Oamenii se întalnesc în cuvinte

Oamenii se întalnesc în cuvinte

Le spală, le usucă, le întind pe sârma de rufe,
așa, în văzul lumii.., le prind unul de altul, iar de nu le ajung cleștii, le înnoadă cumva.

Tu te-ai prins de cuvântul meu, eu de-al tău, iar de-al lui …n-am mai vrut. Am păstrat un clește să o iau de la capăt.

Unele împreunări sunt bune, dar în altele, abia după ce vezi cuvintele că s-au uscat cu pete, realizezi că s-au strecurat cuvinte-răni care au sângerat în strânsoare.

Nu-ți rămâne decât să le albești din nou, să le scuturi și să-ți alegi o sârmă mai potrivită.

Nu știu, însă cum fac eu, că de câte ori trec la cuvinte înălbite forțat, e imposibil să nu observ un intrus.

Cred că e momentul să învăț să separ nu greșeala, ci intenția răului.
Acolo e rana cea mai mare…

Mă duc să usuc niște cuvinte. Cine vine cu mine? Merităm o frânghie de cuvinte colorate, cât sa facem, cu toții, un poem mai frumos decat acesta. Împreună.

 

Prin aceste cuvinte, am rugat prietenii de pe facebook sa imi lase câte un cuvânt. Promiteam și promit poem cu ele. Dacă cineva, dintre cei care intră pe aici vor să adauge vreunul, eu va multumesc.

 

O zi frumoasă și mă bucur că îmi sunteți aproape. Uneori, te obișnuiești în situații și uiti cat de norocos ești să ai parte de un loc de joacă interesant, alături de oameni care știu să facă asta. Eu am două, chiar mai multe de stau sa ma gandesc, desi recunosc ca pe facebook stau mult.

Săptămâna asta a venit cu o lecție pe care o uitasem, că pentru fiecare lucru de care te bucuri, exista munca de zi cu zi, cu zi.

De aceea, din zi cu zi, de zi va mulțumesc că mă însoțiți.

mulțumesc, prieten, castane, violetă, gând, caleidoscop, sentimente, șirag, ludic, sepia, umbrela, fericire, dăruire, lacrima, umblet, dragoste, dor, camee, speranța, perla, rabdare, melodie,  povestitoare, trunchi, univers, templu, suflet, tihnă, mangaiere, aramiu arama, iertare, cupru, pace, libertate, viața, bunătate, albastrire, iubire, omenie, sinceritate, binecuvantare Imbold. Susur. Lumina. Liniste. Zâmbet emoție, sarabandă, catetă, frumos, adevărat, , rană, soare, spuză, suras,  romantic, perseverenta, piatra, inger, metafora vietii, verde. – 62 de cuvinte

 

Oricum, doar azi, 27.09. ora 23.30 Multumesc.

sursa foto: pinterest

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

 

Să nu te cauți unde…

Să nu te cauți unde nu ești,
Nu vei fi și nu vei vrea sa fii, vreodată,
Si daca îți pare frumos și ispititor decorul.
Cuvintele împart oamenii,
Chiar daca acum nu mă credeti când spun asta.

Eu mai bine le tac.
Am văzut că dacă le aduc, de-a valma,
Nu cu pipeta sau măsurate cu rigla,
Amețesc interesul.

Eu nu mă caut in alte slove.
Prefer să mă înec in ale mele
Și, la nevoie, să îmi inventez câteva
Pe care să le port senină
Prin Universul asta care ne răspunde
Atât de frumos.

A stat ploaia, e sărbătoare. Avem și noi bucuria sărbătoritului suprem și spulber raceala cu metehne noi. Pe cele vechi, le alung. Inspirata de om bun, va doresc zi frumoasa!

Te salut, lume! Deja în binecunoscutul meu salut mă găsesc fără să mă caut, pentru că e primul meu gând simplu către voi! Și e plin de drag!

Sursa:pinterest
Fii unic!

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Mie textele trebuie sa-mi curgă, să-mi cânte o muzică aparte, să îmi fie melodioase, cumva, habar nu am cum, cât să îi caut pe cei care le scriu și în alte ocazii. Am citit o poveste, azi. Perfectă. Îmi venea să o scot de acolo și s-o sărut pe amândoi obrajii, să-i pun nițel roșu pe buze și să-i tatuez pe frunte cuvinte în plus. Aș fi reorchestrat-o puțin, cât să îmi sune a șlagăr duios și să-mi pună emoții în inimă, să o pot fredona mereu, mereu. Așa am adunat o notă doar.

