Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Scorțișoară și Ghimbir

Îmi solzuiesc iubiri și inventez cuvinte,
Să-ți tufanească amorul rostit pe negândite,
Și-ți pisicesc roșcat o viață mai picantă,
Să miaune silabe o vorbă arogantă;

Îți gutuiesc nimicuri și le prefac în puf,
Și stafidesc probleme de lângă a noastre uși,
Cobor pe scara vremii și înstrugurez fiori
Să îmi stea înșirați pe ață, să treacă vremea lor;

Mă angajez dresoare și mâinile îmi vor fi
Baghete fără formă, dar care-or îmblânzi
Din fire și alinturi, și din răsfăț blănos,
Un univers aparte, chiar de e întors pe dos!

Poftiți la noi! Avem doi membri noi, Scorțișoară și Ghimbir care mi-au întors viața și pe față și pe dos; povestile…urmează…

 

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă

Îmi tace vântu-n mintea mea,
nu bate nici măcar o geană,
te-ai întomnat în palma mea
și nici măcar nu era toamnă.

Îmi tace inima în alb
de teama unor reci fiori,
și-n mine cioburile cad,
să mă adun întreagă-n zori.

Îmi tac poveștile cu tâlc,
se înnorează pe a mea frunte,
tu te retragi într-un cuvânt
și-acela plouă amănunte;

Și cum mă zbat eu în tăceri,
mai șușotesc, că nu-s cuminte,
și soaptele îmi par averi
pe joc de soartă risipite.

Mă port cu tine ca-ntr-un film,
cu subtitrare pe îndelete,
noi nici actori nu știm să fim,
dar ne simțim niște vedete.

Avem nevoie doar de-o toamnă
și un covor de frunze moi,
cu roșu vom calca în goană
și spectatori vom fi tot noi;

Și vom tăcea că prea ni-s mute
și jurăminte și iubiri,
și va ploua peste cuvinte
și vom rămâne amintiri.

Nu mă privi; ai mâna stângă
plină de frunze ca trofeu,
păcat mi-ai fost, păcat mi-ești încă,
și ce păcat că frunza-s eu…

18 septembrie, Brașov

Mărgăritare versificate · mărgăritare-jucării

Poezie-jucarie, ceai de tei și armonie

Hai să ne vedem de treabă,
Dintr-o grabă-n altă grabă,
Din răbdare la minut
Să ne facem stoc și stup,

S-adunam, pentru vreo doi lei,
Tihnă, într-un ceai de tei,
Și să luăm o ceașcă mare:
Punem tot, miere-răbdare,
Relaxare omenoasă
Și servim la o terasă;

Arvunim un saxofon,
Căutăm un gramofon,
Prindem vieții un hamac
Și pictam totul cu alb,
Să mai curățim decorul,
Noi zugravi, noi ținem scorul.

Celor ce ne mai bruiază
Rezervăm o altă masă
Și le pun în căni ardei
Că e bun cu ceai de tei,
Să le mai iuțească gura,
Să-nțeleagă ce-i măsura.

Eu am pus, în două cești,
Ceai de tei, ceai cu povești,
Și-mi deschid o cafenea,
Fix, aici pe strada mea.

Am și iederă vorbită,
Am priveliște uimită,
Am zorele, chiar, la poartă,
Răbdare am câteodată;
Șase câini vă vor servi
Ceai de tei cu amintiri;
Fifi, franțuzoaica-pis
Nu va zice niciun pâs;
Veți avea și-acrobații
De la micii roșcalii.
La masă, lângă catarg,
Vă va flutura un steag,
Muntele vă dă răcoare,
Deși presimt o ninsoare,
Însă fierbem niște țuică,
Relaxarea să ne-ajungă.

Dar să coborâm în toamnă,
Va promit că n-avem dramă
Și că-n lumea mea cu zmei,
Antidot e-un ceai de tei!

 

 

Mărgăritare versificate

Poem-dar, pentru om-dar! Să uităm tristețile pe câmpuri albăstrii

Mă plimb prin câmpuri albăstrii și văd magnolii scuturându-și clipa,
Mi-e visul plin de fluturi, de ciulini și spini, dar tu îl scuturi și-i oprești risipa,
Mă vezi cum numai tu mai poți, în vremuri care plâng a înflorire,
Ca pe o mireasă rătăcind la porți, strângând la piept o veșnică iubire;

Și-mi strigi să stau, să nu mai rătăcesc, mă-ndrept spre pajiști de smarald și de rubine,
Pe umeri îmi așezi o zi de mai, pe frunte îmi pui o pălărie care-mi vine,
Și mă rotești, ca într-un joc naiv, am gleznele doar în mirări sucite,
Pe pulpe-mi stau doar libelule roz, pe rochie o simfonie de cuvinte

Și adun întreg, mușcând din clipa lunii, un braț de crini ce-ntineresc visări;
Mi-ascund și fața, inima și mintea, în rostul sărbătorilor de flori,
Și te cuprind în mine, fără teamă, mi-ești sărbătoare dintr-o zi fără popas
Tu-mi dăruiești o lume întreagă și o vară, eu te-nfloresc o toamnă și un ceas.

