Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Mademoiselle

Pe Mademoiselle am cunoscut-o prin tata. Să mă scuze, dar totdeauna am ştiut-o bătrână, deşi am cunoscut-o,  mai bine, când aveam 14 ani. A murit la o venerabilă vârstă, în 2012. Tata îmi spunea că, mititică fiind, m-a lăsat în grija ei, deseori, în zilele când nimeni nu era în jur pentru a mă supraveghea. Nu-mi amintesc prea mult. Prefer să dau drumul amintirilor concrete.
Era singură. Totdeauna singură şi cu un zâmbet discret aşezat ca o bijuterie de preţ fără de care nu mergea nicăieri. Nu cred că avea mai mult de 1, 55 m; era firavă-firavă, cu un coc perfect împletit ce îi dădea un aer aristocrat, mereu prins cu un ac de păr discret. Avea o piele albă, străvezie, care mă umplea de admiraţie și niște mâini ca de domnișoară de pension, cu unghii scurte, lăcuite fin. O urmăream pe Mademoiselle cu privirea de parcă nu aş fi vrut să pierd niciun minut din ea şi gesturile sale.
Locuia într-un demisol cochet care dădea într-o gradină superbă. Acolo avea Mademoiselle balansoarul şi o măsuţă cu un coş cu ghemuri colorate. Nu ştiu cum, dar nu am văzut-o niciodată croşetând. De acolo mi se trage pasiunea pentru coşuri de nuiele şi rachită dar şi pentru fotoliile în care îţi legeni gândurile. Demisolul era împărţit într-o cameră albă –  un alb perfect care lucea mereu -şi o bucătărie enormă. Totdeauna mă aşezam între pernele de pe patul aflat, ca din întâmplare, lângă gemuleţul care se vedea, de afară, ca un ciob de sticlă colorat. Peste tot tronau crăticioare demne de povestea Albei ca zăpada cu piticii ei cu tot; farfurioare şi ceşcuţe de porţelan scump, și figurine care nu încărcau locul ci îl făceau  demn de admirat.  Nu era zi în care, pe masă, să nu fie ceai şi prăjituri de casă.
Mi se parea basmul însuşi…. Mademoiselle a mea. Fusese contabil gestionar la o companie de turism, iar în timpul liber preda franceza celor ce voiau să deprindă taine şi întâmplări mai altfel. Totdeauna se deschidea uşa şi cineva îi lăsa o plasă de mere, alta de cartofi; venea omul cu laptele şi ouăle de la ţară, semn că era iubită şi ocrotită de cei din jur. Într-o zi l-am întrebat pe tata de ce e Mademoiselle singură.
Ei, nu-i treaba ta”, îmi răspunse, sec, tata. E văduvă, fără copii şi nimic mai mult„, mi-a scurtat-o el, ușor plictisit de insistența mea. Nu-mi era suficient. O priveam cum îşi punea pălăria, sacoul şi fusta gri şi plecam la o plimbare, cu paşi de gheişă, prin jurul casei. Era de o gingăşie şi puritate care mă făceau sa tremur de emoţie. Mă simţea şi mă apostrofa, copleşită de atenţia mea.
Într-o zi, am aflat că Mademoiselle fusese cu adevarat căsătorită; că iubise toată viaţa un bărbat bolnav, din multe puncte de vedere, că l-a îngrijit cu dragoste, devotament, în curăţenie sufletească şi trupească. 20 de ani au trăit în căsuţa aparent modestă, înconjurată, acum, de fotografii în care se vedea un chip de bărbat senin, dar aspru. 20 de ani de mângâieri gen frate şi soră, într-o neconsumare de iubire carnală. De ce? Nu ştiu exact. Poate boala, poate suferinţa, poate alegerile lor de viaţă. N-am aflat. Ştiu doar că Mademoiselle a ales să rămână pură, preocupată de alte aspecte ale vieţii. Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.
Uneori îi plăcea să întoarcă ceaşca şi să vadă reuşite şi drumuri de seară cu iubiri începute şi consumate. Aşa primea Mademoiselle răspunsuri la visele ei nespuse. A trăit mult această bijuterie de femeie şi, totdeauna, a rămas cochetă, gingaşă şi mândră de povestea ei. Iar eu nu am văzut-o niciodată ca pe o Sfânta Vineri, uşor gârbovită de timp, ci am văzut o lacrimă de femeie întruchipată într-un trup firav şi curat, care păstra amintiri tot pure şi o iubire la fel, de pe vremea când oamenii mai credeau în poveşti şi vorbe frumoase.
Și nu ştiu cum, azi,  Mademoiselle a mea, provocare târzie, parcă îmi zâmbeşte, cum numai eu ştiu, a aprobare…şi a drag, dintr-o poveste de iubire aparte.
sursa: pinterest

