Noi în anul două mii și…, când nu vom mai fi copii…

Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii! Așa cântam când eram mici și visam că atunci, în viitor, în acei ani două mii, totul va fi condus de roboți, că lumea va fi ca într-un SF veritabil, cu ozn-uri la vedere și teleportări miraculoase dacă se putea dintr-o dimensiune în alta. Ne imaginam case care se rotesc după soare, descoperire a unor lucruri care să pună totul în mișcare și astfel să economisim resursele naturale ale pământului. Visam și ne închipuiam, cum apeși pe niște butoane și alții lucreaza în locul tău. Și aici se împart lucrurile, în unele  toate acestea s-au întâmplat, iar în altele timpul parcă a încremenit. Pe cel încremenit îl port în suflet duios pentru a nu uita ce înseamnă viitorul, de fapt.
Anii două mii au venit și  tot ce se întâmpla prin cercurile cu invenții, ale copiilor, cu roboți și aplicații supradimensionate și senzaționale par acum lucruri demodate. Cu toate acestea tehnologia actuală e fantastică iar în segmentul electrocasnicelor există funcții care să ne facă viața mai simplă și să ne păstrăm astfel sănătatea perfectă și paralele în pungă.
Dar în același timp, nu uit că sunt în 2017. Viitorul. Cel care poate fi apropiat, depărtat sau transformat în ieri cu extremă ușurință. Pentru copilul  care am fost, viitorul în ceea ce privește electrocasnicele a venit, undeva prin 1994, cu primul meu frigider cumpărat. Trăiam o etapă – dragoste si frigidere-, căci un băiat cu ochi albaștri m-a ajutat să-mi duc acasă Framul cel nou, nepotul celor vechi și umflățele, mici și deloc performante pe care le găseai în casele românilor. Era făcut, culmea, tot la Găești – mama frigiderelor- și-mi spunea vânzătorul că nu mai există altul ca el spațios, cu congelator, robust. Eu nu mă gândeam decât că e primul meu frigider si nu mi se va mai strica mâncarea. Restul erau amănunte. E drept că-l vedeam mai frumos decât era de parcă o oglindă se așeza pe ușa lui iar în ea se oglindea ceea ce îmi doream eu a vedea. Nu știam ce vizionară eram, căci uite cum un model din marca Daewoo îmi amintește de visurile mele de odinioara, prin ușa de sticlă  atât de elegantă cu care e prevăzut acest frigider.
Frigider cu o usa Daewoo FN-15A2RNB, clasa energetica A+, 120 l
Acum, când ar trebui să vorbesc de alt viitor, comparativ cu 1993, înainte de a spune ce am descoperit, vă mărturisesc că frigiderul încă funcționează. Sunt 25 de ani, imediat, iar acesta si un televizor Daewoo, cumpărate, din primele mele câștiguri, încă stau în casa noastră pe post de bunici veritabili, încercând să descifrăm tainele longevităților. E drept că, din motive de consum energetic prea mare, i-am cam scos la pensie, dar există și ne fascinează ideea. Dar să nu împletim vechituri în noutățile inimii căci viitorul sună bine și fără zgomot inutil.  Nu ar putea fi altfel. La o documentare atentă pe site-ul Demax am aflat că frigiderele de azi sunt atât de diverse încât eu habar nu aveam că există atâtea.

