Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Ioan, omul pădurilor

 

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără o stea norocoasă, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare.  Cu tenul alb, ca de var, ciudat pentru cât stă în aer liber, semn că întunericul îi e prieten fidel. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.
Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei.
Ioan mi-e vecin. Nu are nevoie de acte pentru asta. El nu-şi intabulează pădurea şi nici nu plăteşte impozit pe pământul rece pe care doarme. El are casă ….o peşteră şi nişte pietre. În peşteră e vuiet şi pare periculos. Îşi ascunde acolo câteva lucruşoare şi stă tot sub al lui cer liber. Singur. Prea singur! El nu e prietenul câinilor. Nu vrea. Dar e prietenul pietrelor şi al frunzelor. Nu vă închipuiţi că acceptă mila, nici compasiune, nici atenţie. Nimic. Aparent nu-i pasă de nimeni şi de nimic.
Mai cere când şi când o ţigară sau un bănuţ. Cu mâncarea îi e teamă. Să nu-l otrăvească careva, gândeşte. Dar tot acceptă. Nu are de ales. Ioan nu-şi aduce în casa lui niciun tovarăş. E un loc prea bun pentru oamenii fără adăpost. Ferit, un loc neştiut de jumătate de Braşov. Chiar şi mai mult. Puţină lume a nimerit vreodată pe strada mea, strada lui. Ştie că orice om fără adăpost, care ar veni în plus acolo, ar însemna fuga lui, rătăcirea spre altă zonă şi,  automat, respectatul de reguli. El nu poate respecta reguli. Doar pe cele proprii. Atât.
Cu greu l-au făcut voluntarii să se adăpostească pe timp de ger năprasnic. Bănuim, totuşi, că foloseşte adăposturile sociale, altfel miracolul supravieţuirii sale, de la iarnă la iarnă, ar fi prea mare şi prea de neînţeles. Atunci când  dispare şi îl vedem revenind după iarnă, tare ne  mai minunăm!  Nu ştim cum rezistă trupul lui firav la atâta chin. Omul pădurii nu are mintea limpede dar nici nu vezi în jurul lui punguţe cu aurolac. Vezi pahare de plastic, ţigări şi zeci de pacheţele de ness 3 în 1. Mai vezi reviste de rebusuri, dar rar, semn că mintea lui pare tulbure doar când e în conversaţie cu noi sau când ne simte prin preajmă.
Nu s-ar osteni să facă ceva pentru un leuţ, pentru un vas cu mâncare. Nu l-ar pune nimeni să facă un anume lucru, dacă totuşi, în urma lui nu ar rămâne un morman de pungi, zdrenţe, caserole de smântână, vreascuri şi pachete goale de ţigări. Oricât l-am ruga să le strângă, nu o face. Fuge. Fuge spre alte zone şi ţie nu-ţi rămâne decât să cureţi tu, locul.  E ca într-un cerc vicios. Ştii că doar regulile lui au sens pentru el, dar nici nu poţi asista neputincios. Atunci, mila asezonată cu indignare te transformă pe tine în orice dar nu într-un bun creştin. Nu-l înţelegi totdeauna. Dar oare cum ai putea când regulile lui sunt altele, visele lui stau doar într-o supravieţuire de o zi, iar şi iar, până se scurge viaţa din el, din zori şi până în noapte, mereu, mereu?
Într-o noapte de Paşte avea un morman de lumânări în mână. Le aprindea şi le înfigea în pământ pe toată poteca noastră. Un vecin în urma lui le stingea. Casele noastre sunt toate din lemn. În mintea lui, loc pentru un astfel de pericol nu era. Vecinul nu se obosea să-i spună ceva. Ştia că ar fi fost inutil. Eu m-am bucurat pentru altceva, în acel moment. Oricât îi era  de greu,  Ioan  nu uita că şi el e fiul lui Dumnezeu. Era fericit într-o sărbătoare creştină.  Se închina şi aducea lumină. În casa lui: casa pădurii.
De multe ori trecătorii, care se îndreaptă dincolo de locuinţa noastră, dau cu ochii de el şi se opresc. El stă întins, ca într-un pat larg de pământ, cu speteze din ramuri de copac tapetat cu pietre. Dar trecătorii nu văd asta. Ei văd un om dubios de lejer, într-o poziţie nefirească ce îi inhibă şi îi face să fie reţinuţi. Prea reţinuţi. Unii, de teamă, se întorc. E drept că şi singurul căţel ce îi stă alături, dar de la ceva depărtare, e oarecum prezent.  Ioan al nostru rar se mişcă din locul lui. Nu-i vede, nu-i simte, parcă nu i-ar păsa de nimic din jurul lui. Şi chiar nu-i pasă. Uneori, ore întregi, ciocneşte două pietre. Aproape că m-am obişnuit cu bătăile alea repetabile, care îi fac simţită prezenţa din casă. Rar, spre dimineaţă, când somnul meu nu mai e atât de profund, mă îndeamnă la un strigăt ce imploră liniştea. Se opreşte, dar doar pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi placă a sunetelor de durere…: boc, poc, poc, boc….Groaznic. Îl las în pace să-şi decline  sufletul în poveşti cântătoare doar de el ştiute şi, miraculos, aproape că nu mai aud nimic. Mie sunetul pietrelor îmi sună a ocnă, dar ştiu că ocna lui e autoimpusă, după cum aveam să aflu, la un moment dat.
Nu ştiu ce sentimente vă vor încerca pe voi citind rândurile mele, dar vă spun, eu le-am avut pe toate: curiozitate, teamă, milă, compasiune, indignare, mirare, admiraţie dar şi multe altele care nu merită spuse. Nu. Pentru că aparenta lui nebunie, ce pare să-l fi cuprins de multa vreme, e o ecuaţie cu multe necunoscute pentru mine. Nu pot face nimic pentru el. Nici să-l ajut, măcar. Şi asta – cu hrana sau altceva nu se pune! El vrea să fie omul pădurii. Singurul om al pădurii. Omul liber, lunatic, cu păr vâlvoi şi două pietre în mână,  din care scoate, cum poate, un cântec al durerii de el ştiute, al supravieţuirii şi al nebuniei dulci ce-l ţine departe de lume, departe de cuvinte, departe de normalitatea celorlalţi. El e Ioan. Cel cu un singur nume şi făr’ de vise. A păstrat doar unul: că va fi, pentru el,  un …..mâine. Atât!
 bosket
11 iulie 2013, reașezată azi, pentru ca versurile poemului Un om, pe drum de lut, mi-au adus aminte de acelasi om care rătăceste mereu pe drumuri cunoscute.