Era frumoasă, căci purta în ea nume sfinte, dar era stângace si suna ca o înșiruire de evenimente duioase, ce dau ochi umezi și inimă șovăielnică. Am plecat tiptil, gândind că bucuria scrisului nu trebuie umbrită de idei nefolositoare. Pe același subiect, într-un alt loc, am citit doar câteva rânduri care, însă, plecau cu imaginația dincolo de posibil si imposibil. O cântam încet, murmurând desăvârșirea.

Apoi, m-am gândit că poveștile cu bunici sunt mereu aparte. Vezi, cu ochii minții, cum se deschide poarta din raiul tău sătesc și cum apare Ea, BUNA,  în mirosul acela sfânt de busuioc și vanilie uitate pe sobă, lângă bucata de coajă de citrice care se scorojește sub fierbințeala lutului încins. Și încă te răsucești de nerăbdare căci flăcările din soba veche îti șoptesc de dor și de duioșie amestecate printre mirosuri pe care doar în odaia copilăriei tale le-ai mai simțit. Și încă vezi palmele alea care te mângâiau continuu, în timp ce de pe plita data cu bronz a înnoire ajungeau, pe masă, bucate cu gust dumnezeiesc. Parcă auzi sunetul cercurilor metalice, de pe ochiurile de foc, cum se dădeau la o parte în îndemânări magice, să clocotească, mai repede, nițică țuică galbenă cu piper în ea și o leacă de lapte cald care să-ți culce oboselile.

In curte, de cum intrai, cum te prindea și te pupa zgomotos, lăsând bucuria să se audă până la vecini, să se știe cât e Ea de norocoasă că au venit nepoatele în vizită. Și încă vezi, că prin ceață, cum se zbate cățelul, din curtea din spate, să ajungă la tine, chiar dacă tu nu știi de e el sau altul, căci ai venit prea rar de când te-au dat la școală și numeri zilele până când te vei obișnui iar cu fiece vietate din curtea prăfuită. Îți reamintești amănunte care azi ar părea plictiseală curată, ca atunci când ți se spunea să înveți bine că nu toți au putut merge la școală, căci vacile sau oile trebuiau grijite, iar noroc ca al tău nu e dat oricui, iar tu-ți dadeai ochii peste cap, tot din plictiseală. Ce n-ai da sa mai auzi aievea teoriile de atunci, care, parcă, se răzbună acum prin similitudini ce te înfioară.

Mereu aparte vor fi amintirile cu miros de bunici tineri și părinți verzi ca brazii, și parcă îți vine să le cânți în cuvinte, să le murmure pomii și păsările cerului, să le trimiți într-un fuior de nor și să le torci, mai apoi, în poveste-candelă. Îți arde seninul din ele și toate fug, toate relele, iar tu, parcă,  ești  din nou în odăița cu tavanul jos, în care te apleci ca într-o biserică, într-o smerenie neștiută. Albastrul scândurii topește orice oboseală de gând și, deși nu mai auzi glas fericit de mamaie, tu tot asculți ecoul din casă și încă îți trec prin față întâmplări care par noi și continue.

Când cuvintele îmi cântă șlagăr de neuitat

Deosebite îmi vor fi rătăcirile prin colbul uliței, bătând cu bățul în uluci de gard putrezit pe alocuri, întărâtând câinii păzitori de dincolo de porți. Deosebite vor rămâne scenele de dincoace de porți, pe șanțuri, unde femeile își povesteau dorurile, bucuriile dar și nedumeririle, și, deși acum nu mai vezi scaunele în trei picioare sau preșuri așezate pentru șezătorile din după amieze obișnuite, încă înclin capul a sărut-mâna, de parcă niste năluci zâmbitoare chiar îmi răspund. Și pe toate acestea le voi recunoaște în alte scrieri, emoționându-mă firesc, căutând însă un șlagăr pe care să îl fredonez mult timp.

Eu nu am talente, nu am îndemânări fantastice, sunt om banal, bucuros că pot așeza litere la un loc, dar nu vreau să adun nimic altceva, decât cântecul din cuvintele tuturor și, de ce nu, din întâmplările vieții mele. Iar dacă cineva, un singur om măcar, va fredona vreun text de-al meu eu voi ști că mi-a citit sufletul și trăirea! Și că, în sunetele acelea continuă povestea, adăugând note personale până când se vor rostogoli în neant, pe ulițele neuitarii, amintiri ce par că îmbobocesc mereu. Și vor deveni șlagăre, că acesta – strada unde locuiau bunicii mei – pe care, sigur, l-ați mai auzit și în alte variante.  Și voi îl murmurați, uneori, nu-i așa?

