Stagiunea cu numărul 17

Sunt evenimente  pe care mulți oameni le doresc a le reîncepe de când  vreo ediție tocmai se încheie. Despre cele repetabile vorbesc. E ca stagiunea unui teatru, se termină ultimul spectacol, toți își zâmbesc,  se strâng mâini, se privesc în ochi, răsfoiesc amintiri, povestesc despre, contabilizează stări, emoții și tot ce s-a adunat în acel timp, dar deja sunt cu mintea la următoarea reprezentație. Sunt și oameni-actori care jură că nu vor mai juca vreodată în piesa aceea obositoare, dar asta până li se flutură sub ochi programul celei viitoare. Unii chiar renunță definitiv. Alegeri, alegeri…

Amnezia e, însă,  pasageră pentru câțiva. Aduna în ea aer de vacanță, ca, mai apoi, spre sfârșit de perioadă cuminte, încep să freamăte de nerăbdare. Până aici totul obișnuit, nu?

Și totuși, SuperBlogul bate la ușă

Da, iar despre asta vreau a vă vorbi,  despre o extraordinară competiție care, de zece ani și 16 ediții, face lumea să devină forfotă și tumult, ambiție și creativitate,  inedit și explozie. Se scrie mult, se scrie bine, se împodobesc prin cuvinte lucruri care altora le-ar părea banale.  Se vine și revine cu drag sau mai puțin drag, cu o curiozitate care se despică în alte trăiri cu fiecare provocare primită. SuperBlogul nu mai e doar un brand deja cunoscut de aproape toți bloggerii, fie că îl iubesc, fie că doar îl salută de la distanță,  ci e o carte scrisă deja. O carte cu multe foi și atât de diversă încât statisticile ei sunt impresionante  –  10 ani de activitate, cum spuneam, 16 ediții, trecându-se în cea cu numărul 17, peste 2.600 de participanti și cu vreo 31.000 de articole în cuprins,  100 de sponsori, branduri  sau colaboratori, să le zic astfel,  iar premii în valoare totală de peste 100.000 euro, plus amănunte care  se descoperă doar răsfoind cartea sau participând la scrierea ei continuă.

Cu ediția din toamnă, toate acestea vor primi un plus de premii, participanți și bineînțeles articole, notate de jurii. Notate mai bine sau mai puțin bine, mai corect sau doar subiectiv,  lăsând bucurie sau dezamăgire, după caz, dar  adunându-se, evident,  la tot ce se va realiza în această competiție, deloc scurtă. Și nu uitați ceva, în urma articolelor voastre puteți prinde colaborari cu diverși sponsori și nu e musai să faci parte dintre cei care au luat punctajul maxim.

Ediția de toamnă cu numărul 17

Da, SuperBlogul durează între 1 octombrie – 1 decembrie 2018, iar  bloggerii vor deveni extrem de creativi în probe pe teme dintre cele mai variate, inspirate de domeniul de activitate al sponsorilor, de la îmbrăcăminte și accesorii, filme, ștampile, piese auto, produse pentru un stil de viață sănătos, domenii web, până la oferte turistice și servicii financiar-bancare, proiectare rezidențială, certificare energetică, materiale de construcții, servicii pentru domeniul HoReCa, echipamente medicale. Unii sponsori au mai fost, alții au vrut să fie alături la această aniversare, cu numărul zece, a competiției. 10 ani de când se îmbină creativitatea cu reclama și cu partea artistică, într-un concurs care  nu are cum să nu te marcheze după ce ai luat contact cu el, măcar o singură dată. Nu neg faptul că sunt extrem de curioasă cum vor reuși bloggerii veterani să găsească un suflu nou  pentru sponsorii cărora le-au oferit, deja, destule linkuri și subiecte  diverse. Dar na, sunt sigură că ne vor surprinde și de astă dată. Noutatea acestei ediții constă și prin faptul că bloggerii care au deja trofee câștigate pot participa, acum, la maxim 5 din totalul de 28 de probe sau câte s-or aduna până în final.