42 de gânduri despre „Ioan, omul pădurilor

  1. Am vazut odata din tren, un om asemeni celui descris de tine, spalandu-si rufele la un rau. Cineva din tren ne-a spus ca traia intr-o pestera de multi ani. Se pare ca nu era singurul. Nici atunci, si nu cred ca este nici acum. Nu mai stiu unde mergeam. M-am intrebat mereu ce poate determina un om sa traiasca astfel. Singuratatea este alegerea lui sau este tot ce i-a ramas?

    1. …cazuri de oameni ce rămân pe drumuri cunosc, din păcate. Totuşi, Ioan, este un caz atipic. Nu se înhăitează cu alţi oameni fără adăpost, nu bea, lucru rar, doar cafea şi cola; cineva îmi spunea că mintea lui a ramas blocată undeva intr-un segment pe care nu il mai depăseste. Greu mi-a spus cum il cheamă, iar alte vorbe scoti şi mai greu de la el. Vieti duse int-o altă formă, pe care noi, oricât ne-am strădui, nu o vom putea întelege.

    1. …cred că ai simţit din textul meu şi teama mea instinctivă nu de el, ci de mintea lui rătăcită, de lipsa responsabilităţii, măcar pe bucăţica lui unde trăieste…

  2. Cine știe câte a adunat sufletul lui într-o viață, cine știe din ce motive și-a ales lumea lui, poate sătul de răutatea celei în care trăim…

    1. …multă vreme mi-am dorit doar să presupun că a fugit de lumea asta mare şi nedreaptă, văzându-i sălbăticia dar blândeţea ochilor ce parcă spun poveşti diferite iti vine sa intrebi ce e cu el. Doar că nu-mi răspunde.Tace, priveşte prin tine şi cere un bănuţ.ATÂT.

