Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Cât ține-un început?

 „Cât ține un început, cum de durează ani?
De voi greși din nou, voi mai gasi iertare?„-
mă-ntrebi și-ți simt în vorbe însângerate răni
și-un soi duios de gânduri ce mor de nerăbdare:
Un început de-ar ține an de an,
ar fi preludiul cel visat de mine.
Dac-ar dura o vreme doar, din plan,
din planul vieții, să-nțelegem bine,
m-aș bucura de el cu fiecare clipă
și-aș aduna-n albumul cu frânturi
tot ce-am greșit, iubit, dorit, și c-o aripă
de gând bun le-aș ocroti cu rugăciuni.
De vom greși din nou? Ce întrebare!
Cei buni și dragi ne vor ierta mereu,
Iar restul va ramane a vieții întâmplare,
Căci de nu pot ierta, nu-i pot convinge eu
Ca a ierta e un început de drum
Mai bun.
Ma iert, din nou,
Și cred în Dumnezeu!
2015, februarie
Mărgăritare versificate

Sfântă Duminică

Sfântă Duminică, strecoară-ți vălul de aur
Peste soarele vieții noastre,
Dă-i strălucirea și căldura ta,
Pune-i raze zâmbitoare,
Înalță-l pe Cerul Inimii noastre,
Fă-l să nu dea doar Lumină
Ci să scoată Lumina din noi.
 
Sfântă Duminică, port în mine rugăciune ție
Și bucurie că-mi ești și azi,
Și că îmi dai liniște de argint,
Și albastru în suflet,
Și ne așezi pe leagănul tihnei,
Să ne-nțelegem odihna.
 
Sfântă Duminică, poartă-mă spre gând bun,
Adună-mă în zâmbet și grai simplu,
Să nu uit că-ți sunt floare,
Să nu uit că-mi ești floare,
Și că ne împodobim reciproc
Doar o dată pe săptămână!
Duminica
Duminica
Mărgăritar-catchy

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

Mărgăritare versificate

Și rugăciune, și răspuns

privire

 

Prin felia mea de cer văd drum de Lumină,
Iar din celula sufletului,
Înfuriat de negura vremilor și prins în necunoasteri,
Caut argumente să mă întorc din pribegii adormite.
Descopăr  că nu am totdeauna abilități potrivite:
Că plâng când vreau a râde și râd când vreau a plânge,
Că sunt tare când e jale-n mine  și frunză tremurândă când e bine.

 

 

 Îmi e ca destinație Cerul, mereu, ca într-o eliberare.
Privesc cu gâtul ridicat de niște fire invizibile.
Sunt păpușă docilă  condusă de un Păpușar priceput.
Dar devin deseori marioneta care se strică mult prea ușor.
Și atunci mă repar din mers:
Fac un pas, tot cu ochii spre Cer,
Parca asteptand aprobare
Sau măcar un verde la un semafor invizibil
Detectat doar de lasărele inimii.
 Cad în pietriș de-mi zdrelesc genunchii.
Ma scutur și-mi asez licărul ochilor  pe pământ.
Calc puternic, hotărât, fără șovăieli cotropitoare.
Nu simt nicio sabie deasupra mea,
Ci doar o adiere de vânt curat;
Sunt ca o cetate medievală care rezistă in timp,
Dar trece prin etape de consolidare.
Palmele mele aduna caldura sufletului;
Le împreunez și le asez a multumire;
Simt pe umeri un rest de lume îndepărtată
Și-un galop de furnicături în degete;
Mă așez și mă rog să scoți toti mărăcinii din mine
Si sa-nfloresti zambetul mai des.
Nu, nu e doar pentru mine rugăciunea
Ce o port pe buze și-n suflet!
Stii tu, pentru cine mai e!
Mie mi-ai raspuns in zdreliturile din genunchi
Și mi-ai incoltit sperantele in muguri de cuvânt.
Iubirea primita mi-e ca o duminica.

 

 

Ridic din nou privirea spre Cer
Chiar dacă voi cădea,
Si…te caut….
..într-un nor, într-o stea, într-un fulg..
…simt cum cade o picatura ca de rouă pe frunte
Si nu, nu plouă.

