deși nu vedeam niciunul. Posibil să fi luat mirosul cu mine, căci era perioada lor, acasă. O doamnă, cât o bijuterie de mică, ducea,  în brațe, un ghiveci enorm cu o floare albă. Era atât de pedantă, încât am rămas cu privirea ațintită asupra ei, nefiresc. Purta un trenci de culoare galbenă și avea un păr atât de alb încât te-ai fi dus cu gândul la Crăiese cu Zăpadă. Așa părea zâna florilor. Un tip îmbrăcat în piele, căruia doar motocicleta îi lipsea, plimba un husky alb maiestuos. Părea că îl duce câinele, căci el își purta, parcă, visele, călcând intenționat prin copilul-pârâu. De la balcoane, florile se revărsau ca într-o grădină botanică suspendată.
Picioarele mi-erau obosite, setea se instala puternic și eu căutam cu privirea o ieșire din labirintul împărăției de piatră și flori. O cișmea, din aceea veche, grea, cu patină de timp, cu amprentă știută doar de Dumnezeu, îmi apăru în cale, de parcă aș fi cerut, în gând, asta, iar zâna bună mi-ar fi așezat-o în drum, ca dar. Tineți minte poveștile acelea când drumețul găsea fântâna cu apă bună și colacii calzi numai pentru el? Poate nici nu erau aievea, dar Dumnezeu îl hrănise și adăpase după inima lui. Doamne, cât de flămândă am rămas, uneori, neștiind că pentru a fi om nu e suficient doar să respiri și să vorbești frumos. Mult oi fi trecut eu pe lângă ciutură cu apă vie și dumicat îndestulător. Poate trec și acum, dar măcar azi mi-e clar de ce nu le văd.
Cișmeaua îmi dadu să beau și îmi arătă și iesirea, căci era așezată la răspântie de gânduri, cu lumini spre patru laturi. Am ieșit pe cea care îmi stătea în față, doar știți că spuneam, cândva, că aleg să merg înainte. Am avut un șoc când am ieșit pe o colină modernă, discrepantă cu locul în care mă aflasem, de parcă trecusem într-o altă dimensiune. Lumina era puternică, orașul se vedea ca la „belvedere”, treptele ți se așezau la picioare să le numeri într-o coborâre lină. Ne-am privit, nedumeriți, dar trăiam, oricum, într-un basm cu portaluri diferite și nu ne mai miram prea tare. Lumea se atingea, ca din întamplare. Sus, jos. Ne faceam loc, automat, răspunzând, pe alocuri la zâmbete.
Jos, ne aștepta toneta cu înghețată de fistic și o bancă pe care, cred, o foloseau, toți, cinci minute pentru revenire din beția pașilor. Niciunul nu avea îndrazneala să țină banca ocupată mai mult de cinci-șase minute. Era banca răgazului. Ne-am așezat cuminți, cu cornetele și fețele zâmbind a bucurie simple și la îndemână, apoi am trecut pe alte margini de lume. De data asta lumescul ne invada cu terase colorate și miros de cafea râșnită proaspăt. Doi tineri se certau și noi priveam mustăcind, roșind, aproape, de momentul lor atât de firesc, purtat pe un zid în care sărutul părea desprins dintr-o regie menită să te facă să oftezi după actorii principali. O bicicletă căzu lângă picioarele lor, iar noi ne-am scuturat repede de imagine și ne-am așezat să sorbim cafea și coniac cald cu miros de vanilie.
Broboanele de zahăr de pe o margine de pahar și zâmbetul complice al chelnerului, când dadu cu ochii de figura mea încântată, îmi intregiră aventura. Îmi adusese, făra să comand, o negresă cu sos de ciocolată caldă deasupra. Am știut că ce mi se întâmplă e aievea. Nu, nu eram la fântâna cu bucate bune, căci paharul bombat, cu lichid de chihlimbar aromat, nu cred că intra în atribuții de zână bună, dar eu m-am simțit răsfățată, într-un moment magic, exact ca sărutul de pe ziduri, de adineauri.
Ne-am adunat simțurile și am început să jucăm un șotron imaginar, pășind pe dale mari de piatră. În fața mea se învârtea un carusel gol. O dată și încă o dată, și iar o dată. Sălcii plângătoare și arbuști timizi se vedeau dincolo de el, dar eu nu mă mișcam. Ascultam ding-dongul acela de sărbătoare și nu vedeam nici măcar un om, acolo. Sărbătoarea nimănui. M-am apropiat. Căluții săltau sus-jos, mai repede și iar, și iar. M-am uitat să văd dacă numai eu observam asta. Nu, nu era închipuire. M-am apropiat ca și când aș fi vrut să urc pe unul dintre căluți și totul s-a oprit. Eram prea mare pentru carusel, dar omul-comedie nu părea impresionat de asta. M-am dat o dată și încă o dată. Sus, jos, gândurile mele se asezau când prea înalt, când  dispăreau. Nu-mi plac rotirile. Îmi deranjează stomacul, dar acesta nu a fost rotire, a fost ritual.
Lumea îmi zâmbea tacit, ca și când fusesem femeia îmblânzitoare de căluți, femeia-carusel.
Dincolo de el, sălciile plângeau. Am ales sa ies în alt luminiș. Puteam face orice, primisem taina caruselului în dar. Nu poti stăpâni ceea ce nu ai și nu ai avut niciodată. Îndrăznește, încearcă, bucură-te și adună, din tot, povestea caruselului tău. Vei observa altceva. Sus, jos, nu sunt altceva decât căluți magici. Și totul va fi victorie și frumusețe. Uneori, încă văd căluți ce se rotesc doar pentru mine, dar nu mereu, dincolo de ei, sunt luminișuri verzi, plângătoare, și…drumul e altul. Azi noapte am visat caruselul meu și avea copaci triști și goi, în jur. Era prima oara când aș fi ales  să merg către sălcii. Vreau verde în carusel, goliciunea arborilor o voi așeza la toamnă pe căluțul cu zurgălăi,…nu-i așa?
Azi îmi asez gândurile pe căluți care m-au purtat, anul acesta, doar pe unde și-au dorit ei. Poate nu am fost un dresor prea bun, dar de ce să aleg întrebarea asta? Mai bine o aleg pe cea care mă va duce spre alte locuri, mai verzi. Care veniți cu mine?

