Mărgăritare versificate

Toamna unei tinere fete

 

Tristetile trec, se rotesc anotimpuri,
cuvinte rămân, aici în răstimpuri,
tinerețea-i ca visul frumos dintr-o toamnă,
ești cuprinsă de gânduri, tu, prea tânără ..doamnă;
şi cad frunze ce par doar cuvinte din tine,
le ridică doar vântul, le trimite spre mine,
le primesc şi iţi zic să te bucuri de toamnă,
esti frumoasa şi calda, mult prea tânără…doamnă…
Dedicație specială pentru o păpădie dragă, făcută cu vreo doi ani în urmă
toamna unei tinere fete
toamna unei tinere fete, sursa: pinterest
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Salut de toamnă

Salut de toamnă:
Dragii mei,
Deși blogul mi-a fost mereu locul meu de suflet, l-am lăsat în paragină, nereușind să-l accesez de pe tabletă, laptopul meu fiindu-mi neprieten în această perioadă, lucru care, acum, (după cum cred că observați multitudinea de texte apărute de-a valma), a  avut rezolvare. Mulțumesc pentru trecerile voastre în lipsa-mi și pentru mesajele voastre. Chiar dacă o voi face cu întârziere, voi răspunde tuturor. Sper să-mi iertați  ..lipsurile. Departe de mine să fiu nepoliticoasa.
25 septembrie, zi rece la Brașov, zi în care vă salut și  sper să vă găsesc sănătoși și voioși.
Să fiți mulțumimți de tot ce faceți și să rămâneți mereu îndrăgostiți de scrisul acesta care unește oameni și spirite. Eu habar nu am încotro mă îndrept, dar nădăjduiesc ca programul meu încărcat să-mi lase loc și pentru aceasta frumoasă îndeletnicire!
Te salut, lume!

 

Las ca dar o fotografie din curtea mea pe care am denumit-o ,, la blocul care a răsărit (în locul muntelui) e o toamnă atât de lungă…

 

 

Salut de toamnă!
Salut de toamnă!

 

Mărgăritare versificate

A toamnei sunt

toamnax
Eu mă cuprind cu palma într-un amurg de gând,
mi-e inima pisică care își toarce visul,
în albul prins pe margini de clipe care ning,
cuvintele oftează-n tăceri ce poartă abisul 
….toamnei.

 

A lumii stea îmi strigă anotimpul stins
în neștiuturi, necuprinsa înrudire,
desprind din ea, încet, un roșu nepromis
și îl rotesc pe inelar  ca-ntr-o zidire,
..cu toamna

 

Pe buze am dulcețuri ce alină,
în clipe care plâng căderi și amare urme,
îmi conturez o hartă-n a mea vină,
redesenându-și pașii dintr-un timp  cu nume,
de-o toamnă.

 

A toamnei sunt predestinată preumblare,
aramă caldă scursă-n galben rost,
a așteptare mi-e  anotimpul ce rămâne, 
al cerului vărsare într-un…    strop 
de toamnă,

 

…de frunză, de inimă, în inimă.
Doar pentru mine.

 

 

 

 

 

Mărgăritar publicitar

A fi sau a nu fi Superblog 2016?

