Poem pentru anii mei ce vor veni

Când te întorci în aceleași păcate,
și-ntâlnești iritări ce te dor,
când din răsucire n-ajungi prea departe,
și n-ai termen prescris în amor;
când n-ai stare, dar te simți un spectacol,
și nu dai atenție prin prejur,
perspectiva nu-ți e un obstacol,
și nici inima nu mai bate destul,
poți jura ca ești pe drum fără țintă,
deși ținta-i un fel de răspuns,
că păcatul, mai degrabă-i oglindă,
alintare venită de Sus,
și-ntrupat în mai multe emoții,
pari că pui de-o distracție fină,
prajitură din foi de tentații
n-o mănânci chinuită de vină;
te intrebi de ce nu ai stare,
de ce-ti bate un gong cam basist
de ce-ți e iubirea preocupare
și de ce sună totul cam trist?
Păi, e simplu, deși nu prea pare,
însă tâlcul stă tot în cuvânt,
m-am gândit să scriu o scrisoare,
s-o dedic „vânării de vânt”-
tinereții – ce pare că pleacă,
dar se îmbarcă pe arca lui Noe,
că iubirea de sine nu îneacă
bucurii vindecate-n aloe
adunată în anii mei tineri,
căci am inima plină, acasă,
îmi voi strânge în plete luceferi
și promit, voi mai frumoasă!

…căci vârsta o fi ea doar un număr,
dar nu mă consolez c-o zicală,
mai degrabă s-o bat eu pe umăr
și s-o trimit, repetentă, la școală!

De ceva timp nu am mai folosit cuvinte impuse, din clubul celor 12 cuvinte. Azi, am aici douăsprezece norocoase  – rasucire, termen, spectacol, stare, atenție, perspectiva, alintare, prajitura, aloe, basist, preocupare, distractie.

Când numeri secunde absurde

În orologiul inimii,
Îmi cântăresc secunde-absurde,
Bat clipele patimii,
Zvâcniri de cord puse pe mute.

Mă simt furată de neTimp,
Îmi împrumut trei ceasuri rele,
Pun tinereții văl pe chip
Și-n minutare așez cinci stele.

În mânecă le-ascund cu grijă,
Cad opt minute făr-un pic,
Le-adun pe toate, ca pe o miză,
Scriu patru vorbe pe un plic

Și mă opresc, precum norocul
Ce-a stat prea mult la altă casă,
Cum să vrei tu să îngheți totul
Când nici oglinzii nu-i mai pasă?

Ce dacă un rid mai face ape
Sau lasă, adânc, albii cuminți,
Poate că timpul vrea să sape
Povești pe care să le simți.

De te privești, tu vei traduce
Ce te-a durut, cin’ te-a iubit,
Iar în NETIMPUL care toarce
Prinzi firul care a împletit

Secunde stoarse din clipite,
Minute-n sferturi-ntârziate,
Pui semn trecutelor ispite
Și iscălești plicul pe spate.

Lași jumătăți în care plouă,
Lași ani pierduți printre suspine,
Aduni un patru lângă nouă,
Și rostuiesti ziua ce vine.

Pui semn, pecete pe hârtia
Ce ai mâzgălit-o asumat,
Iar bate gongul,… tragi cortina,
Rămâi în mâine suspendat

…privind oglinda ce n-arată
doar omul care a fost odată.

În ciobul orelor se vede
Cum trece timpul, dar nu crede
….că este doar un timp rămas, apus,
În întâmplări fără răspuns.

Iar în secundele absurde,
Tu n-ai să te mai poți ascunde
De cine ești.

Oricâte ai să povestești!

Să vă fie inima bună și timpul generos! Privind spre voi….cu drag!

Femeie, să nu te lași…

femeie, sa nu te lașiFemeie, să nu te lași..