Câteodată,  îmi port inima în cântecul tăcerii și nu știu cum să-l înlocuiesc. Tăcerea mea are în ea, însă, multă recunoștință, cât să o pot asculta senină și cu zâmbet mulțumit! Iar dorurile nu mai plâng ci se cântă….în șlagăr rostuit în suflet!

Juliturile mele din suflet

Juliturile mele din suflet

În cochilia singuratatii am stat suficient de mult sa stiu ca prefer sa dau de opinii diverse, de cuvinte însingurate decat sa mai devin eu astfel. Uneori tac și doar ascult sau citesc. Imi inmuguresc tot felul de păreri ce stau pe margini de cuvinte care încremenesc pe buze de prăpastie, una de aici, de aproape, de pe lângă partea stângă a ființei mele. Nu le las să cadă, le trag cu toată puterea și le înșir povești-tribut, biruri cuminți care să trezească duhul literelor moi.

Nu vor mereu. Îmi însângerează în palme poveri din slove albăstrii, iar inima îmi tocmește nevoi dulci de viață nouă mereu cu fiecare jumătate de minut în plus, cu fiecare jumătate de minut pierdut, cu fiecare jumătate de minut în care s-au scris deja istorii plăpânde.

Inventez sărbători închipuite, cât să mai fug de realitățile din jur, dar sfârșesc în a mă despărți de locuri, uneori și de suflete, unde se strigă prea tare, prea mult, prea cu foc de îmi vine a spune că degeaba admir dacă nu-i plac, cât să îi păstrez printre vechiturile inimii mele.

Azi, am inventat sărbătoarea aramei, iar din cuprul ibricului cu cafea aromată am lăsat să se scurgă capricii de primăvară întârziată dar și hotărâri de o clipă, din acelea fără regrete, ci cu inimă eliberată de aparențe, în furnicături de nerăbdare verde-crud.

Cu juliturile mele din suflet nu știu eu mereu ce sa fac, caci prea mă simt slabă, și ineficientă, ca o creangă dintr-un pom ce pare puternic, dar căruia nu-i sunt prinse bine ramurile-aripi. De mă vedeți înmugurind, sa stiti ca am făcut față timpului iernit, iar de observați tăceri ample, să-mi turnați apă vie pe litere și pe creanga inimii să intru și eu în primăvara cuvintelor noi.

Voi? Bine? Sănătoși? Juliturile voastre se mai zăresc? S-au mai cicatrizat? Ceva răni de suflet sau doar de bine? Aşa mă gândeam şi eu, că binele nu e niciodată suficient.

Numai bine să aveţi, dragii mei! Pe curand! Să ne facem că nu vedem că ne vor ninge vremurile și să-mprimăvărim bucurii!

juliturile mele de suflet
juliturile mele de suflet, in primăvară dorită, cicatrici viitoare ce ies dintr-o colivie aurită…

Faci zăpada zahăr tos, din cuvinte troienite

Faci zăpada zahăr tos, din cuvinte troienite

 

S-a înzăpezit cuvântul
Si s-a troienit pe rând
Orice literă dospită,
Rostuită-n cuib de lut.

Si pe sănii plumbuite
Zboar-acum două povești
Bulgărite-s de-un tâlc sobru,
Dar nu poți să le oprești

Imi tot ninge prin poeme,
Fulguiesc vreo trei vocale,
Se așază, în brazdă albă,
Niște rime cam banale.

Viscol, ger și niște ghiață,
Sunt decor ca un tapet,
Și îmi patinează muza,
Mai ceva ca un atlet.

Scot mănușile, fularul,
Învelesc cuvinte simple,
Să rămână-n casa noastră
Le dau vin, să se alinte.

Cherchelite să mai uite
De-mprimăvărări și muguri,
Mărțișoare, Babe Dochii,
De narcise și de fluturi

Si sa se aseze toate,
Intr-o sezatoare caldă,
Să se uite pe fereastra
Si zapada s-o topeasca:

Cu o virgula și-un punct
Iernezi vara, într-un minut,
Iar cu gând verde de tot
Torci cuvântul în omăt,
Si pe față și pe dos,
Faci zăpada… zahăr tos!

cuvinte