Ce zici, ne rătăcim puțin? Știu drumul, dar albastrul ăsta-i o câmpie,
O iau la dreapta, chiar dacă țin flori, iar tu să îmi obții o amnezie! (o poezie)

Poem-dar, pentru om-dar! Să uităm tristețile pe câmpuri albăstrii

Pentru Elena, cu toată dragostea! Mi-ai dăruit fotografie, am dat la schimb poezie!

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Tristețea de după tristețe

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Când deschizi ochii și privești în jur, și auzi somnul murmurat al celui drag, zgomotul de la coada pisicii, care face ca mine, când vedem că e prea devreme să ne trezim – ea își suge coada, cu zgomot, ca un copil cu biberon, hazliu pentru mine, și adoarme instantaneu, cu ochii pironiți pe mine; eu respir sacadat, inspirând și expirând zgomotos și adorm lin, ca o zi de mai fără griji.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe. Amar când înghiți, cap greu ca după o mahmureala zdravănă, oftat prelung, gând bun strecurat cu pipeta: „No, avem treabă. Punct și de la capăt!”

Nu dispare mahmureala din cuvinte, dar primesc leac de beție blândă din cozi roșcalii de pisoi care dorm unul peste altul în coșul lui Toto. Doamne, înduioșător Toto asta al meu. Nu a înțeles de ce coșuțul lui nu îi mai e loc de odihnă. Era piticul din poveste care întrebă, cu ochii de astă dată, „cine doarme în patul meu”? Și iar privea în jur, așezat lângă coș, uitându-se când la ei, când la noi, așteptându-și rândul. Rândul nu venea, dar el nu știa asta.

Și îmi anulez amarul cu amarul unei cafele și privesc orașul întomnat roz și pufos ca un tablou unde nu a mai ajuns culoarea. Spre pădure, aburi de viață îți dau speranța că așa se vor ridica și aburii negurilor din tine.

Mă cunosc, însă. Îmi trebuie motivație puternică să reușesc a fi cea cu dor de bucurii noi și cuvinte dăruite. Pe acestea din urmă le simt grele, de plumb, risipite aiurea, găsite prin colțuri, de lume, de pădure, de virtual aglomerat, chiar.

Mereu am nevoie de o motivație puternica să vad ceea ce nu văd cu ușurință. Sunt că Toto lângă coșuț. Înțeleg dar nu pricep. El nu renunță. Eu, da. Pun punct și caut alt punct să îmi trasez linia drumului. Alt drum, cred. Sună telefonul soțului. Eu iar nu mai am. Sunt fata fără telefon în secolul telefoanelor. Nimeni nu ar crede, dar nu îmi pasă. Am renunțat la abonament după 15 ani. Mereu renunț la câte ceva. Uneori e bine, alteori nu. Vorbesc cu prietena mea de lângă Roma. Îmi zice că dacă nu vin de bună voie, îmi ia bilet de avion și mă obligă a veni. Tac. Nu promit. Nu știu să promit. Eu port cu mine niste aripi de-alea drepte, cu lucruri făcute corect. Doar că aripile alea nu mă ajută să zbor, ci doar sa mă împiedic în jur și mai tare. De oameni, situații, întâmplări.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, când totul e vesel în jur și tu zâmbești forțat, că așa e corect cu cei din jur care nu te vor tristă. Lumea e veselă și de nu e. Lumea vrea culoare, vrea să râdă la bancuri, ca acela pe care i l-am zis altei dragi mie, și care e de fapt chestie reală a unui om din vechile mele vieți, alea trăite demult: „Sunt așa de obosit că m-aș culca cu oricine!”

Deja zâmbesc, mă trezesc, verific pisica dacă a ieșit din grevă. Nu a mâncat de vineri, de când am adus pisoii-spectacol. Mă lasă să o mângâi. Ne trezim de tot și promit sa fac doar ce mă bucură.

Sunt prea bătrână pentru tristeți continue, dar insuficient pentru a trece ușor de la o stare la alta. Viața mea e frumoasă. Nu o voi umbri, așa că trasez punctului meu drum. Primul, la brutarie. Îmi premiez perseverența. O tarta cu prune și o felie de pâine cu maia sălbatică.

Al doilea drum nici nu va mai conta. După masă, pe la șase, am o întâlnire de taină. Scutur, așadar, ziua de ieri și îmi prind în piept mărțișor de frunze. Ce dacă e toamnă! Eu marțișorez începuturi. Mi-a rămas mie septembrie mic, dar cui ii pasă? Punct și de la capăt.

Nimic nu îmi e mai greu decât tristețea de a doua zi de după tristețe, dar și mai greu ar fi să nu văd ce oameni frumoși am în jur, ce lăbuțe fericite sunt acasă, ce sănătoasă sunt și câte bucurii îmi zâmbesc oriunde aș privi. Deci cum sa las o tristețe să învingă multul binelui?

Voi? Citiți de vreți și nu mă bateți, bărbătește, pe umăr! Azi, nu! Azi, dați-mi leac din zâmbetele voastre, realizările voastre, bucuriile voastre. Molipsiti-ma și pe mine! Rog, frumos!

 

Toamna in curtea mea! – foto.