Zăbrele de gând cald scuturat sub colbul amintirilor pale par a dispărea în cețuri de întâmplări noi. Nimic nu cade, nimic nu se ridică, nimic nu se cerne din tot ce ai adunat, ca o mătușică harnică, dar uitucă, ce mereu mai vrea să țină lucrul acela că poate-i trebuie cândva. Și nu-i mai e de trebuință poate niciodată, dar le așază în sertarul aglomerat cu nimicuri lucitoare și zornăitoare a folos trecut. Aduni și treci la catastif, inventariezi și prinzi drag de vreo carte poștală netrimisă vreodată, cu umbre galbene de timp zăcut și ponosit și te întrebi oare cui și de ce, și cine te-a oprit din drumuri și avânt? Și iar stai pe gânduri, deși zăbrelele-s topite, iar averile de tinichea risipite pe podeaua lustruită cu ceară ca de miere, de te simți într-un stup, în care tu ești și regina, și truditor, și trântor câteodată, că așa e povestea completă a vieții, fără cosmetizări inutile.

Și zornăie avuția din amintiri, iar tu o petreci cu ochii și sufletul, și le prinzi pe toate pe piept ca pe niște medalii mărțișorite cât să te facă să te simți încă tânără, încă trecătoare pe drumuri cu vise incerte și adulmecări de vină și păcat. Sângele-ți pulsează mai tare, mai năvalnic; te ascunzi de oglinzi și de cioburi de fereastră deschisă, să nu cumva să-ți întâlnești chipul și să-ți spulberi toate închipuirile. Strângi totul cu grijă, te așezi la măsuța cu miros de brad, cu o cană de apă rece alături, în care-ți descânți putințele și neputințele, cerșind încă o clipă de rătăcire prin locuri pe unde nu mai știi a trece fără să te fâstâcești. (continuarea aici)

 

Sunt femeie ce nu vrea să fie înregimentată în vârste și trebuințe. Ard patimi și transform în scrum cuvinte ce încep cu NU. Pot și vreau să-mi așez comorile trecute lângă cele ce se scriu acum. Cine spune că nu se cade să faci asta? Se ajunge cu trudă și cu bătălii pierdute, războaie câștigate și răni supurânde și cu o altfel de iubire, conștientă de privilegiul acesteia. Eu mă reîntorc în păcat. Și-l topesc din nou în focul din mine. A câtă oară oare?”

De când scriu, pentru unii dintre cei care mă însoțesc, par o nostalgica ce aduna amintiri in coltul batistelor și le leaga bine sa nu le piarda, dand cu greu drumul vreuneia sau doar cat o citire de o clipă. Ce nu inteleg aceștia e doar faptul că abia acum e loc pentru toate împreună – nou cu vechi. E timpul perfect sa scutur de praf niște intamplari si sa le asez printre ceea ce traiesc, caci astea noi oricand se îngrămădesc brutal peste orice poveste veche, intrucat sunt atât de palpabile încât le simți bătând în tine în fiecare secundă. Și uite așa, zic eu, că din amestecul acesta poți recunoaște și ce te-a îngenuncheat, și ce te-a vindecat fără să retrăiești puternic ci doar strecurând esența și lecțiile în prezentul tău. Întrebările sună în mine tot cu ecou, nu suntem scutiți de emoții, dar parcă ne bucurăm de viață ca și când trăim dincolo de timp, cu un fel de nepăsare față de ceea ce cred unii despre varstele noastre, (ale celor ce-și numără anii deloc puțini). Noi simțim la fel, tremuram la fel in necunoasteri si traim ca si cand viata nu are derulare, ci e un camp fără sfarsit pe care-l sapi, și-l sapi, și-l insamantezi, îl vezi cum rodește încă și cum te hrănește la fel ca ieri.