18 04 2016

carusel-a29703841

Continue Reading

UE şi viaţa la ţară

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut, acasă, mai mult de o oră. Bineînţeles, pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine, problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE – hai că mi-am revenit -, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile, ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci, repede, că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important şi, până la final, îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile, par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul”, singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp, însă, ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care, ferească Sfântul, să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări;  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare; zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea care, deja, vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă, cumva, vreun animal şi rămân, sigur, surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră. Curtea „mortului”.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om, din jur, e tocmit la ceva. Încet, încet, încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă, fără răspuns, care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela, din sicriu, nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă, în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi; zi în care descoperi că femeia, căreia toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor care se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormântul, timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă, pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut bine de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla, curând, la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă, în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat; până şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul, dintre ei, nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor, dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut-o era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi şti că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul care străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.  Viaţa continuă….

 scris în 11 AUGUST 2014. Azi, tataie ar fi făcut 87 ani. Reașez acest text pentru o aducere aminte. Am candela gândului aprinsă…

Continue Reading

Ce am în buzunare? Am pietre și pământ

casut

Ce am în buzunare? Am pietre și pământ,

Două mărgele și-o cheie veche, de la casă,

Am un bilet superb, îngălbenit, și-un gând

Rămas pribeag de când eram acasă.

Am o capcană pentru fluturi albăstrii,

Sunt călători printre cuvinte pline de culoare,

Se-ntorc, mereu, dresați de semne vii

Să-mi zică ce-au găsit în depărtare.

Mi-au spus că au stat cam mult la ușa ta,

Era păzită, cu iubire, de același câine,

Vopseaua era nouă, dar tot se mai vedea

Semnul de ieri, ce l-ai schimbat în mâine.

S-au strecurat când arșița zâmbise a înserare,

Un guguștiuc cerșea sărut și  miez de tihnă,

Vreo două runde au dat pe lângă soare,

Si-n armonie au primit Lumină.

