Mărgăritar-catchy

Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

Mereu am fost fascinată de oamenii cu chip și cu trecere lungă dar de care nimeni nu își amintește …ușor. Poate faptul că nu au avut copii, poate că viața lor diferită i-a făcut să rămână doar virgule în poveștile altora. Așa v-am povestit de Ioan, omul pădurilor, de Tanti Ana sau de Mademoiselle a mea. Deși au povești diferite, niciunii nu au reușit a exista după canoanele și regulile celor mulți, iar bătrânețea i-a găsit rătăcind în lumi create în așa fel încât, acum, gândindu-mă, nu aș schimba nimic. Au avut scenarii originale și au reușit să izbândească necuprinși de iubire de oameni ci a vreunei ființe care le-a fost martor în viața lor neobișnuită.
Despre personajul de azi, nu știu prea multe, dar vă las vouă puterea de a adăuga alte lucruri, alte amănunte care, probabil, vor pleca din percepțiile mele despre femeia cu turban. Căci așa s-a născut povestea, din percepții personale, din senzații și amintiri fragile, dintr-un timp care mie îmi pare extrem, extrem de îndepărtat:
„Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa, ca peste noapte. Dintr-odată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri. Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute, peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele, dar cu toate astea alte lucruri frapau și dădeau frâu imaginației. Părea atât de bătrână, încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate. Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite, iar trupul și-l înfășura într-un halat gros și lung, până în pământ, confecționat dintr-un molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuţi. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o în putere, mai vie decât acum, căci ochii noștri o descoseau, cu obsesie zilnică și fără rușine, prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil între scena vieții sale și drumul de la stradă. Oricine îi putea fi spectator, iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât în mintea noastră, niciodată într-a sa.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumină electrică nu avea și…(aveți textul complet pe catchy, acesta nefiind decât un fragment de interior).

Este una dintre cele mai dragi  scrieri ale mele și chiar mi-as dori să o citiți așa cum am scris-o, din dragoste pentru cei care nu știu dacă vor primi vreodată de la cineva vreo rugăciune de pomenire. Aceasta a fost rugăciunea mea către un om care a existat ..cândva.

pisicuta

14 gânduri despre „Poveste cu un om de care nu-și mai amintește nimeni

    1. Potecuță, mereu poveștile cu arome știute ne fac să vibrăm; doar gândul că cineva dintre noi a fost acolo, prezent în acțiune, îndulcește percepția.

  1. Curios că n-ai încercat să dezlegi misterul apariţiei/dispariţiei pisicilor probabil legat de cel al felului în care îşi făcea aprovizionarea.
    Deh, bărbaţii, mai ales scorpionii sunt mai pragmatici. 🙂

    1. Tu esti aparte. La noi acasa, scorpionul de soț iubește misterul, iar eu vad logic „asa zis-ul mister”. A fost ciudata aparitia lor, in primul rand, iar disparitiile, dincolo de sursa de hrana, au fost ciudate caci nimeni nu părea să aibă o pisică in plus in ograda. Dar cine poate sti ce a fost acolo. Cand am scris povestea, un om al satului mi-a zis ca se astepta sa scriu despre orice, numai despre ciudata intamplare cu d-na Mimi..nu. A fost ca un episod cu finsal neasteptat.

  2. O succinta,dar profunda povestire,cu un erou enigmatic,un suflet pretios,unic, trecut prin dimensiunea relativa a existentei efemere,acumulând informatii si valori ale IUBIRII ABSOLUTE scrise în ‘Cartea vietii identitatii personale”,(pasaport pentru eternitate) necesar fiecaruia dintre noi la trecerea ‘frontierei’ spatio-temporale,care ne va asigura continuarea calatoriei într-o noua dimensiune a perceptiei,TIMPULUI .
    Continuarea calatoriei spatio-temporale,a fiecaruia dintre noi,tine de calitatea si cantitatea ‘combustibilului’ acumulat în ‘rezervor’ si de întretinerea ‘vehicolului’ în care sufletul este ‘pilotul’ acestui ‘vehicol’. Respectând ‘indicatoarele’,cunoscânt ‘directia si traseul’,neabatându-ne de la Calea Autentica,beneficiari ai unei ‘asigurari de viata originala’,vom profita de un adevarat voyage de vacanta,ce se va derula pe tot traseul prin aceasta dimensiune într-o fericire si pace continua pâna la trecerea ‘frontierei’…

    1. ..da, personajul meu a venit ca o lectie, ca iși poti duce „crucea” asa cum Dumnezeu te lasa pe pamant, fara sa fii neaparat incadrat in sabloanele unei societati. Am fost fascinata de existenta acestei femei, ruptă parca dintr-un basm ireal..

  3. Am citit și recitit …ca și altădată cuvintele tale m-au transpus în poveste, am simțit până și mirosul fumului de țigară. Mă gândesc, câte alte povești ne-ai fi putut scrie dacă atunci, demult, ai fi pătruns mai adânc în tainele doamnei Mimi.

    1. Nu treceai dincolo de plasa aia. Nu exagerez, noi ne zgâiam la ea, zeci de minute iar ea nici măcar nu ne „ușuia” de acolo. Ziceai ca nu ne vede. Fascinant..

    1. Da, iubesc pietrele si oamenii-pietre. Si tu esti om-piatra, una pictata cu sensibilitate și culori de toamna. Eu sunt om-pisică, ador pisicile. De fapt, iubesc multe lucruri și ma bucur ca prin scris am realizat cat de fain e sa adori lucrurile simple, te scapa de multe din năzuințe fără rost…

    1. ..te-am citit, deunazi, ca pe o poveste și mi-ai umplut inima de frumos…

      …da, uneori cuvintele iau forme neasteptate. Niciodata nu stiu despre ce voi scrie, cand mă ia duhul scrisului

Lasă un răspuns