În fine, nu sunt adepta datelor înșirate într-un articol, (deși tocmai fac asta pe alocuri), date pe care le puteți găsi doar răsfoind site-ul SuperBlog unde aveți o mulțime de   informații și recomandări, în interviuri ale foștilor concurenți și câștigători, ale multor sponsori și colaboratori, ale partenerilor media sau bloggerilor parteneri, printre care mă număr și eu. Veți găsi înregistrări de emisiuni, după fiecare ediție, informații despre premii, regulament și tot ce ține de  funcționarea perfectă a acestei competiții, funcționare pe care o au în grijă Claudia Pătrașcu și Albert Budică, pe care îi salut cu drag.

E imposibil să nu găsiți drumul spre succes. Toți porniți cu șanse egale, deși, de o vreme, știu eu că  ideea de creativitate a luat amploare, iar scrisul nu mai e suficient,  adăugarea de filmulețe, fotografii inedite sau clipuri  de tot felul am observat că așază, serios, puncte în plus concurentului inspirat. Dar nu e o regulă, ci doar o constatare. Vă recunosc că fac parte dintre acei care țin minte articole uimitoare scrise de-a lungul timpului, unele câștigătoare, altele nu. Cu siguranță și din ediția aceasta voi așeza în colecția din memoria mea nume și titluri noi. Sper.

Eu și SuperBlogul:

Eu? Eu am avut scena  SuperBlog și pentru mine, în primăvara 2016 când m-am clasat pe locul doi, iar de atunci susțin competiția pe post de blogger partener dar aș face-o și ca simplu blogger, oricând, pentru că am mai făcut-o  și altădată, începând cu anul 2013, de când eu, personal, am aflat despre acest concurs.  Am ales, recunosc, o simplă reprezentație, dar sunt mulți dintre cei care numără stagiuni destule. Unii chiar spre acest număr zece, care  însoțește atât de strălucitor numele SuperBlog.

Am aflat că v-ați înscris mulți, poate de aceea  vin atât de târziu cu susținerea mea,  căci marea majoritate, deja,  a dat semne de bucurie și  de entuziasm, acelea de care vorbeam la începutul articolului. Asigurați-vă că nu veți abandona. Mulți sunt la start, mult mai puțini finaliști. A fi finalist nu e puțin lucru. Înseamnă muncă, timp, înseamnă să rămâi acolo, chiar dacă rezultatele nu mai pot fi schimbate. Pe podium sunt doar trei, chiar dacă au  mai mulți același punctaj – citiți regulamentul. Cu toate acestea, dacă mai există cineva care să nu se fi înscris, poate citind aceste cuvinte se va hotărî să participe. Vă zic că merită bifată și această experiență.

De vreți să fiți actori sau doar spectatori susținători ai prietenilor voștri care scriu vă invit la teatru SuperBlog, stagiunea cu numărul 17. Scrieți și voi în cartea aceasta care rămâne pe raftul virtual al succesului. Să nu vă lăsati impresionați de dramele de pe grupul SuperBlog; multe sunt doar faze comice sau efecte speciale. Le trece tuturor, repede, când termenul limită de predare al vreunui text se apropie, și bate gongul  la 23.59,  pentru că altfel urmează o penalizare care tare ar conta când punctele se adună.

Și totuși:

 Nu uitați, câștigătorul e numai unul! De el se va vorbi mult.  Doar că orice nume poate aspira la asta, iar dacă nu ajungeți pe podium, asigurați-vă că v-ați distrat sau ați învățat ceva. Ar fi păcat, ca timp de două luni, în care ritmul e presant și creativitatea  deseori pe avarie, să rămâneți doar cu umbre sau, mai rău, cu dezamăgire. În final, la o Gală unde bloggerii uită că au fost într-o competiție,  se va sărbători  închiderea stagiunii cu gândul la următoarea ediție, cea cu numărul 18. Nu mă credeți? Poftiți de a vă convinge!

Eu vă aplaud de acum! Să se ridice cortina!

 

Ei, dar să mai așteptăm puțin până pe 1 octombrie când apare prima probă. Deocamdată, înscrieți-vă aici! Succes.