Ca licuricii s-au intors la mine, în vacantă,

Aveau pe aripi adunate mărturia lipsă,

Ca tare dor iți e, dar  ca  tot mai ai restanță

La somn, de cînd ți-e inima-n eclipsă.

 

 

Mi-au pus din nou in buzunare vreo trei gânduri,

Coincidentă? Mă gândeam că-s fără țară,

Cand trei bătăi de aripi mi-au asezat în visuri

Dovada că doar trupul mi-e afară;

Ca inima e-n odaita cu icoane,

Ca port cu mine, simpludragoste de neam,

Ca sora mi-e acea predestinare

Ca tu sa-mi fii și-n suflet și la geam

Si sa ma strigi asa ca altădată:

„-Printeso, hai cu dada, nu mai plânge!

Uite, aducem puii din livada

Si-o sa-i lasam cu tine sa se culce!”

 

 

Ce am in buzunare? Am pietre și pamant.

Dar am și de la mama un cuvant,

Mi l-a trimis pe o batere de fluturi!

 

„cuvinte, guguștiuc, capcană, vacanță, coincidentă, predestinare, dor, printeso, soare, sarut, acasa,  inserare, dragoste, gând, iubire, culoare, armonie, arsita, lipsa, fluturi, superb, departare, sora, caine, simplu, țară, dadă, miez” sunt cele 28 de cuvinte pe care le-am primit, la miezul noptii, in urma provocarii mele, de la prietenii mei de pe facebook.

 

Vând cuvinte:
Stau în dex înghesuite,
Uneori, formează un rând,
Stau aliniate toate
Cum se cade.
Cumsecade sunt și eu
Le dau toate pe un leu!
Ieri, au stat așa-nșirate,
Cam o oră jumătate,
Ca la coada de la carne
Deghizate în cucoane,
N-au mai vrut să stea în soare
Și au comandat ninsoare.
Imediat, în cinci minute,
Sănii, gheață, zurgălăi,
Au format imagini noi
Și adus-au in plină vară
Prin cuvinte, intreaga iarnă.
Pot să facă tot ce vor
Lăsate de capul lor!
Nu le vreți?
Sa stati in soare,
Dacă nu vreți și răcoare
Din cuvinte înghețate!
Eu le dăruiesc pe toate,
Rând pe rând ,
Si zi de zi,
Cum or vrea și cum oi ști!
Scriu cu verde, la necoapte,
Curcubee-n miez de noapte,
Și așez roșu-ncet pe buze –
Se vând singure …ca muze!
Cin’ mai vrea? Cine oferă
Zambet, vorbă, o scrumieră?
Să pun chiar și trei chiștoace
Ce-au fumat slovele-n pace
Si-au dus fumul lor de tihnă
Ispitindu-vă cu smirnă;
Si miros de vorbe coapte
Hai, luati-le pe toate!
Vi le las ieftin de tot
Sa va fie cu noroc!
Dar pe miercuri, pe la opt,
Dati-mi cate unu-n dar
Sa le-ndes în buzunar,
Sa le adun, de pe la voi,
Numărând din doi in doi,
Si sa pun de o scriitură
Si la mine-n bătătura.
Facem targul? Hai că-i bine
Semnăm trocul, joi, la mine.
Nu uitati, că nu glumesc
Astept azi..cuvant domnesc.
Il lasati aici, incet
Si vă fac poem cochet!
Vă astept!

Troc, pe loc!

 

 

Va multumesc tuturor celor care ați intrat in jocul meu; sper sa va placa rezultatul. Am fost mai rapida, dar joi, la opt, la cafea, aveti mărturia interactiunii noastre. Mă înclin, cu respect!

 

 

 

 

 

 

 

Continue Reading

Nu mă iubi acum! Iubește-mă atunci când….

pisiciCâte răsuciri de cuvinte am primit în anii de dinaintea ta!

Unele au ricoșat, dintr-o greșeală absurdă, în ziduri groase de indiferență.

Atâta ne-iubire nu știam a mai fi existat în lumea asta,

Și mă purtam de parcă eram în tabăra potrivită

În care nu ne era permis dorul și dragul, și amețeala de o clipă, palidă pe la colțuri.