Și de ce m-am documentat despre prezent dacă eu vreau să vorbesc despre viitorul frigiderelor? Pentru că, în neștiinta mea, s-ar putea să vă fi povestit despre lucruri care existau deja. Pentru că nu, eu n-am să vă spun că frigiderul viitorului va fi ca o nava spațială sau ca un computer perfect prevăzut cu compartimente de depozitare răcite după calcule complicate ce-ți pot ține alimentele proaspete mai mult decât ai tu nevoie. Nici nu vreau să-mi vorbească, anunțându-mă că-s prea grasă și blochează ușa sau prea bolnavă pentru nu știu ce alimente nepotrivite pe care refuză să mi le ofere; nu vreau să-mi calculeze caloriile, nici să-mi sugereze rețete și nu vreau să-mi dea starea vremii. Nu!
Eu vreau să fie frigider. Să-l recunosc în toate modelele ce l-au precedat dar și în cele care vor veni. Să știu că nu am nimerit în altă galaxie căutând pieptul de pui. Vreau să consume atât de puțin încât să-mi păstrez  viitoarea pensie sau câștiguri  în parametri; vreau să fie ușor de manevrat, să aiba protecții antibacteriene și mai performante, să nu lase deloc înmulțirea bacteriilor printre produse, să aiba televizor încorporat dacă cei tineri nu vor gasi altceva de cuviință decât să stea în fața lui și să se minuneze de partea sa cosmetizată.
Asta există și acum, căci sunt extrem de multe frigidere care au încorporate displayuri digitale care te anunță tot felul de lucruri. Pentru mine, e oricum SF să aflu că în viitorul pe care nu-l prevedeam în 1994, există modele gen Side by side, combine frigorifice cu  sau fără congelatoare,  frigidere încorporabile, modele care se armonizeaza perfect si in decorări moderne dar și retro însă la fel de performante. Habar n-aveam că unele au autonomie și de 43 de ore în caz de avaria curentului, asta fiind cea mai mare pe care am găsit-o, dar sunt și de 7, 16, 23 etc și care mă fac să fiu invidioasă – ce bună era o funcție de acest gen pe timpul lui Ceaușescu atunci când limitarea consumului de energie electrică era la ordinea zilei.  Habar n-aveam ca există o clasă climatică – temperat extinsa, temperat, subtropical sau tropical care îți ajută ca frigiderul să dăinuiasca în timp în funcție de temperaturile ambientale sau că sistemele de răcire pot fi Bio Fresh, Bio Fresh Plus, DuoCooling, Super Cool, No frost. Daca vă uitați ce înseamna fiecare vă asigur că stați liniștiți știind că orice vor mai inventa specialiștii viitorului nu pot aduce decât mai binele, peste un bine deja existent.
Da, am vrut să fiu hazlie și să povestesc cum, pe când locuiam la bloc, o vecină a dat-o în judecată pe alta pentru că motorul frigiderului său făcea zgomot prea mare, ca acum sa aflu ca decibelii sunt din ce în ce mai puțini, iar visul meu – ca frigiderele sa fie performante energetic, încăpătoare, silențioase,  să  cuprindă termostate reglabile, display cu sau fara touchscreen cu ajutorul cărora poți vedea mereu care este temperatura interioară, având o evidență asupra stării alimentelor; filtre de împrospătare a aerului, filtre cu carbune activ incluse în ventilatoarele de circulare a aerului, acaparând mirosurile neplăcute, pelicula antibacteriană pe garnitura de etanșare la închiderea ușii, iluminare cu LED, finisaje ce nu permit lăsarea amprentelor, dozator pentru gheață, usa cu alarma, la frigider si congelator, ce te atentioneaza dacă aceasta este deschisă pentru mai mult de 60 de secunde, avertizare sonoră în caz de defecțiuni, posibilitatea de congelare imediata  și mai ales de folosire a mini barurilor instalate exterior –  e deja realitate.
Ei bine, viitorul? Viitorul poate fi cel de mâine si astfel eu știu că mi-au fost asigurate toate conditiile unei achiziții perfecte, între design, performanța energetică la care aș adăuga acelui A+, și mai mulți de s-ar putea+++++++; mi-aș dori să mă mândresc cu un electrocasnic despre care, până acum cinci minute, nu știam că poate fi atât de performant pentru că nu aveam răbdare să aflu.
Cum spuneam, nu vreau nici să-mi cânte, nici să gândeasca în locul meu, nici să mă anunțe expirarea alimentelor. Pentru toate acestea vreau să-mi funcționeze mintea și poftele, plăcerea de a-mi pune mâncarea acolo unde deja sunt locurile lor prevăzute de specialiști.
Dar dacă totuși ar fi cazul să visez, la un viitor îndepărtat al lor, aș prefera să aiba o greutate mică, să-l pot muta singură unde doresc, să aibă o funcție care să facă alimentele să se răcească în funcție de ingredientele care nu  o dată mi-au înghețat beton, pe când altele păreau că ar mai fi avut nevoie. Iar dacă încă vor exista tineri care să cânte ca noi, cândva, „noi în anul două mii și…., când nu vom mai fi copii”,  sperând că, exact ca la smartphonuri, vor fi din ce în ce mai complexe, eu cred ca vor fi oameni care să le proiecteze exact cum și le doresc aceștia, căci da, pentru mine, electrocasnicele viitorului trebuie sa poarte in ele trecutul tuturor performanțelor și sclipirea celor care vor desăvârși proiectele, prin inventii ce nu se vor lasa asteptate.
Eu nu uit o clipă, însă, ca cei de la Daewoo, au facut și o varianta vintage care pare creată fix pentru mine, cea iubitoare a stilului. Daca mai punctez si ca se apropie de marimea  perfecta, dar mai ales de culoarea bucatariei mele care e un  vișiniu – fuchsia sau ce o fi ea că nu mă pricep, nu pot decât să ma bucur că, azi, viitorul sună bine și îngheață timpul în forme perfecte. Ideal pentru mine cea de mâine.