 

Zece ani de SuperBlog, martor la cinci dintre ei

 

Superblog

Un zece ofer și eu pentru cea mai longevivă competiție de blogging din România și un zece îmi ofer mie pentru că am făcut și fac parte din ea, în orice mod posibil, ca fost concurent sau actual blogger partener.

 

„Să scrii pentru SuperBlog ține de o dorință interioară și aici cuvintele nu au nevoie de carte de identitate, de vârstă, de realizări profesionale sau stare civilă, dar pot deveni pașaport către victorie. Eu sunt dovada vie și iată-mă Blogger Partener după doar o singură participare și un frumos loc doi, pe care-l voi păstra mereu în suflet. Scriu povești de viață, versuri, banalități, înșir mărgăritare pe un blog ca oricare altul, însă am învățat că, atâta vreme cât stai pe margine, pierzi acțiunea și provocarea, pierzi șansa de a-ți așeza lumea interioară în alte forme, pierzi posibilitatea de a descoperi că poți deveni la fel de bun ca cei care au trofee deja. Ingredientele le primești, condimentele le pui la alegere și s-ar putea sa ai o surpriză și o revelație că zona publicitară reușește să te stimuleze și să dai nuanțe minunate articolelor pe care le scrii de obicei. Măcar o dată trebuie încercat! Nimeni nu-ți garantează succesul, nu există formule în acest sens, dar unii le-au dibuit. Fii tu următorul!”

 

 

Asta am scris în toamna anului 2016, după ce, în primăvară, lăsasem marginile cu priviri rătăcite și nesigure pentru terenul de joacă și tot ce aveam a întâlni acolo. Azi, știind că din nou sunt blogger partener în acest concurs, nu vă mai spun pentru a câta oară, dar și după multele dăți în care am susținut Superblogul din umbră, mă grăbesc să vă urez și eu succes și să vă rog să nu abandonați oricât de greu  sau nedrept vi s-ar părea – căci mai mult ca sigur veți avea și această senzație pe drumul acesta plin de adrenalină.  Recunosc, de mai întârziam puțin cu acest articol deja luam 10 puncte penalizare, căci uite cum, exact astăzi, este termenul limită pentru prima probă pentru care sper că ați scris cu toții.  Poate veți crede, cei care nu știți deja, că aceste 10 puncte penalizare pe care voi le-ati lua daca intarziati a înscrie articolul în  platformă, nu sunt un capăt de țară. Așa e. Nu sunt.  Fac diferența, însa, la final, când punctele se adună și simți  ce importante ar fi fost dacă ai fi putut organiza totul mai bine.

Mi-am citit articolul de înscriere din primăvara forfotelor mele de Superblogger, dar și pe cel de după frumoasa mea „victorie” asupra necunoscutului. Am  zâmbit duios, căci se simte exuberanța începătorului, dar și puțin amar în tot dulcele adunat, cu grijă, pe tot parcursul acelor două luni, însă am rememorat multe dintre aspectele care, atunci, mi-au dat emoții incredibile. Și nu regret nimic, deși mereu sunt întrebată de ce nu mai particip, iar eu evit elegant răspunsul pentru că nu  am unul concret, ci doar ceva care ține de conjuncturi. Așa că vă  spun și eu, bucurați-vă de concurs, de poveștile voastre, de interactiune; construiți-vă amintiri frumoase și dați strălucire unor texte care v-ar putea aduce premii și câștiguri substanțiale.

M-am tot gândit dacă să vă dau sfaturi. Am observat că ați primit destule, încât nu mi se pare că s-a omis ceva. Am scris și eu în câteva articole, de-a lungul timpului, ce cred  că ar fi important, însă nu știu dacă m-aș repeta. Am zâmbit văzând câte puncte comune au existat în strategiile câștigătorilor, dar am observat și câteva care diferă de la blogger la blogger.

Eu, de exemplu, nu sunt adepta citirii altor articole înainte de publicare a celui propriu. Mie mi-au adus mai multă confuzie decât bine și prefer să rămân pe ideea că ar trebui să adaptăm totul pe stilul propriu, iar prin zvâcul de ocazie pe care îl poți primi de la muză cred că ați putea da lovitura mult așteptată.