Nici mângâierea sau sărutul sincer, sau doar o strângere caldă de mână nu știam a le primi,

Poate, doar, ușor datoare  timpului pierdut prin minute absurde, ce oricum treceau greu.

Nu mă simțeam deloc reduta viitorilor învingători. Eram pierdută de la început. Tot în ne-iubire.

Ma învârteam în loc, ca o morișcă de paie, luată de vântul destinului, pitită în cala viselor neîmplinite.

Îmi striveam speranța sub tocul pantofilor mei roșii, ăia ce mai au urma unui tăun pe tălpi.

Dar tu știai că dramatizam în scena mea favorită.

Că, de fapt, te așteptasem doar pe tine

Acolo, la Temelia concretului,

Să-mi fii untdelemn norocos

În lampa vieții mele

Și să mă vindeci de ne-iubire!

Ții minte ce-ti spuneam? ”Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când..!”

Azi e …atunci.

Azi sunt 11 porți de iubire deschise doar pentru noi.

Azi sunt, încă, Temelia ta.

Și înca îți spun, veșnic îndrăgostită:

„Nu mă iubi acum!

Iubește-mă atunci când…!”

Mi-am întâlnit soțul, pe 5 iulie 2005,  într-un colț de Brașov, pe care localnicii îl numeau Temelia. Restul e poveste…vie!

Așa cum ați ghicit,  aceasta e tot o duzină de cuvinte, din 5 iulie2015

 

 

Continue Reading

Stereotipuri, acțiuni vechi, probleme noi

Timpul trece grăbit ca și când vacanțele nu sunt deloc în granițele lui, nedându-le mai mult răgaz să se aștearnă în hamace și să-și poarte lumea prin locuri  unde notiunea asta n-ar exista. El are un catastif mare și, ca într-un bilanț închipuit, notează tot: „Și tu ai avut la fel, și tu, și tu…da, da…chiar și tu!” Simți că la tine nu a ajuns, că  săptămâna pare înghețată și  așezată între bariere, când, de fapt, ai fi vrut ceva pe care să scrie…NELIMITAT.

Voi aveți ticuri verbale? Eu am. Folosesc prea mult „măi, frate” și cuvinte precum „tainic, știut, neștiut, șoptit”. Zi de zi, mă omoara expresia „Ziua cârtiței”. Zi de zi. Pentru că da,  asta simt deseori. Aplaud lumea care parcă trăiește de zece ori într-o viață, complex și interesant, când a mea pare că se repetă; iar când fac curățenie după căței, senzația se acutizează. Lor nici că le pasă. Animale care să-și dorească să stea numai în casă, eu nu am mai văzut. Mereu aud: „Ce bine că aveti curte! Au patrupedele voastre unde sa stea!” Da, adevărat, doar că vor afară dacă stăm și noi acolo; dacă nu, pensiune completă, frate,  cu tot ce înseamnă atentie, „coteț” mare, casă, bobițe bune, pat și fotolii. Da, pare mai atractiv. Da, de ce sa stea blănița lor pe pământ și ciment, când în pat e mai bine? Si dă-i, Adriano, și fă pe Cenușăreasa, învârtindu-te în cercul vieții tale. Bine, am avut un răgaz pentru mine, dar o migrenă cumplită de care nu pot scăpa decat cu niste pastile minune m-a intors la realitate. Sper, însă, să evadez, așa ca la carte. Acum ceva vreme făcusem planuri complexe, dar tulburări noi mă înregimentează în suceli specifice familiei mele.

Mai am, așadar, o grămadă de vorbe de care nu scap. Toate-s la liber, dar eu parcă fac uz de ele și, uneori, simt că îi molipsesc și pe alții. Mi-am propus să le scot din vocabular, deci cred că o reinventare de vară nu ar strica. Chiar și în scris.  Deja, am o pușculiță, făcută de Mihai, în care trebuie să cotizez de câte ori voi folosi stereotipurile mele. Taxa e 1 leu și, deja, de azi, are  10 lei adunați, semn că tare harnică sunt. Ups, tocmai mă amendez singura, caci, mai sus, iar am folosit cuvântul „frate”. Bine, mă mai penalizează pentru câteva expresii pe care  n-are rost să le las aici și simt că iese, rapid, de o sticlă de vin bun, pe care s-o bea în cinstea îmblânzirii vocabularului meu.