 

Tu vrei să placi, eu vreau să plâng

Orice ai face, eu nu te plac,
Eu sunt pădure, tu ești copac,
Tu ești o ploaie calduță de vară
Eu un torent ce dă pe afară,
Tu ești cuvânt cu iasomie,
Eu literă ascunsă-ntr-o mie
De triluri șoptite, știut-neștiut,
Dintr-o poveste cu miros de demult.
Tu mă iriți spunându-mi de tine,
Eu cad pe gânduri speriată de sine.
Tu ești un cer și o noapte împreună
Eu sunt doar nori după furtună,
Tu vrei să placi, eu vreau să plâng
Și să m-ascund într-un cuvânt,
Să uit de faptul că ești și că vrei,
Deși în suflet îmi rămân doar scântei
Ce-aprind idei fără capăt și rost,
Că nu te-as place, dar te știu pe de rost
Și în oglindă mă văd, zâmbind, uneori,
Ascunzând azi un vers, mâine alte comori.
Nu, nu te plac, te alung și te rog
Sa nu-mi fi ropot, să nu vii deloc,
Să mă lași între pietre cu urmă de zgură,
Să nu-mi mai pui vorbe rele în gură
Să nu-mi fi umbră, mai bine aripă
De gând trecut printr-un haos de-o clipă;
Să uit că te-am vrut ca mirul pe tâmple,
Neștiind ce greu e să ți se întâmple
Să nu te plac. Instinctiv, visceral.
Să trec, când te simt, pe celălalt mal
De disperare și necuprins.
Nu te plac, recunosc, căci ești ultimul vis
Pierdut prin neguri de vreme mocnită
Mă iartă, te rog, tinerețe adormită!

 