 

Pe diploma mea de participare, nu e notat succesul meu, așa că voi, cei care luați startul concursului, să tindeți spre premiul cel mare. Învingătorul e cel care rămâne în istorie. Toți ceilalți au trofee de bucurie că au bifat toate probele și că s-au clasat bine sau foarte bine sau că sunt doar finaliști. Și nu e puțin lucru, când se cunoaște faptul că mulți sunt la start, dar puțini rămân pe listă, la sfârșit. Dar dacă mi-a ieșit mie, vouă vă iese, sigur.

 

Pentru cei care citesc aceste cuvinte și nu știu ce înseamnă acest concurs vă informez că în cele 15 ediții SuperBlog încheiate, adică din 2008 încoace, s-au înregistrat circa 2500 de participanți și s-au scris peste 30.000 de articole. Competiția este deschisă tuturor blogurilor în limba română cu o vechime de minimum trei luni și cel puțin 20 de articole, indiferent de trafic sau tematică. Mai multe informații, regulamentul de participare și formularul de înscriere sunt disponibile pe site-ul www.super-blog.eu. Înscrierile au început la 23 februarie și continuă pe toată durata competiției, lucru care mie mi-a scăpat cât timp am observat Superblogul de pe margine. Asadar da, se poate scrie chiar si pentru o singura probă din concurs, pentru premiul pus în joc. Însă cel mai bine ar fi sa devii finalist și astfel sa te bucuri de ceea ce oferă Gala Superblog, locul unde emoțiile se domolesc, iar niște nume contopite cu blogurile lor prind contur de realitate. Timp de  de două zile și două nopți vă veți distra și vă veți cunoaște mult mai bine, cu siguranță.

Ediția Spring SuperBlog 2018 este sponsorizată de companiile AIA Proiect, AVBS Credit, Christian Tour, CND Turism – Vacanțe Speciale, Certificat-rapid.ro, Evernisaj.ro, Farmec, Hotel Aurora** Mamaia, InterComFilm Distribution, Interflora, Momondo, Prepelix, Swiss Solutions și Vindem-Ieftin.ro, am citit eu.  Premii faine, chiar și pentru cititori, vezi articolele despre Momondo.

Am observat că de trei ediții încoace, Gala Superblog se ține ba la mare, ba la munte. Dacă în decembrie Poiana Brașov a fost surpriza,  de această dată marea va fi, din nou, gazda perfectă pentru cei care se vor numi finaliști, însă, vă sugerez, ca până atunci să vă bucurați de gazdele voastre Claudia și Albert și a lor SwissPlan.biz ca organizator. Eu zic că merită și măcar pentru acest lucru să fiți în acest concurs și să-l duceți la capăt. Să salutați marea și pentru mine, eu n-am făcut-o de multișor!

 

Vă doresc din inimă să aveți putere și resurse inepuizabile!  Îmi susțin prietenii și abia aștept să vă citesc articolele. Și da, nu aș putea fi niciodată juriu, nu că mi s-ar fi cerut asta, însă eu nu aș  reuși să rămân imparțială și să nu vibrez la farmecul anumitor litere și stiluri care, poate, nu ar fi totdeauna în  tandem cu produsul ce trebuie promovat. În definitiv, „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, lucru pe care să nu-l uitați atunci când vin notele. Eu, din 2013 încoace, din SuperBlog nu țin minte doar oameni, bloguri, clasamente, ci și  anumite articole care m-au marcat definitiv.  Sunt convinsă că și acum voi aduna câteva. Remarcam că vă va prinde chiar și Paștele, în această competiție. Asa ca pe langa alte personaje celebre deja, de prin unele texte, cred ca iși vor face loc și iepurasi, oua, cozonac și alte elemente surprinzatoare.  Toate la timpul lor, insa!

 

Acum, drum bun și nu uitați să vă scrieți pe voi în fiecare literă! Succes, SuperBloggeri! Ediția aceasta aniversară să vă fie cu noroc!

