Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Şampanie, căpşuni şi biciclete pentru fete


TAN-motan nu mă lăsa,  deseori, să scriu. Se cocoţa pe mâna mea şi nu voia să plece de lângă mine, nicicum. V-am mai spus eu că nefiind o pisică de casă, ci umblătoare, gesturile acestea ma speriau. Mă gândeam că poate am vreo boală ascunsă. Cică mâţele simt asta.  Nu era atras nici măcar de bucata mea de tort pe care-l aveam de la cumnatul meu care mă servise cu Krantz. Îl ştiţi? Şi-l aminteşte cineva? Tortul ăla tapetat cu alune şi nuci prăjite, într-o crustă caramel și pe care l-aș devora în cantități uriașe, dacă aș reuși să nu mă satur de la prima felie. Bun, bun. Şi şampanie, of course. Doar mie îmi place şampania. Se cam strică orzul pe gâşte pentru două pahare pe care îndrăznesc eu să le beau….singurică, dar răsfăţul e răsfăţ.
De câte ori mănânc Krantz îmi amintesc de Tan, de câte ori beau șampanie de… o întâmplare petrecută acum vreo 20 de ani, la primul meu loc de munca. Fusesem repartizată ca tehnician dentar la Policlinica din oraşul Codlea, de lângă Braşov. O mare provocare pentru mine dar şi o mare aventură. Acolo m-am ales cu cele mai multe can-can uri, flirturi, poveşti, ne-poveşti şi situaţii care mai de care mai bizare. Jur să revin asupra subiectului. Nu de altceva dar tinereţea cu lipsa de experienţă, amestecul dintre nou şi instinct, flerul dar şi modul meu de a citi lucrurile exact cum sunt scrise, fără interpretare, m-au făcut protagonista multor episoade ciudate. Ehehe, vremuri! Faine vremuri!
Laboratorul întotdeauna a fost ticsit cu femei. De toate vârstele şi comportamente diferite. În decurs de 7 ani, ne-am tot primenit. Plecau două, veneau alte două; pleca una, veneau trei. Şi tot aşa. Pe atunci eram una din constante, alături de o şefă mai matură şi o colega surdo-mută. Aceasta din urma era o fiinţă fascinantă. Totul era să nu interacţionezi cu ea negativ, altfel, spun unii, riscai ca într-o furie nestăvilită să te alegi cu vreo unealtă de-a noastră, fix, în cap. Se asistase la asta, se zice, da’…eu nu ştiu, nu mă bag.
Iuliana fusese măritată, habar nu am cu cine. La vremea aceea avea un minunat copil blond, frumos, deştept şi sănătos tun. Mă scuzaţi, dar nu am găsit cum să introduc faptul că  nu moştenise nimic din handicapul mamei. Avea vreo opt ani pe atunci, Iuliana  vreo 30. Cineva i-a făcut, între timp, cunoştinţă cu un bărbat şi fata noastră se îndrăgostise până peste cap. Era greu să te uiţi la acel omuleţ şi să te gândeşti ce anume ar fi putut-o face să-l iubească! Dar, na! Îi respectam alegerea cu zâmbetul pe buze.
 Vasilică era un mititel, dar vânjos, cu o voce aspră şi puternică; asta şi pentru că, sărmanul, nu auzea nimic. Era surd, surd. Când l-am văzut prima dată, avea o şapcă trasă pe cap, de sub care ieşeau nişte plete închise la culoare. Hmm! Era la puţin timp după revoluţie şi am zis că omuleţul îşi lăsase libertatea părului lung, cea până mai ieri interzisă, ca semn de vremuri noi. Asta până în ziua când ne-a adus tort şi bunătăţi, să sărbătorim împreună cununia lor. Atunci a venit, dragul de el, precum un vultur pleşuv –  cu plete dar cu o chelie ameţitoare în creştet, unde trona o formaţiune lucioasă, tare lucioasă. Şi rotundă exact ca un ou şi cât un ou. Greu să privești în altă parte ….
Iuliana noastră se uita foarte atent la noi să nu cumva să-i rănim cu privirea bărbatul cel nou ales şi de care, vă spuneam, era super îndrăgostită. Îl învăluia cu brațele și nu-l lăsa să ne adreseze prea multe cuvinte, de teamă că nu l-ar pricepe și ea. Era topită și plutea, însă ochii ei ne aruncau săgeți și avertismente. Noi eram pierdute în imaginații, căci nu înțelegeam cum le-a potrivit Dumnezeu unirea. Vorbele satului spuneau că omul fusese părăsit de fosta nevastă că o suprasolicita sexual. Vorbe, am zis noi. Asta până când  a început să vină palidă, obosită, extenuată şi pusă mereu pe harţă. Ba, încă i-a imputat unei mai tinere colege că şi-ar face ochi dulci cu vulturul şi orice încercare de a-i spune că lucrurile nu stau tocmai aşa era fără sorţi de izbândă.