Când ești femeie cu inima încă tânără dar coaptă-n trup și pictata de vreme cu linii fine de trecere continuă, nu te ocolesc necredintele, insa te scuturi și te prinzi tare de ce ai, de ce ai construit, de ce iubesti. Nepotrivit sau nu, nu doar tineretea iși cere drepturile, ci si maturitatea asta ce da pe afara. Si nu, nu excluzi nimic, nici flirtul, nici dorinta, nici cochetaria, nimic din ce te face sa nu fii doar un partener de viata, ci femeie. Cu adevarat femeie. Și nu te lași. Ma evadeaza gândurile, din când în când, dar eu, șmecheră le trimit în poveste și-ntr-un colț de inimă, unde-i păcatul dulce…

Și sorb din cana de faianță albă fericiri noi…, chiar și pe cele care vin din tumult…

 

ps. Știu că pare părăsit acest blog, dar chiar m-a bântuit gândul să-l abandonez definitiv. Vă salut pe toți…

 

 

Gândul zilei – 5 octombrie 2017 (melci)

Indiferent de cum viețuim, e imposibil să nu lăsăm urme. Uneori transparente, alteori înnegrite de funinginea sufletului.

melci
urme de…melci, melci codobelci

 

Gândul meu azi, însă, se trage de la melci.
Nu-mi plac melcii. Lasă dâre transparente, lucioase, care se înnegresc deseori. Îmi mănâncă plantele, se cațără mai rapid decât credem noi, pe uși și pervaze, pe albul casei și nu mă încălzește cu nimic că sunt buni de mâncat sau sunt elixir de tinerețe prin industria cosmetică. Nu-mi plac deloc.
 Uneori, sunt ca ei. Trăiesc într-o cochilie de melc, una calduroasă, comodă, pe masura mea. Ies, explorez, îmi întind cornițele, iar dacă nu sunt lăsată să exist în elementul meu, mă retrag de zici ca n-am fost decât o fata morgana. Și așa cum ei lasă dâre ciudate, e posibil sa le las și eu pe ale mele. Și da, nu toate rămân transparente…..  și …nici pe mine nu mă plac unii. Nici n-ar fi sănătos!
Să lăsați doar urme cu folos!

Fata în cojocel alb (șah-mat-ul tinereții)