  3. Excelent scris, excelent! Aș comenta, dar nu pot. De emoție. De durere. De neputință. Din neștiință. Sunt depășită. Suferința celor vulnerabili mă rănește și mă învinovățește. Simt mereu că sunt obligată să trăiesc eu greul celorlalți, să le fie lor mai ușor, și pentru că nu fac aceasta, mă simt vinovată. Vreau să pot opri bolile părinților mei să-i roadă, să le prelungesc viețile, să le alung motivele de amărăciune. Sunt mai „nebună” decât Ioan, nu înțeleg cum de-i scapă omului autocontrolul, cum de nu-și mai poate purta, de la un punct încolo, de grijă. Privesc, dar tot oarbă trăiesc, neputând pricepe, nevrând să pricep. Oameni mari: ce se întâmplă cu noi, de dăm în mintea copiilor? Mamă, tată, domnule, doamnă, tanti, nene: reveniți-vă, sunteți VOI părinții noștri, și unchii noștri, și frații noștri mai mari, nu copiii, nici nepoții care vă suntem vouă! Fiți puternici, înțelepți, doriți-vă să trăiți!

    1. M-ai impresionat, Ioana. Tare. M-ai adus aproape de tine, de felul tău deosebit de a fi, unde lumea poate fi mai bună şi unde inimile oamenilor ar trebui să se încălzească doar citind astfel de cuvinte.Nu toti suntem puternici, ne pierdem, dezamăgim, ne dezamăgim pe noi înşine.Uneori ajungem atât de jos încât e greu să te ridici şi să retrăieşti firesc, ca şi cand nimic nu s-a intâmplat. Am avut un moment in viată in care imi doream să fiu precum Ioan. Totul o luase razna: eu, viata mea, crezurile şi ambitiile mele, prieteni, neprieteni. TOT. M-a salvat Dumnezeu şi iubirea lui Mihai. Pentru unii oameni, insă, şi nu mi-e ruşine să spun public asta, …eu voi fi precum …IOAN…PIERDUTĂ. Doar eu ştiu, in schimb, că trebuia să fac greseli, să mă chinui şi să aflu iubirea, puterea şi împăcarea cu sine. Aici mai am de lucrat, dar chiar şi cu ajutorul tău…voi reusi s-o fac total.Multumesc.

    1. …mult am suferit perioada asta că nu am putut scrie, dar uneori e bine să mai scoţi la inaintare şi lucruri dosite.Mulţumesc, psi…pentru tot.

    1. …venind de la tine…complimentul mă onorează şi mă bucură enorm. Da, mi-am făcut căsută nouă dar am neglijat-o prin lipsa-mi din blogosferă.Mulţumesc.

  4. rabdatoareo! te-ai invatat sa asculti si muzica aparent dizarmonica in conceptia conventiei artistice, dar cu semnificatie interioara, sau maicar incercare de a semnifica ceva pentru emitator! cat despre chinul lui Ioan el se dilueaza din cand in cand (a se citi frecvent) de cate ori pocaneste pietrele in muzica lui cu rol kathartic!
    duminica faina si tie pe unde-oi fi fiind! 🙂

    1. …eram la Iaşi in duminica ce sper să fi fost faină şi pentru tine.Eu am ascultat muzica…soacrei.Nu stiu dacă nu o voi adora de acum incolo pe a lui Ioan, la o adică pe sunetul pietrelor pot pune vorbe dulci şi armonioase, doar să vreau. Ce imaginaţie ai….