Curburi

eu..26 de ani
Azi noapte am visat  niște trepte și pe mine cu vreo 20 de ani mai puțin. Eu nu m-am plăcut în tinerețe. Dacă m-am simțit bine, cu adevărat, în pielea mea, a fost pe la 33-40 de ani. Ciudat, nu? Atunci am simțit echilibru între minte, corp și trăiri. Numai că echilibru e mult spus, ținând cont de întâmplări. Straniu e că, tot atunci, am și făcut alegeri definitorii. Unele bune, altele de excepție, unele rele și altele eliberatorii. Curburile acelui drum le simt și acum, cu tot tăvălugul acela de senzații diverse, cu rotirile în ac de păr, cu fluturii din stomac și revărsările de adrenalină pe care nu am reușit, nicicum, să mi le stăvilesc. Curburi de inimă, de trădări, de libertate, de regăsire, de spaimă, de viață la întâmplare.
Dar cum spuneam, despre visul meu de noapte  de pe treptele de piatră, priveam cum cineva repara un bocanc. De fapt, semăna cu o gheată imensă, ceva cu numărul 46, dintr-un material lucios roșu, cu margini negre. Șiretul lipsea, iar perechea nu era în cadru. Cineva, stătea aplecat și părea că-l pregătește de ducă. La un moment dat, o roată de bicicletă intră în cadru. Doar una..se vedea, deși se știa ca bicicleta e acolo, chiar și acțiunea următoare se simțea, însă eu vedeam jumătăți. Jumătate de gheată, de bicicletă, de om, care era ghemuit, cu privirea în pământ, neatent la mine. Eu eram deasupra tuturor și mă simțeam detașata și….. în plus. Când să plec, am fost prinsă de mână și senzual, cu flirt și pasiune neștiută, am auzit: „Nu acum, mai stai! Rămâi cât să-ți spun despre…”
Nu văzusem chipul dar îl bănuiam, nu simțisem nicio furnicătură, nicio tresărire și nu-mi imaginez de ce credeam că omul îmi va vorbi pasional. Nici ce voia a-mi spune, nu am auzit. Vedeam, insă, clar, prea clar, gheata aceea imensă, de parcă erau cele pe care tata mi le dăduse să le port în clasa întâi, când făceam navetă, pe jos, doi kilometri dus, doi întors, cu picioarele mele firave prinse în acele încălțări uriase, roșii, cu două numere mai mari.
BOCANCI-STEEL-8-INELE-ROSII
Și pentru că nu mă dezmint, fugara din mine s-a desprins, încet, trecând în vremuri noi. Pe trepte de piatră, într-un drum cu linii curbe, cu vârsta mea cea matură, cu fierbințeala sufletului meu prins, încă, în aburi de tinerețe, știam că sunt în vis și că e musai să mă trezesc. M-am simțit mult mai confortabil când m-am trezit, aievea, pe perna mea ocupata de cățelul care nu poate dormi decat cu capul pe mine, indiferent in ce pozitie s-ar afla.
Curbele gândurilor mele de noapte au avut mari șerpuiri, prin ani trecuți, prinși în secunde de vis înnoptat în umbre cu ghete roșii, cu atingeri străine și cu roți de bicicletă. Din toate acestea păstrez o singură realitate: ar fi fost cazul sa învăț să merg pe bicicletă, dar, uneori, frica e cea care mă guverneaza. Știu că v-am mai spus-o, dar așa sunt eu…repetabilă și repetativă.
audrey
Cineva spunea că din cauza acesteia pierdem toata distractia vietii. Poate ca da, poate că nu, însă, de când mi-am rupt glezna, precauția ocupă și visele nopții. Asa că mă intorc în curburi de  cuvânt, unde mă simt mai in siguranta și de unde pot explora lumi întregi și pot merge pe bicicleta închipuirilor mele, cu un coș plin cu liliac și crengi de cireș înflorit.
Mi-aduc aminte de un meșter popular, un om cu o față roșie și sprâncene stufoase, care cioplea în lemn linguri și polonice. Dacă-l întreba cineva ce face, răspundea tuturor, sec, dar apăsat: „Niște curburi, taică! Doar atât.”
Doar atât vă spun și eu despre curburile gândurilor mele amestecate, într-o provocare a clubului celor 12 cuvinte.

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,
Să uit că sunt intreagă și completă,
Că n-am nevoie de iertări si-ar fi mai bine
 Să-mi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,
Acid sau bază după caz sau faptă,
Experimente poate le-oi numi,
Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei
Sa ai privire înainte îndreptată,
Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,
Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,
Văd soare strălucind ca o vacanță,
Imi vad de viata și de al meu drum
Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,
Trădări și caracter dual vedea in mine,
I-am pus in suflet altă eprubetă
Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.
A pus in ea, cu grija, ce a stiut:
Ceva fierbinte,  stare desuetă,
O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,
O supărare nouă, dar și una veche
Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie
Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,
Nu vom mai  presara sare  pe rană,
Vom fi doar fumuri din țigări uitate,
In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,
Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,
Si vom zambi usor cum fac nebunii,
Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul
…..unor experiențe…. eșuate!

 

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta – uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.
Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele, insistand pe anumite idei ce nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira aceleasi litere ce se aduna la un loc. Tot e bine, sunt constantă. Cam așa e și soțul meu care mereu găsește modalitatea să-mi îndulcească trăirile, stările proaste provocate de alții sau chiar de mine dar numai pentru ca am lasat din nou sa se scoata raul din mine.  Am vrut sa rad de găselnița lui de a-mi dedica aceasta melodie, pe care, spre rusinea mea, n-o știam. Am dorit să-i spun  ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile, mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.