Fata în cojocel alb:
Se înserase de ceva timp. În stația de tramvai lumea era puhoi. N-am grăbit pasul. Vedeam și auzeam zdrăngănitul fiarelor pe șinele alea micuțe și mi-am zis că-l aștept pe următorul. Mereu m-au fascinat  tramvaiele cu legănatul lor și sunetul prelung  care anunța oprirea, cu vatmanii ce  păreau niște omuleți puși să se joace serios  de-a condusul.
Ninsese puțin, dar frigul te transforma, iute, într-o înghețată fără poleială, pe care nici la ofertă nu și-ar fi dorit-o cineva. Cum spectacolul străzii era slăbuț spre deloc, ochii îmi rămăseseră pironiți pe stația ce părea la fel de plină. Stâlpul unde era așezat un orar vechi, cu litere șterse de  ploi,  era sprijinit de o fată măruntă cu un cojocel alb și cu o glugă tare flocoasă.  O acoperea cu totul făcând-o să arate ca un fulg de zăpadă, dintr-o serbare din aceia de copii, cu Moș Crăciun în plan secund. De departe, nu vedeai niciun chip, însă când m-am apropiat am observat o fată extrem de atrăgătoare, cam de vârsta mea de atunci.  Mă chinuiam să nu o privesc insistent, dar, na, cum să fac asta ușor, când era singurul om ce sărea în evidență, în înserarea aceea care părea ca o întrebare fără răspuns – adică goală și neinteresantă.
Mi-era ciudă că nu mi se potrivea ideea cu sceneta de iarnă dintr-un spectacol al copilăriei, căci tristețea fetei era greu de trecut cu vederea. Părea că băiguie ceva. Observasem că nici măcar nu se sinchisise să urce în vreunul din vagoanele tramvaiului și că rămăsese sprijinind urâțenia aceea  de beton. „Poate așteaptă pe cineva”, mi-a apărut gândul, subit, în minte. Poate nu a vrut să-și strice cojocelul în aglomerația aceea și are vreo altă schemă de a dispărea din peisaj.”
Doar că vântul bătea atât de tare, încât am lăsat presupunerile și mi-am aplecat fruntea cât să-mi protejez ochii  de furtuna de zăpadă. Un scurt episod, de altfel, însă cu gerul  nemilos aliat, îți dădeau șah-mat, instantaneu. În zare, trenurile se zăreau ca niște luminițe în mișcare; orașul părea gri și stomacul ți se cam strângea doar gândind cât mai aveai până ajungeai acasă.
Dinspre fată se auzeau murmur. Am descifrat că spunea întruna: „Nu e vina ta, nu e vina ta, nu e vina ta”.  Dacă acțiunea s-ar fi petrecut acum, nu ar fi mirat pe nimeni, căci datorită telefoanelor mobile și a căștilor din urechi toți am ajuns să  părem nebunii străzilor, cei care-și cântă gândurile ..cu public. Fata în alb își acompania replica cu niște lacrimi mari ce se rostogoleau fără ca ea sa le oprească, oarecum. Părea pierdută, stinsă, alunecând ușor într-o formă de semn de întrebare. Neliniștea se instala în mine cu fiecare scâncet. Curând, aveam să nu mai fiu singura spectatoare de pe peronul unei banale stații de tramvai.
O doamnă corpolentă, cu o geantă voluminoasă,  pe care o căra destul de greu, o privi cu reproș, dând din cap dezaprobator. Nici vorbă să plecăm prea repede de acolo,  iar frigul te făcea să pierzi amănunte. Mi-am înghesuit urechile sub o eșarfă pe care o aveam dedesupt, accesoriu stupid pentru acea vreme, dar miraculos în acel moment, deși mătasea materialului o făcea să alunece, iar eu să devin prea preocupată de asta.  Eram statui înghețate straniu, din care aburii gândurilor noastre se întâlneau pentru a-și da binețe. Umerii îmi tremurau de parcă îngerii mei îmi dăduseră avertisment de neliniște. Poate acela a fost momentul când am observat că fata se certa cu un tânăr bărbat apărut din senin,  neținând cont că aveau spectatori.
Auzeam cuvinte de genul:
Dacă maică-mea face infarct din vina ta, te găsesc și-n gaură de șarpe! Nu trebuia să-i spui! Nu trebuia, auzi?, răcnea el de zici că o apucase pe fată, brusc, surzenia…
Bine, dar cea cu problema nerezolvată sunt tot eu,  nu înțelegi? Chiar nu-ți pasă?, bâiguia ea, albă ca varul…
Nu-mi pasă, mie îmi pasă doar de mama! Ce, te-am forțat eu cu ceva?