.

38 de gânduri despre „Mademoiselle

  1. Nici eu nu văd povestea ca fiind una tristă. Poate ar fi trebuit să schimb ultimul cuvânt din postare dar mă refeream la puritatea in iubire pe care nu o găseam nicăieri. Mademoiselle era un inger de femeie…

  2. Păi, cred că toate femeile de atunci care au insistat pe scoala bunelor maniere, au avut profesii care acum par obişnuite, dar atunci erau putine şi rare, care vorbeau in franceza şi mai purtau pălării şi mănuşi de macrame…pot fi …gemene. Mi-e dor să mai văd astfel de DOAMNE!

  3. O lacrima de femeie… O lacrima pentru aceasta femeie cum doar in povesti poti intalni… si in copilaria unei femei frumoase, cu suflet pur…
    Ma fascinau prietenele bunicii mele, le urmaream pas cu pas, insa iubirile lor trecute sau prezente nu cred ca erau chiar pure… 🙂

  4. O poveste trista despre o alegere pe care nu o inteleg, dar care ma impresioneaza.
    Ai descris-o minunat, Adriana, efectiv am vazut-o in fata ochilor. Si ai niste intorsaturi de fraza care ma uimesc: „Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.”.
    PS De ce nu te inscrii la SuperBlog?

    1. …uite, Danuto, semn. Cand mă trimiteai la Superblog. Na, ca am fost și inca m-am descurcat de minune, zic eu. Zilele trecute gasisem și indemnul Soniei, la alta postare. Cand te gandesti, insa, ca 2013 fusese anul descoperitor, anul in care cuvintele mi s-au asezat in povesti. Recunoscatoare sunt, Doamne!

  5. Dana, ca şi Vienela debordaţi de generozitate! Superblogul pentru mine anul ăsta nu intra in obiective. Vă sustin pe voi de pe margine. Cât despre povestea mea, mă fascinează cum o trecem prin filtrul propriu. Departe de ea nefericirea. Pentru mine ar fi pedeapsă..

  6. îmi place să cred că fiecare dintre noi avem astfel de taine, astfel de crâmpeie de puritate prin suflet.
    eu apar cel mai târziu, cu miros brumăriu, de pisică hoinară prin ruginile toamnei, dar mă hrănesc din tabloul scrierii tale cu nesaț. și aș întoarce ceașca pentru gânduri bune.

  7. …când am postat psi-luneala ai zis că nu e prea târziu. Aşa zic şi eu. Tu hoinăreşte, îţi simt paşii prin apropiere în joacă de pisică fugară…ce poartă taine, ca mine, ca orişicine …recunoaşte

  8. Simt ca ne-ati impartasit o parte din sufletul dvs, iar dupa citirea gandurilor dvs impartasite imediat am asociat imaginea personalitatii dvs alaturi de palaria rosie si cocheta a Mademoisellei pe un sevalet alaturi de mai multe bijuterii!Nu ma intrebati de ce, dar asa am simtit!Numai ganduri bune!Va imbratisez cu drag!Elena

  9. Măi! Tu ai fost la mine acasă! Ar trebui să mai vii, să vezi că palaria rosie are alt loc si bijuteriile la fel. De ce te-ai oprit la povestea asta…Elenuş? Şi când vei renunta la dvs? Măcar pe blog…că nu-mi vezi ochii. Dacă spun altcuiva Elenuş…şi nu o cunosc personal…zău că nu e de rau. E de foarte bine! Fata aceea e o frumusete de om! Iar dacă fata are alt nume…tot o imbratisare primeste…mai putin anonimă…dar cu drag. Ce mă mai chinui…