Superblogul. O fi blogger să nu cunoască ceva despre el? Să nu aibă o reacție, indiferent că e de respingere, curiozitate sau nevoie de implicare?
Din nou va fi o  ediție, cu numărul 13.  La cea cu numărul 12 am intrat în joc. Am simțit pe pielea mea tot ce doar bănuiam. Și nu, nu e la fel ca pe margine. Și nici ușor nu e, nici simplu, dar poate avea rezultate surprinzătoare. Nu trebuie să faci prea multe, în prima fază: scrii un articol în care îți anunți participarea – cu ocazia asta vezi și reacțiile celor din jur, dar și explici celor care nu știu că te-a cuprins duhul scrierilor pe temă fixă, cu iz publicitar, completezi un formular de înscriere, citești regulamentul Superblog, apoi primești un mail de confirmare, îți faci cont și te odihnești până la 1 octombrie când începe competiția.
Da, e musai să faci loc tăvălugului ce vine și ține ceva, cam până la începutul lui decembrie, dacă nu mă înșel. Iar când s-a dat startul, după ce vezi sponsorii și încep probele, nu te aștepta să-ți fie ușor. Vei vedea că peste o sută și ceva de oameni vor încerca să găsească modalitatea de a fi cei mai din cei mai. Să găsească abordarea perfectă, să nu uite cerințele, să se documenteze, să nu plece pe prima idee, banală, că sigur o va regăsi și la altul, să nu fie tentant să scrie recenzii ci să fie creativ și să scoată povești extraordinare. Eu am ieșit pe locul doi, dar nu înseamnă că nu mi-am încălcat o parte din ce am spus mai devreme. Dacă în unele cazuri am găsit drumul meu, stilul convingător, spre final …am uitat, iar când am văzut că timp de 6 jurizări am stat pe prima poziție..mi-a fost fatal. Și m-au luat greșelile, inclusiv de scriere, deși, vă garantez, citeam de 10 ori înainte să public. Am scris trist într-un articol, ceea ce sponsorul mi-a comunicat ca sunt companie serioasă, nu „surprize, surprize” și, deși îmi promisesem să nu fac la fel ca un concurent dintr-o altă ediție, din al cărui articol mie mi-au rămas, în minte, niște lacrimi și-un pachet de biscuiți, nu produsul țintă, m-am trezit făcând același lucru. Am exagerat la o probă, luându-mă valurile subiectului ofertant, și..m-am trezit in acele recenzii plicticoase care transformă un articol în bla, bla, bla,  peste care sar toți, mai puțin sponsorii. Deci nu mi-au venit penalizari decat de la cititori, nu și la punctaj.
Nu sunt formule de succes, mi-au spus de-a lungul timpului cei care au caștigat Superblogul. Greșit. Cata vreme ei le-au găsit, sunt. Dar greu de dibuit. Înseamnă muncă, dăruire, cuvinte cheie, fair play, ambiție, perseverență, păstrarea unui stil propriu, încadrarea într-un termen limită, indiferent că tu ai acasă activități care îți cam pun piedici în acest scop. Mie mi-au fost alături cititorii, prietenii, oameni dragi. N-am cuvinte să le mulțumesc nici acum pentru răbdare. Dar dacă vă vedeți singuri, fără comentarii, nu disperați – am văzut articol de 100 de puncte fără niciun comentariu lăsat, nici măcar de către alți superbloggeri.
Și nu uitați, învingătorul ia totul. Și trofeul, și admirația participanților, însă nouă, celorlalți ne rămân multe, dar, mai ales, păstrăm pentru totdeauna senzația competiției, amintirea notelor care te ridică și te coboară, bucuria că ai reușit să te faci vizibil, indiferent de locul ocupat. Pe drum renuntă destui; cei care scriu toate probele sunt finalisti cu patalama și cu daruri de la sponsori. Le primiți la o Gală despre care lumea vorbește ca fiind magică, unde se pecetluiesc prietenii și se împart zâmbete. Uneori și niște bere, se mai adaugă și un dans, un spectacol, o cazare binemeritata, iar după o vreme povestești altora că merită încercat. Nu-mi pasă de cei care spun că se umple virtualul de același gen de articole. N-au decât.  Am și acum un covor câștigat la Diego care mă face să-mi amintesc cu ce poți rămâne palpabil. Și pentru asta nu a fost nevoie decât să împletesc cuvinte noi printre vechiturile inimii. Succes, tuturor!

diego-co

Susțin Superblogul. De pe margine, precum în anii când observam spectacolul din culise. Intrați în joc. Nu e la fel de strălucitor să observi, ci să participi! Veți găsi susținere în organizatori, Claudia și Albert, cei care se ocupă de mersul bun al lucrurilor. Anul acesta va fi și mai interesant, bloggerii parteneri jurizează și cred că o vor face așa cum  văd ei ideea de creație. Presimt discuții până târziu în noapte pe grupul Superblog. Ehehe….
Deja au trecut 12 zile de la startul dat pentru înscrieri, dar pentru că mie anul ăsta 12 mi-a purtat noroc, azi, 12 septembrie…vă invit să cugetați: A fi sau a nu fi Superblog  2016? Să susțin sau să particip? Deocamdată, susțin…

superblog

Mărgăritare pentru EI

Toamna mea, mamaia mea, icoana mea

La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie – cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că  e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna mea nu e aceeaşi. Toamna mea poartă un nume şi acel nume, azi, îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră- mamaia mea.
Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji, pentru sănătate, datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei care nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că pe toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla, de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna toamnelor, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, pentru că-i fix adevărat). Da, miresme colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat, în viaţă, culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai, ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea. Toamna-i era tropot și pricepere, mână de gospodină neobosită, icoană caldă la care se închina discret mulțumind pentru darurile pe care le  aștepta două anotimpuri. Le ascundea pe toate în hambare și cramă, în groapa unde adormise vinul vechi, peste vară, în bufetul care mirosea a vanilie și lămâi, a mentă și sunătoare, a plante pe care le usca cu grijă ca pe niște tainice averi. Era farmacista de soi, cu sticla de rostopasca și țuică, pregătită și pusă după sobă, cât să nu uite că e medicamentul ei revigorant care nu dădea greș. Avea leacuri de soi, culese de pe câmpuri, ceaiuri din frunze de mur, tei, mușetel sau mentă care ne înveseleau felia cu dulceață de vișine, culese tot de ea din bătătura cu aer sfânt.
„Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum  mulți ani, într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă pe care ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima; cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora pe care şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu acesta, după o seară de bal, dar îl cuceri, total, pe socrul ei, cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu știu dacă a fost drept, dar eu nu am apucat să o văd cu riduri pe față sau adunată de timp, cum sunt multe din bunicile noastre. Eu mi-o amintesc mereu zâmbind și cu ochii vii de parcă ar fi spus multe despre viața ei plină.
  Habar nu am, ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei.  Mi-a lăsat  doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins, smântânite doar pentru mine.
Închid ochii şi, în mine, trece pe cărarea sufletului, neumblată din 2004, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine credincios, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă o altă licoare, cu zahăr şi cuişoare parfumate, pusă tainic pentru vreo vecină curajoasă:
”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.