 

 

Din biserica vieții,
Plec cu genunchii zdreliti
Dar cu inima bandajata cu dragoste.
Și privesc înainte, doar spre-nainte!
Stiu că existența mi-e și rugăciune și răspuns.
Știu.

 

 

Fii ceea ce simti si ceea ce crezi! Fiecare are dreptul de a fi și de a crede în ce dorește! Iar dacă ai primit în suflet astfel de cunoașteri fii fericit! Nefericirea înseamnă că încă nu-ți simți drumul, menirea, greșeala, iertarea, credința. Uneori, de când bălmăjesc cuvinte, mă gândesc că nimic din ce scriu nu vreau a fi despicat. Luați de a prinde o idee. Si puneți-o in buchetul cu cele proprii. Florile cuvintelor mele mă poarta in primul meu pe mine, imi poarta devenirea, revelatia, darurile dar nu cunoasterea deplină. Parentezele pot conține adăugiri miraculoase, le pot imprumuta de la voi, dinspre voi. E ceea ce primesti la liber, neconditionat. Conditionand, distrugi frumusetea. Cu toate acestea, ne putem întalni in cuvant,  in idei, nu mereu în convingeri. E minunat să fim diferiți, dar prefer să nu fiu disecată pentru că vouă vă curg altfel vorbele.   In crezurile comune e mai mult ca sigur ca merg la pas cu voi. Știu. Și …atât!
Am avut muze niste cuvinte….dar le-am ratacit..

 

Mărgăritare festive

Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!

mamaAm mama perfectă. Am mama perfectă pentru că nu cunoaște acest cuvânt, pentru că viața i-a arătat că regulile mulțimii nu i se aplică. Am mama perfectă pentru că nu a folosit cuvântul „sacrificiu” niciodată. Pentru că m-a acceptat pe mine, imperfecta, cea cu stea în frunte când e vorba de greșeli, care s-ar uita în ochii celui mai mare dezaprobator al meu spunându-i cu privirea: „de parcă tu nu?!”.  M-a făcut la 16 ani, din dragoste; dragoste de aia de copilă, bănuind împlinirea de după, dar neștiind nimic despre viață. Habar n-avea. A lăsat tot, tot, și s-a dus după omul cu ochi negri ca noaptea și părul cu inele de mătase. S-a topit. A curs în el și a rămas acolo, până la final. Finalul lui.

 

Azi i-a rupt iarba de pe mormânt, a aprins o candelă roșie ca dragostea ei, a fost mândră că au putut-o ține picioarele să facă asta. Și inima. Cu aceasta din urmă are ea o luptă de multă vreme. Și metaforic, dar și cu spasme care ne fac să îi amintim s-o lase mai moale cu grijile că ne ia imediat și pe noi jumătatea de veac, din urmă, și nu mai trebuie să ne poarte de grijă. Se încruntă și ne privește de sub ochelari de parcă ar spune sec: „Vorbesti prostii”.
Am o mamă perfectă pentru că rămâne mamă și nu ne lasă fără cuvinte de încurajare, fără de cele cu sprijin în litere, fără să uite că aprobările ei sunt doar nuanțe de iubire, că oricum și dacă tu ești în cel mai umil colț în care te-a pus viața ea îți așază ceva molcuț, să duci mai ușor totul. După ce trece furtuna, face din rugile ei piedestal pentru momentul ce a trecut, știindu-l de nedus, dar nu ți-ar spune vreodată oscilațiile sufletului.
Am o mamă ca toate mamele bune, calde care-mi răspunde cu „fata mamii” ca o parolă de neînvins. Știe ca numărul anilor e prea mic sa-mi fie doar mamă și îmi e și  prietenă, și confidentă, și tată de o vreme. Mi-e album de amintiri, mi-e trecere prin neam și inca vad in ochii ei tot: vad bunicii, ma vad pe mine mică, pe sora mea, pe tata. Pe toti îi vad tineri, caci are grija  sa puna zambet și licar acolo, dar și un strop de magie, unde eu credeam că nu e  decat o enigmă. Ei nu-i plac enigmele, e carte deschisa, una de povesti, cu vorbe frumoase, in care as vrea sa mai scrie mult timp de acum încolo.
Am o mamă perfectă, pentru imperfecta din mine!
Să-mi trăiești mama mea, sănătoasă! La mulți ani!