  10. Ai reusit s-o faci atat de reala pe Mademoiselle…
    Foarte frumoasa amintirea ta despre aceasta femeie casta. Eu o inteleg atat de bine…

    P.S.- Vad ca nu-i gluma. E moderare. Parca nu era… 🙁

  11. Elly, iartă-mă cu moderarea! Se pare că usa nu o mai deschid tuturor. Nu-mi place, dar provocam alte minuni, de care, zău, nu am timp. Nu cer laude, dar măcar nu intra toata lumea ca pe bulevard. Ştiu că tu nu ai asa ceva pe blog dar asta e. Nu stiu de ce dar mi s-a parut cand am gasit comentariile tale ca erai la femeia in albastru din alta postare. Ştii că am găsit la tine o poveste dedicata mătusii tale. De ce nu o continui? Ca si tine, mor dupa astfel de povesti.

  12. Pai povestea aceea doar ii e dedicata matusii mele. Nimic din poveste nu e despre matusa, nu ea este vreunul dintre personaje. Personajele acelea insa sunt din povestile matusii despre rude indepartate, din partea bunicii mele paterne 🙂 A avut un neam foarte mare care mai traieste in niste mici amintiri ramase in capul meu, unele probabil distorsionate. Tata nu are darul povestirii si nici nu tine minte atatea chestii si amanunte pe care doar femeile le remarca. 😉
    Poate vreodata voi scrie cate ceva si despre matusa… S-ar putea, depinde de starea in care ma aflu. 🙂

  13. Relativ la moderare…nu stiu de ce, am fost ferita de reactii ciudate la articole. Candva, la un articol, s-au starnit niste pasiuni. Este vorba despre o poveste ca o poveste dar care a nemultumit groaznic un om al bisericii. Nici macar atunci nu m-am gandit sa introduc moderare. Nu zic sa revii la „fara”, eu doar povestesc despre experienta mea. Nu imi explic cum de unii pot lua personal anumite postari sau poate si mai rau. Macar cei care le iau ca pe un afront personal ar mai avea o justificare. Restul, absolut deloc. In fine…nu-i obligatoriu sa faci public ce am scris aici. Voi intelege. 🙂 Te pup.

  14. Ce frumos! M-ai facut sa ma gandesc la Madame a mea, fina si gratioasa ca o balerina, cu cocul ei perfect si bijuteriile spectaculoase, care spuneau fiecare cate o poveste pe masura. Abia acum realizez ca Madame traieste, in amintirea mea e la fel de vie. Inca o aud spunandu-ne „mes enfants”, iar dragostea ei pentru limba si cultura franceza a devenit si a mea… 🙂

    1. ..cred ca toate profesoarele de franceza au ceva special. Doua am avut și amandoua mi-au lasat emotii despre care inca n-am scris, dar le retraiesc in mine. Sa stii ca nu sunt neserioasa cu raspunsul la comentarii, pur si simplu nici in clipa de fata blogul nu imi functioneaza perfect, de imi vine sa il inchid cu totul…, prea complicat pare..

    1. Nu știu, Em. Pare devotament, nu iubire absoluta, sau nu ceea ce cred eu despre iubire. A fost doar un personaj special de care mă bucur ca mi-am amintit. Stii? N-avea pe nimeni și cineva mi-a zis candva ca atunci cand iți pomenesti mortii sa pui și unul de care nimeni nu isi mai aminteste. Te imbratisez.

  15. Şi uite aşa mi-am început duminica în cuvinte ce şoptesc amintiri dragi. Să ne fie de poveste întreaga zi! O poveste frumoasă pe acorduri de octombrie care tocmai începe cu soare blând peste ruginiul din jur. ☺

    1. Da, intamplarea face sa prinda contur de octombrie, Mademoiselle a mea. Sper ca de marti sa-mi intru si eu in normal. Am casa plina de costume populare, musafiri si amintiri care bune, care mă incomodeaza…putin. Totul devine poveste și de poveste, asa cum spui. O lună și o duminică….minunate să ai. Multumesc pentru tot!

Lasă un răspuns