  5. Prizonier în propria-i libertate,
    prizonier în propria minte,
    gratii de tăcere, zid de necuvinte
    îl păzesc de viaţă, de dragoste, de toate…

    1. …prizonier în soare, prizonier în noapte,
      cu pat de pământ şi cu vânt ca şoapte,
      el işi poartă paşii prin frunziş de drum,
      iar lumea se uită …la bietul nebun…

  6. M-a cutremurat povestea. Nici nu vreau sa imi inchipui cum e sa traiasca cineva asa. Regulile pe care le respectam noi sunt învățate, iar unele lucruri le facem ca sa nu intram in conflict cu legea, cu anormalul. Lui ce i se poate intampla daca nu respecta legile? N-au ce sa-i ia, n-au ce sa-i faca..

    1. Nici nu cred ca poate gandi astfel. Nu poate. Noi facem curat pentru ca vrem, pentru ca ne deranjeaza, pentru ca avem standardele noastre de curatenie si puritate. Gandeste-te la poveste fara fragmentul acesta- va fi doar un om ca multi altii, unde picuram mila, și facem milostenie ca vrem noi. Altii fug, aleg sa fugă. El are o pensie, nu stiu daca e mica, mare, dar si acum, la trei ani de cand e scrisa povestea asta-pentru ca eu aleg sa scriu lucruri care se pot aseza oricand pe prima pagina ca si cand sunt scrise ieri- el traieste la fel, noi la fel punem mancare pe pervaz, dam un banut, o haina, dar nu poti interveni in mintea si alegerile sale. Multumesc pentru semn, mămică fericită.

  7. Omul prizonier al propriei libertăți. Greu de dus libertatea aceasta, împotriva celor „normali”. Impresionantă povestea ta. Și din păcate acest Ioan e doar unul din mulții Ioan-i de pe acest pământ.

    1. Da, el e Ioan-ul meu, vecinul din pădure, vecinul care se va bucura mereu mai mult pentru o cană de cafea decat pentru un blid de mâncare, omul nălucă, ce are un dram de pensie, zic unii și care traieste pe strada de foarte mult timp, desi eu nu-l stiu decat din 2008. E omul poveste dintr-o multime de alte povesti de acest gen.

  8. Singurătatea este o alegere personală, ca și muțenia aceea autoimpusă. Ce se ascunde îndărătul lor? Poate o mare dezamăgire, poate o dramă nespusă. Încercăm să-i apreciem după standardele noastre pe astfel de oameni. Dar nu totdeauna standardele se potrivesc. Pe lângă singurătate a ales și izolarea. Această alegere pare un semn de înțelepciune. Contradicții pe care, poate în alte forme, le găsim și prin noi, printre noi, cei ce ne autointitulăm „normali”. Uneori mă și întreb: care este adevărata normalitate? Gândul meu caută înfrățirea cu natura, într-o lume supratehnologizată. El face această înfrățire, chiar dacă este discutabilă modalitatea de aplicare a ei. Cândva, acele borte în stâncă aveau utilizare militară. Azi, un om ce pare că și-a pierdut normalitatea i-a găsit uneia dintre ele o utilizare pașnică. Schimbăm rolurile?

    Nu te dezici de rolul tău de povestitoare, faci asta cu deosebit talent și suflet.

  9. As putea vorbi despre el intr-o multime de vorbe pentru ca e mult mai fascinant decat am reușit eu sa concentrez intr-un numar de cuvinte autoimpuse. Eu am mai vazut oameni ca el și in celelalte locuri in care am trait, dar aceia nu erau singuri, nu traiau singuri, formau grupuri mici care se aparau la nevoie, dar iscau și alte certuri și mici scandaluri. El, nu. Aici e un loc ferit, daca s-ar afla de către alții, ar veni iute si politia, i-ar goni, iar el nu-și doreste asta. Nici nu știi ce vuiet și frig e in acea pesteră. Nici vorba sa se poata adăposti acolo, doar lucruri iși ascunde in ea, el cautand locuri pe care chiar nici nu-mi doresc a le sti, desi le bănuiesc. Restul e o poveste despre normalitatea unui om pădure. Ce-om ști noi? Stiu doar ca, uneori,mă sperie tare cand il surprind uitandu-se in casa, sau chiar incercand sa priveasca la tv. E o lupta in mine intre disconfort și acceptare. De cele mai multe ori, fug din calea privirii lui și atat.