Ați observat sau nu, mi-am mutat blogul. Da, pe domeniu propriu, „adrianatirnoveanu.ro”, cu acelasi titlu: „înșiră-te mărgăritare”. Faza e că de când m-am mutat – nu e o saptamana – problemele curg. Nu mai spun, că dacă copiez linkul apare altă denumire, cea inițială  de „Mărgăritarele Povestitoarei” pe care o înregistrase cel care mi-a oferit găzduirea blogului. În plus, sunt ca la alba-neagra, când se poate comenta, când mi se spune că „nothing found”, ca și când mi-as fi șters postarea. Mă simt ca la doctor, când te duci acolo și, ajunsa, problema dispare, incat omul te priveste, ca printr-un filtru ales, cu mila si ingaduinta, de parcă ești, de fapt, in zona inchipuirilor și  ai chef de probleme. Dacă eu le-am descoperit singura, undeva pe la 1 noaptea, când m-am hotarat sa las comentarii și acolo, unde nu apucasem s-o fac din motive de depresie ce-mi încețoșa mintea și ochii, am, însă,  discutii intregi purtate și cu cei care imi apreciau articolele și care, timp de o zi, nu au putut-o face la niciun articol, dar  și exemplul „potecutei alias blogului poteci de dor” care mi-a lasat semn la o postare de cu o zi înainte, iar la cea in curs..nu-i dadea decat nothing found!” Deci ați înțeles? La una o lăsa, la cea în curs NU.    CIUDAT.

Ei, vă imaginați că asa atitudine, de ingaduință, cu politete și explicatii cărora nu le găsesc cusur, am primit și de la cei cărora le-am semnalat problemele;  asa că m-am multumit cu un zambet de plastic și cu regretul ca am lasat munca de doi ani, pe wordpress, să se ducă pe apa sâmbetei, pentru cai verzi pe pereți. Tocmai de asta am păstrat și tema veche a blogului, caci știu sa verific niste setari care sa-mi spuna daca s-a strecurat vreo eroare prin site. Totul pare încremenit, dar eu sunt ca în operația reușită, pacientul mort. Oricum, dacă vă arată că urmăresc blogurile voastre e că am acelasi mail ca  pe celalalt. Am ales și optiunea să redirectionez blogul vechi spre linkul nou, dar nu știu nimic despre blogroll, prezentare nouă sau dacă voi trebuie să-l urmăriți pe acesta, in curs. Mă edific pe parcurs, desi simt că nu mai sunt usor de gasit.

A plouat, s-a vânturat lumea, s-au măsurat puțin dimensiunile și mă uit cum bate la ușă o săptămână nouă. Nouă și ofertantă. De care voi profita din plin. Am o căniță, verde fistic, în care am pus niște biletele cu lucruri „de făcut”. Sunt fericită că am vorbit cu prietena mea, Nicoleta, căreia îi dedicasem „se vede alb peste munți” și mă bucur că măcar o ușoară alinare pot aduce problemelor sale. Însa, „alb peste munți” încă se mai vede, prin alte părți, iar eu, desi mi-am pus ochelari de soare, tot zăresc și simt bruma aia de îngrijorare. Traiti-vă clipele dându-le nesfârșire măcar în suflet. Vă pot spune mulți dintre oamenii buni din jur cum există și ne-posibilitatea asta, când timpul devine nelimitat, dar in ceruri. O simt în durerile lor și în amintiri ce au margini zimțate.

Mi-e foame, frate! Hai că aici doar am vrut să vă veselesc. Nu pun leul, dar nici nu mănânc nimic, caci mi s-a spus că am devenit …supraponderală. De necrezut, nu? Dar despre asta alta data! Acum mă duc să-mi mănânc unghiile de ciuda și să mă uit la meci.  Ah, și încă ceva: nu mai am telefon! Deloc. De ce? Iac-așa!

Acest text cuprinde cuvinte din cadrul duzinei de cuvinte, iar in tabelul găzduit de Eddie, găsiți interpretări diferite! Va invit!

 

Continue Reading