Iuliana era un om conştiincios şi foarte curios. Cum era o reclama la tv, cum ea o încerca prima dintre noi. Cum auzea de o ustensilă folositoare, hop  şi-o achiziţiona şi ea imediat. Ba, ne amuzam că făcea reclamaţii, recenzii şi câte şi mai câte produselor. La o pastă Axion s-a revoltat teribil că grăsimea nu s-a luat fâşie, cum a văzut ea pe ecran, şi că a făcut o spumă infinită; iar când erau acei adidaşi torsion în mare reclamă şi-a încălţat toată familia în trend.
 Poate tocmai de asta când, într-o primăvară, una dintre noi a primit o pungă de căpşuni de gradină, de un miros şi gust ameţitor, a fost prima care a aderat la ideea de le îmbunătăţi cu o şampanie. Eram 4 în total şi pe masă tronau două sticle. Să fie, să ne ajungă. Zdrobeam căpşunele în cană şi turnam licoarea peste ele. Nu ştiu ce făceam. Foloseam lingura?! Mâncam şampanie şi căpşuni sau invers? Habar n-am. Dar de oprit nu ne-am oprit niciuna până n-am gătat tot, şi din pungă, şi din sticle.
Din când în când o mai auzeam pe Iuliana, cu sunetele ei deformate… în exprimare: ‘’-Bun, bun! Fac şi io lui Vasilică! Bun, bun! Da, cum ajung acasă o să fac! Bun, bun…’’
Şi ne amuzam, şi dansam, şi ne credeam toate Julia Roberts. Fiecare în parte, că deh…varianta căpşuni- şampanie de acolo venise. Văzusem toate filmul cu ceva zile în urmă. Singura dintre noi care era cu adevărat ‘’pretty woman’’ era, bineînţeles, Iuliana. Ea deja valsa cu gândul la Richard Gere cel pleşuv al ei, de acasă.
Povestea nu ar fi fost totuşi poveste de ţinut minte dacă, la finalul escapadei noastre cu delicatese, nu s-ar fi întâmplat ceva de zile mari. Hotărâm ca ar fi bine să ne tirăm cu toatele încet, fiecare la casa ei. Prima care s-a grăbit spre Făt Frumos a fost iar…Iuliana. Fericită, bombănind întruna de ce minune va pregăti ea acasă, şi cu imaginaţia noastră în fierbere cum că a doua zi ea va veni şi mai extenuată, si mai visătoare, dispare fata noastră luându-şi clar…. rămas bun.
Noi încă ne mai hlizeam şi bâţâiam fericite, când, dintr-o dată, se deschide uşa, val vârtej. Iuliana se aşează furioasă pe scaunul ei, cu privirea fixată în masa de lucru şi cu mâna dreaptă ţinându-şi capul, dar şi o oarecare pavăză. Clar se ferea de privirile noastre iscoditoare.
Am privit-o toate, pe furiş, să nu cumva să o enervăm. Deja făceam în gând câte şi mai câte scenarii. Nimic. După un sfert de oră în care fierbea şi ea, dar şi noi de nerăbdare, îndrăzneşte ‘’rivala’’ întru inima lui Vasilică să o întrebe ce a păţit.
La toate ne aşteptam. Să se simtă rău, să fie ameţită, să aştepte ceva. Orice. Când colo, o auzim cu toată puterea ‘’vocii’’, de care ne feream zilnic: ”Lasă pacii, lasă pacii! Uitat şifrul de la bicicletă!”
Cât am ras e inutil să vă spun! Ce a urmat? Habar nu am! Nu ştiu dacă a plecat pe jos sau cu bicicleta! Doar că acum, de câte ori beau mai multă şampanie, cu sau fără căpşuni, mă trezesc făcând recital de soprană: ‘’Lasă pace! Lasă pace! Uitat şifrul de la bicicletă!’’…..
  •  

7 gânduri despre „Şampanie, căpşuni şi biciclete pentru fete

  1. Hai ca am ras in hohote…Uitat sifrul, ai??? Tre sa caut si eu prin amintirile mele de la vbetie, dar ma indoiesc sa gasesc ceva atat de haios. Minunata esti, Adriana, draga!

    1. Cum spuneam acum ceva vreme, la început, netulburată de ideea că ochi critici se vor uita în textele mele de …om oarecare, că tot am scris despre asta, eram mai veselă şi mai pontoasă. Pe urmă mi-a trecut şi nu cred că a fost tocmai bine. Uite ce amintire am dezgropat eu! Mulţumesc, Dănuţo!

  2. Bine că a uitat ”șifrul” ! Dacă se urca pe bicicletă, cine știe în ce gard ajungea. Asta în varianta cea mai optimistă. 🙂

  3. Ştiu că m-a distrat povestirea asta a ta şi în mod sigur nu am mai citit-o, că mi-aş fi amintit… E bine că am descoperit-o şi acum. Haioase întâmplări ai mai trăit şi frumos le zugrăveşti pentru noi! 🙂

Lasă un răspuns