    Multumesc pentru aprecieri. Aceasta poveste e scrisa la puțin timp după ce am descoperit ca pot face asta, am asezat-o și intr-o duzina, prin 2014. Raman cu ideea ca atunci scriam un pic altfel, mai nepervertită de frumusetea altor bloguri. Poate si de asta nu colind eu toate blogurile celor care au darul povestilor, vreau sa pastrez cat mai mult din ceea ce cred ca sunt eu.

    1. Da. Nu spune nimănui nimic. Oamenii, de atatia ani, tes povesti in jurul lui. Se pare, totuși, ca are scoala suficienta, pentru ca nevoile lui sunt ..diferite de a celor ce bantuie pe strazi. Si apropo de asta, și cand îi dai mâncare nu te lasa sa îi pui mai mult decat are nevoie. E un om special…

  10. Buna seara Adriana !
    Miscatoare dar intensa povestire ! 🙂
    Dupa parerea mea , articolul de fata ar trebui sa constituie
    CAPITOLUL I al ROMANULUI cu acelasi TITLU :
    ” Ioan,omul padurilor” ! 🙂
    Vorbesc foarte serios ! 🙂
    Nu-ti lasa talentul sa se iroseasca ! 🙁
    Apuca-te de treaba ! 🙂
    Succes ! 🙂
    O seara pe placul domniei tale ! 🙂
    Cu stima,
    Aliosa.

    1. Alioșa, mulțumesc pentru aprecieri. Nu știu daca am subiectul potrivit pentru o carte, nu am, de fapt, decat inclinatie spre proza scurta si versificare de ocazie. Am o indemânare subtila in a mă juca prin cuvinte, dar nu am disciplina si organizarea unui scriitor adevărat. De asta mă mulțumesc cu alt gen de coperti pentru o carte. Seara plăcută și vouă, am văzut pe blogul tau un Andrei, parcă, bucuros de iarnă, nu?

  11. Am să las ca semn al trecerii mele pe aici doar un citat…”există oameni cu o singură cămașă și cu un singur costum, care ne mișcă prin eleganță și prospețime. Le sunt curate mai ales mâinile…”(Tudor Bogdan)

  12. Cate ganduri te incearca citind aceasta poveste, cate sentimente si intrebari fara raspuns. Esti fantastica, Adriana. Chiar zilele trecute am vazut la tv un reportaj asemanator povestii tale (nu mai retin zona in care se retrasese omul). Acela avea totusi o familie si a decis sa traiasca ca un pustnic.

    1. Ceva e și cu Ioan al nostru, ca o pensie are. Cand il intrebi zice ca a fost ba zugrav, ba profesor. Nu pare fara scoala, dar cine poate sti ce e cu el. Acum ceva timp, a scuipat niste tineri. Astia l-au imbrancit si a ajuns la operatie cu piciorul. Cand a revenit era alt om, tuns, ingrijit, spalat. Nu a durat mult si a revenit la cum era de obicei. In plus, in loc de bocanitul pietrelor bocane si cu un baston in timp ce se deplaseaza. Bietul om. Uneori, tare ma sperii de el, cand imi apare la geam. Tip ca nebuna de nu zici ca stiu cine e.

  13. Frumos scris! Nu v-am mai citit de f. mult timp…Mi-ati retrezit dorul. Multumesc!

  14. Frumos condei, cititor de timp… ești expresia voinței launtrice sufletelor adanci. Te felicit pentru acest gest și inspirația avută. Stiu personajul… Îți vine să crezi, l-am surprins zâmbind!

    Te pup! Îți doresc toate cele bune, dragă prietenă!

    1. Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, insa inca ma intreb daca sa inchid acest blog sau sa-l las sa stea cuminte pe aici, chiar daca eu nu mai intru mai deloc presata de alte lucruri.

      Stii? Daca nu scriam atunci, acum l-as zugravi altfel, satula de amalgamul asta de nebunie si ciudatenie care il fac personaj incomod. Multumesc pentru aprecieri, da….mai zambeste uneori, insa si zambetul e furat de năluci primitive. Iți doresc numai bine și mult succes in tot ceea ce faci.

Comentariile sunt închise