 

Atenție, poftiți în vagoanele Superblog!

Atenție se deschid ușile! Urmează stația cu numărul 15, cu peronul pe partea înscrierilor în SuperBlog, ediția de toamnă, 2017.

 

 

Deja e destul de aglomerat, pentru că un număr mare de formulare au fost  completate încă din prima săptămână, semn că SuperBlogul nu mai are nevoie de prea multă reclamă  și că e cunoscut a fi cea mai longevivă  competiție de blogging care a însumat, în cele 14 ediții gata încheiate, 2300 de participanți și vreo 28 000 de articole pentru diverse branduri și teme.

 

Deși de mâine toți vor urca în vagoane și vor porni într-o nouă călătorie și o aventură, ce se vor percepe diferit de fiecare, înscrierea  se poate face și pe parcursul etapei. Eu, de exemplu, prin 2013-2014, habar nu aveam că te poți înscrie doar să câștigi premiul pentru o singură probă, sau două, sau câte dorești,  și chiar din mersul trenului, ca să zic așa, însă marea provocare e să devii finalist, iar la sfârșitul celor două luni să nu te numeri printre cei care au abandonat, ci printre cei care s-au înghesuit în clasamente și au împărțit emoții, nervi, oboseală dar și satisfacția că au ajuns la destinație.

 

1 decembrie va fi data cand trenul SuperBlog va intra, din nou, în depou, iar conductor sau șef de tren, până atunci, va fi aceeași Claudia, care vă va ajuta să înțelegeți orice enunț neclar, aparent, să vă dea câte o mână de ajutor când vă rătăciți bagajele sau doar să vă felicite sau să vă mai spună o vorbă bună, când simțiți că ați obosit.  Să nu uitați să   verificați mersul trenului, alias regulamentul și tot ce v-ar interesa de pe siteul Superblog.  Nu ocoliți rubrica întrebări și răspunsuri; merită să vă documentați temeinic și scutește aglomerarea de întrebări, mai ales că am observat mulți concurenți noi.
Vagoane vor fi multe, vreo douăzeci și vor purta numele sponsorilor: AIA Proiect, Answear.ro, CND Turism – Vacanțe Speciale, Certificat-rapid.ro, Colop, Editura RAO, Farmec, Francize.ro, Hotel Royal Poiana Brașov, Hotmama.ro, Hurom Romania, InterComFilm Distribution, La Fântana, Magazinultau.ro, Swiss Solutions, Telecredit, Wu Xing, Yoda Romania. Aceștia, după ce vă vor ispiti să scrieți cât mai creativ pentru ei, își vor trimite supra-controlul sub formă de jurii și vă vor și premia. Cică sunt premii atractive, dar cum eu sunt doar blogger partener, nu pot decat sa vă invidiez puțin, din punctul acesta de vedere.
Pe parcursul competiției (26 septembrie – 1 decembrie 2017), participanții- călători vor primi probe de blogging în fiecare zi de marți, joi și sâmbătă, pentru care veți avea răgaz șapte zile pentru a vă redacta și înregistra articolele în platforma dedicată, platformă care a dat multe probleme multora dar care va deveni locul vostru de taină, în momentul în care ați reușit a mai bifa încă o probă. Vedeți că nu e de joacă cu înscrierea articolului până la data și minutul limită. Aduce penalizări pe care cu greu le veți putea  recupera.
Eu nu mă urc în vagon, posibil nici să vă aștept în gara finală, dar vă susțin alături de ceilalți bloggeri parteneri și parteneri media. Nici sfaturi nu vă dau, pentru că au făcut-o alții destul, am scris aici și aici despre singura mea experiență care m-a adus pe locul doi într-o ediție de primăvară 2016.
Atenție, se închid ușile; mâine 26 septembrie, trenul pornind cătinel, cătinel către prima destinație, prima probă, primele emoții. Poftiți în vagoane! Să înceapă aventura!