 

 

 

 

Luna, fata Florii Soarelui

Își scutura pletele cu un gest teatral, cam nefiresc pentru locul în care ne aflam, căci doar crengile pomilor ce ar fi putut observa că nu se simte prea confortabil pe acea alee. Sub Tampa, la ora aceea, dinainte de prânz, doar vreo două doamne în vârstă, care se întorceau de la biserică și-și lăsau ofurile pe o bancă stingheră sau câțiva plimbăreți de căței, dacă se aflau. Noi doi printre aceștia, bineinteles, cu un Toto mult prea agitat și grăbit cât să-mi lase timp de contemplație și aprofundare. Toți eram suficient de preocupați de poveștile în derulare, ca să observăm tânăra domniță în întreaga sa splendoare. Dar ea nu știa. Își aranja cu gesturi mici, ce semănau  a ticuri drăgălașe, ochelarii imenși de pe figură și privea atentă în jur, pășind de parcă era la o paradă a modei, împingându-și ușor bazinul în față.
Eram la o depărtare considerabilă, dar dacă eu îi recunoscusem rapid figura adolescentină, nu i-a fost greu nici ei, probabil, să-mi observe prezența, însă am un radar perfect cât să simt că amnezia s-ar dori instalată decât vreun schimb aiurea de cuvinte seci. Și mi se pare firesc asta, mai ales când oamenii nu au nimic comun decât un moment ancorat în timp. De obicei, se trece ușor peste asta cu un salut sau o schitare al acestuia printr-un gest simplu, ca un zâmbet.   Nefirească,  era, însă, strădania sa de a părea preocupată.  Se oprește, brusc,  cu câțiva metri înainte de un eventual contact vizual, scoate din poșetă un telefon  și începe o convorbire suficientă să o facă să treacă repede pe lângă noi. Cu sprâncenele ridicate, cu buzele țuguiate a dispreț si cu o figură ce lăsa clar să i se observe neplăcerea, se depărtă, rapid, ca și când se teleportase greșit pe alee, iar, acum, trebuia să-și regăseasca drumul.
Pe Luna o întâlnisem când ea avea aproape 18 ani și eu vreo 22. Era o fată blondă, subțire, nu prea înaltuță dar nici scundă, veselă și frumoasă ca o floarea-soarelui. Se bucura de fiecare minut și inunda locul cu zâmbetele și râsul ei de fată tânără și fără griji. Avea la braț cel mai frumos băiat din cartier,  amândoi părând decupați dintr-o poveste romantică absolută. Își făceau planuri, se aruncau în vise șoptite, cu final în al cincilea rînd de nori. Și acolo au rămas, o vreme, ca mai târziu să le fie raftul la care nu au mai ajuns ușor.
Câștigase un concurs de Miss, ad-hoc, la o serbare de asta câmpenească, când, ca-ntr-o telenovelă incredibilă,  unuia dintre domnii din „juriu” i s-au aprins călcâiele după „Floarea soarelui” a noastra, cu nume tot de astru.
Dar fata mea nu vedea, nu auzea. Își plimba coroana din flori de primăvară târzie și-și dansa, încă, valsul tinereții sale nedefinite. Dar ce nevoie avea ea să se trezească?! Ochi albaștri de iubit avea, timp de petrecut iîn lume nouă era din plin; iar candoarea și inocența ei erau atât de nepătruns, încât nimeni nu s-ar fi așteptat la ce avea să urmeze.
De la petrecerea respectivă, trecuseră doar două săptămâni, când, în fața locului meu de munca de atunci, Luna a apărut îmbrățișata, de parcă trecuse cu totul în trupul acelui domn din stânga ei. Fâstâcită, oarecum, am zâmbit, forțat, înfrânându-mi uimirea, doar de dragul clinchetului ei din glas: ”Uite, mă mărit! Mă mărit! Peste o lună facem nunta! Vezi ce diamant minunat am primit? Nu ne feliciți, Adi?”