Fata lăcrima si mai tare, bărbatul o tot trăgea din stație să-și ducă, probabil, discuțiile în altă parte.  Ea nu voia, aruncându-și ochii spre noi, disperată,  de parcă s-ar fi agățat de privirile noastre. Deja, eram cu toții mult mai atenți,  pregătiți, probabil, pentru a interveni, însă ea pusese, discret, bariere între noi, într-un licăr destul de tulburător. Începuseră a se îmbrânci, ea în a rămâne, el stăruind să plece împreună,  iar noi deja ne uitam, cu teamă, la mașinile care treceau pe lângă escuar, speriați de inconștiența lor. Bărbatul alunecă ușor, dar nu înceta să urle și să amenințe.  La un moment dat, inevitabil, de altfel, cade pe stradă, se ridică, instantaneu, vine violent către fată, schimonosit de nervi, dar ajunge fix în clipa în  care tramvaiul, oprit în stație, miraculos, se pune în mișcare cu tot cu fata în cojocel alb, ce hohotea fără întrerupere.
Cineva aproape că o așeză cu forța pe un scaun; ea se ascunde, rușinată, sub gluga cea flocoasă și plânge înfundat. Plâns simțit de noi toți, de parcă plângeam și noi cu ea.  Doamna cea corpolentă, însă, se apropie, fermă dar cu cea mai blândă privire din lume, o scutură puțin, cu un gest care semăna mai mult a mângâiere, a ciudă pe situație, parcă,  și îi spune, cât să nu uit o viață acele cuvinte: „Draga mea, nu doar că acel tânăr nu merită ca tu să plângi pentru și din cauza lui, dar orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viața ta!”
Am încercat să o consolez cu privirea, dar părea că nu dorește asta, așa că…m-am enervat puțin pe respectiva băgăcioasă nebănuind nicio clipă că fusese dușul rece de care albișoara avusese nevoie. Întamplător sau nu, aveam același traseu. Am coborât amândouă la capăt de linie; am urcat în autobuzul în care simțeam deja sentimentul de acasă și ne-am petrecut privirile tot drumul.  Sau poate doar așa credeam eu. Ninsoarea pornise din nou, vântul își scosese artileria grea,  eu trecusem vremea rea pe planul doi, iar ea era deja amorțită, fără lacrimi, oftând ușor și având privirea stinsă..a durere nouă.
Mi-aș fi dorit s-o ajut, să o întreb, să-i spun orice cuvânt ar fi avut nevoie, dar  nu știu ce a fost în mintea mea de prelungisem întâmplarea și o mutasem într-o dimensiune unde nu erau drumuri, oameni și clădiri, căci în lumescul nostru am văzut-o cum  face dreapta pe străduța de după stația autobuzului  și se îndepartează de mine în hățișul blocurilor, lăsându-mă sa o privesc ca pe o nalucă.
Multa vreme, de câte ori treceam pe lângă stația aceea din mijlocul orașului, chiar și acum, când tramvaiele fac parte din istoria Brașovului, eu parcă văd chipul acela înlăcrimat și doi tineri care luptau pentru ceva ce nu exista. Brusc, orice anotimp ar fi, eu simt iarna și văd cojocelul alb.
                                                                                ***
N-am să las povestea să rămâna doar așa, ca un episod ce m-a tulburat într-o clipă a tinereții mele,  și nici   întru o aducere aminte, pasageră, doar pentru că ieri am trecut prin acea zonă, am simțit frigul, din nou, în plină arșiță, iar scena mi-a revenit în minte  clar, deși a trecut multă, multă, multă vreme de atunci.  Întâmplarea face să o reîntâlnesc pe fata devenită femeie matură, între timp. Avusese o poveste tulburătoare. Rămăsese cu bărbatul din acea seară,  dintr-un șantaj emoțional căruia nu-i putuse face față,  poate și din frici prost înțelese sau slăbiciune femeiască, trecuse razant pe lângă moarte în zilele acelui timp cu frig și ninsori,  iar fiecare clipă cu el fusese ca un cui bătut în sicriul tinereții sale.
fata în cojocel alb
fata in cojocel alb
Scăpase de el după ce pierduse tot, iar femeia unde stătea în gazdă era prietenă cu mine. Am recunoscut-o și după cojocel. Încă îl mai avea, deși nu mai se vedea strălucirea de odinioară.
 N-am putut să-mi scot din minte vorbele doamnei corpolente: …„orice problemă ai avea, rezolv-o FĂRĂ el, căci nici nu vei ști că vei face cel mai bun lucru din viata ta!”  Ea primise cuvintele ce ar fi putut-o trezi din durerea aceea, dar frica o făcuse să nu creadă că s-ar descurca să înfrunte singura ceea ce se făcuse în doi.
Târziu, pornită pe un drum frumos – aveam să aflu la un moment dat – fata cojocelului alb și-a luat viața în mâini. Ce păcat însă că plătise tributul cu lacrimi și durere.

 

Uneori, tinerețea curge atât de repede și mereu crezi că ai timp să recuperezi, neștiind că singur îți dai șah și mat dintr-o singură mutare.