 

Și nu uitați, învingătorul ia toată atenția, deci luptați pentru acel loc cu toate armele și cu toată inspirația, iar cum numai unul are acest privilegiu, nu fiți dezamăgiți – peronul cu numărul 16 parcă se observă în zare.
SuperBlog, te susțin! Ba, chiar am si prieteni dragi pe care-i doresc pe primele locuri! Vă doresc succes și călătorie plăcută.

 

PS. Nu faceți ca mine, deja era să pierd startul și privilegiul de a anunța că începe concursul! Baftă!
Poftiți în vagoanele SuperBlog!
Poftiți în vagoanele SuperBlog!

 

 

 

Aprecierea, echilibrul trecerilor noastre

Aprecierea e combustibilul perfect pentru lucruri mărețe ce au fost, până nu demult, tăcute.
Sunt genul de om care nu funcționează bine la critici. Dar nici la laude excesive. Consider că tare bine e să fii în echilibru. Să ai cu tine o balanță interioară pe talerele căreia să pui și binele și răul, dar din care să mai arunci, măcar din când în când, partea negativă; să se ridice spre cer, cu puțin chiar, lucrurile acelea care te fac mai bun. Am în jur oameni care, mereu, cred că ceea ce are altul e mai bun și că ceilalți au reușit mai bine în tot ce fac, că au cartea vieții scrisă așa cum și-ar fi dorit ei să o ai tu. Doar că îți trimit un gând consolator că, totuși, e bine și așa. Simți cum nu există nici măcar o urmă de apreciere și că orice ai face e caz pierdut. Florile tale nu se vor vedea de tufele înflorite ale celorlalți.
Dincolo de acest om, e cel pentru care ceea ce exista în ograda sa e extraordinar și ceilalți sunt mici și fără importanță. Culmea, acești doi oameni locuiesc în aceeași casă și mereu mă mir că echilibrul despre care vorbeam nu există; că, de fapt, minusul cu plusul nu dau semne de atracție  și  nu cred că am auzit vreodată vreun cuvânt de apreciere pentru cineva, ci doar constatări și statistici.
Eu numesc asta lipsă de iubire, incapacitate de a încuraja și susține. Culmea, provocarea am primit-o de la Sissi, șunca cu 1, 5 % grăsime, obținută din apreciere pentru femeile active cu grijă la siluetă. Apreciere!!!
Doar pornind de la această asociere, în mintea mea se conturează un om care nu doar că știe să primească, dar dăruiește tuturor din tot ce e ea și tot ce face, pentru că nimic nu e mai trist decât un om care dă fără a ști primi și invers. Sora mea, căci despre ea e vorba, e cel mai tonic om pe care-l cunosc. Omul care se bate cu viața și chiar cu ADN-ul propriu pentru a rămâne tânără și sănătoasă, care e de profesie nașă numărând deja 6 perechi de fini și trei perechi în așteptare, care a botezat deja 4 copii și se pregătește anul acesta de alți doi, care mereu are masa întinsă pentru vreun călător ostenit, care e singura care știe să vorbească „limba mamelor” astfel încât să nu mă mai simt neputincioasă când nu pot traduce nu-urile si da-urile mamei noastre. Pentru ea eu sunt ființa „cea mai din cele mai”și nu știu cum „de mă vede mai frumoasă decât sunt”, dar simt că împreună cu soțul meu au făcut echipă imbatabilă, astfel încât doar prin încurajările lor și tot aș reuși să nu mai văd negrul care, uneori, e doar în închipuirea mea.
Ea dă mereu veselie, gând bun, ajutor, făcându-te să nu rămâi niciodată deoparte, implicandu-te în fiecare lucru care aduce folos. Sora mea e darul primit pe când nu știam să-l apreciez așa cum îmi era dat. Cu recunoștință. Aprecierea noastră e reciprocă, de parcă rugăciunile mamei au avut ecou în noi pentru totdeauna. Alt om de la care, de fapt, pornesc toate trăirile mele mature, omul pentru care sunt perfectă așa cum sunt și pentru care ar trebui să inventez cuvinte ca  să-mi arăt recunoștința pentru toată susținerea pe care mi-a oferit-o întreaga viață.
mama și sora mea
Mereu m-am subapreciat, din păcate, contrar celor spuse până aici. Aveam așa o problemă de a nu-mi putea stăpâni siguranța de sine, de a nu mă încadra în ceea ce spuneam cu ceea ce credeam. Chiar și în scris, mi-era teamă că e „prea târziu” venit darul ăsta care mi-a adus povești închise în cușca uitării. Lăsându-i deoparte pe cei din familie, care, cum vă spuneam, au ținut bine frâiele închipuirilor mele, la trei luni după ce mi-am descoperit bucuria de a croșeta cuvinte pe un blog public, a apărut EA, cel mai mare susținător al meu, deși nu ne știm decât virtual. Dincolo de stângăciile mele  îmi prevedea succese la care nu m-aș fi putut gândi; îmi citea și recitea fiecare text, trecând dincolo de greșeli și văzând în mine mai mult decât sperasem vreodată. Nicoleta Ioniță, căci despre ea e vorba, mi-a fost primul „meu editor de carte” tipărindu-mi fiecare poveste, poezie sau eseu pe care le aduceam întru cunoaștere, păstrate în sertar pentru a fi citite și în afara on line-ului și tot ea a fost cu inima atunci când cartea chiar a apărut ca dintr-un joben de magician. Trecea prin cea mai grea situație din viață, pierderea soțului și nu-mi imaginez cum a găsit loc pentru bucuria mea. Copleșitor. Azi și nu doar azi, voi spune ca o apreciez nu doar ca prieten, sustinator, muză și critic, deopotrivă, ci ca femeia puternică ce se arată, înfruntând viața cu inimă de leoaică și ghimpe de scorpion.
Nu neg că am tot primit dovezi de apreciere, chiar și prin faptul că mi-au apărut câteva articole în ziare locale, dar cele pentru care voi fi mereu bucuroasă sunt cele de la cei care mă citesc și-mi trimit gânduri și mesaje,  atenții și cuvinte, emoții curate pe care le voi păstra mereu în suflet, ca pe ceva neașteptat. În definitiv, cu acestea rămân. Restul se așază la catastiful trecerilor mele mai mult sau mai puțin importante. Cu voi, însă, poveștile mele devin din banale…unele cu ștaif și n-am cuvinte să vă mulțumesc; mai ales ție, Nicoleta.
Mi-aș dori să vă știu fiecăruia gândul de trecere, de apreciere pentru ceea ce ați primit sau ați dat. Aș vrea să vă cunosc darurile obținute din această bucurie, de a ne fi recunoscute eforturile, de la cele mici, ce  se trec cu vederea, aparent, până la cele mari care nu se uită niciodată.