Domnul mă privea fix, mustrător și acid, de parcă îmi ghicea gândurile cu unde laser, magnetice sau ce mama naibii ar fi putut fi, căci eu nu am reușit să îngaim decât:” Sunt uimită! Să fie într-un ceas bun!” Nu mi-au iertat niciodată răceala din glas, deși eu nu aveam nimic împotriva lor, nici nu îmi permiteam să judec motivele și rapiditatea cu care și-au împreunat inimile. Viața oricum avea să-mi arate că exista oameni care după 4 ore te pot cere de sotie, insa atunci, nu puteam ignora ochii albaștri ai băiatului care părea istorie definitivă. Dar asta e, unul câștigă, altul pierde.
A fost ultima oară când am văzut-o pe Floarea Soarelui râzând cu poftă. Din acel moment a început să  împrumute din mimica bărbatului matur, care atunci avea vreo 32 de ani. Era un om frumos, fără dubii, înalt, cu un păr des ce-i scotea în evidența chipul aspru si bărbătos. Nu părea dur, dar dădea impresia unui tip intransigent, cu reguli  pe care le ghiceai că nu aveai voie să le încalci, cumva.
Târziu am aflat de la băiatul ce fusese în povestea cu „nu au dansat decât o vară”, că domnul Lunei îi facuse o vizită și-l „rugase”, prietenos,  să o lase liberă pe fată, să nu-i stea în cale, că el oricum o va lua, într-un fel sau altul, dar că n-are nevoie de drame și motive din afară care să-i umbrească intențiile.  Și cum între cei doi nu se consumase nimic fizic, maturul nostru se asigura că tot așa vor rămâne lucrurile si pe viitor: „Aproape că mi-a cerut-o de nevastă, Adriana!”, îmi spune el, cu o voce tristă și stinsă. De-ar fi fericită, pentru că e evident că noi nu ne-am iubit suficient de a cedat atât de repede!”
Cu timpul, m-am gândit că viața are modul ei de a trasa lucrurile, căci nici băiatul din povestea de o vară nu era cel mai serios și implicat tip pentru o relație cu o femeie. A bâșbâit mult prin tot felul de experiențe, însă niciodată nu l-am întrebat despre iubirea sa de o clipă.
Nu se știe cât de fericită e Luna, probabil că e sau că maturitatea i-a adus un fel de asprime și o mimică studiată,  dar știu că, de câte ori ni s-au intersectat drumurile, am văzut o femeie blazată, veșnic cu sprâncenele arcuite și cu privirea rece, cu o platoșă croșetată din preocupări presupuse,  dar cu efect perfect… a distanțare de oameni. Continua să rămâna tot atât de frumoasă, era o mamă răvășitoare ce nu lăsa timpul să-și facă de cap cu ea. Își etala ostentativ mașinile si nu contenea să ne convinga de cât de mult muncea pentru ele, desi niciuna dintre noi nu se arata interesata de astfel de amănunte.  În definitiv, merita mult mai mult,  deci tot ce avea erau lucruri absolut firești de care ne bucuram. Nici urmă, însă – chiar și-n momentele sale de trecere lină fără spectatori –   de zâmbetul Florii Soarelui, pe care o știam. Sau poate nu i-am mai fost noi niciodată lumină și bucurie.
Mai mult de 20 de ani au trecut de la întâlnirea mea cu Luna cea primavaratică, diafană ca un fir de păpădie, cu soare în păr și fericire pe față, iar în acea zi,  când a trecut ca un fum, mi-am prins bărbatul în brațe și i-am mulțumit în șoapte de dor și drag, că mă lasă să mă strecor prin lume liberă și fericită, că mă face să râd, mereu, și că darurile acestea îmi vor fi mereu diamante. Să pot fi eu însămi lânga el e promisiunea pe care mi-a respectat-o din prima clipă, cât să pot trece prin viață măcar cu senin în ochi.
Si, chiar dacă nu am păr bălai, mă simt, clar, o Floare a Soarelui cu zâmbete pe față, ce poartă-n inimă o poveste oarecare despre iubiri ce n-au fost dar ar fi putut fi sau sunt dar sunt cuibărite, discret, în misterul …lunii. Când dăinuie în timp și peste timp …restul sunt amănunte care nu fac altceva decât să arate imprevizibilul vieții și schimbările noastre. Adevărați suntem, însă, când rămânem singuri. Dacă atunci nu regreți nimic, atunci poți fi bucuros că drumul a fost așa și nu altfel. Luna și Soarele se pot întâlni în povești de viață, chiar dacă poartă numele de flori.