 

Soțul meu e completarea mea. Între noi există acel echilibru de care vorbeam la început. Ne-am întâlnit când deja împlinisem 35 de ani de viață. Mereu am spus că suntem două berze șchioape care s-au susținut una pe alta și au mai făcut și cuib.  Între timp ne-am vindecat, astfel încât fiecare să stea bine pe picioarele sale, să-și ducă la bun sfârșit proiectele și să fim fiecare parte componentă, chiar dacă asta doar se ghicește. El are o deviză, care ține și de profesia sa de medic ,,Dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău”. Nu uit deloc asta și mereu, în clipele puține de răgaz în care suntem împreună, tot ce vrem e să dăm timpului nostru liber aprecierea care se cuvine, printr-un cuvânt plăcut, ceva bun de mâncat, o plimbare care să ne adune, un semn că noi nu vom fi niciodată doar niște iubiți deveniți prieteni, ci vom păstra cu drag esența începutului pe care nu-l vom uita niciodată – aprecierea iubirii venite când te așteptai mai puțin. Din această trăire se nasc lucruri trainice, dovedite.
Noi, la Paris, în singurul concediu făcut vreodată peste granițe
Așadar, spre cine se îndreaptă aprecierea voastră? Sau când v-ați simțit cel mai tare apreciat? Oricum ar fi, reciprocitatea dă confort și stare de bine. Exact ca Sissi.

 

Cum m-am apucat de citit

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.