Mărgăritar publicitar

Cum m-am apucat de citit

Salcâmii din fața casei bunicilor mei încă îmi foșnesc în minte de câte ori mă gândesc la oameni, cărți noi sau vechi și viața lor de zi cu zi. Doar ei îmi făceau mintea să zburde prin crengile lor imaginându-mi povești despre care nimeni nu-mi spunea că există. Din două abajururi de lampă îmi alcătuiam decor potrivit pentru vreo scenă nouă, aparte, în care adăugam lumini și umbre și un voal diafan care să-mi înnobileze scenariul tăcut, fără vorbe și cuvinte. Lumea din jurul meu era în continuă mișcare. Nimeni nu părea a-și face timp și pentru altele. Nimeni nu se oprea să-mi citească povești, din cărți cu coperți colorate; dar sufletul meu avea nevoie de ele, așa că-mi alcătuiam eu, din imagini, unele speciale. Nu am trăit precum în casele acelea perfecte cu pereții tapetați de cărți, cu biblioteci pline de comori despre care alții să-ți povestească, îndrumându-te, ca din întâmplare, spre minunea minunilor care să te facă să devorezi pagini cu miros de cerneală. Nimeni nu m-a dus la grădiniță și singura mea curiozitate era să aflu despre personajele care mi se arătau pe jocul de cuburi, printre puținele jucării educative pe care le-am avut în primii ani de viață. În casa bunicilor nu exista nicio carte. Noi, în tărâmul munților, aveam poveștile verzi, cu brazi cărora le ziceam sărut mâna, dar cam atât. Învățam poezii, așa cum se obișnuia pe atunci, prin viu grai, dar arareori mi se întâmpla să văd pe cineva buchisind litera cărtii. Îmi amintesc că voiam a desluși calendarul ortodox pe care bunica l-a avut, ca o constanta a vieții sale, pe peretele din odăița cu pereți albaștri. Atunci mi-am dat seama că tot ce-mi doresc e să știu singură a citi.
Nu, nu eram un copil activ; mai degrabă introvertit care avea nevoie de prieteni buni și siguri, care să-i vorbească așa cum își dorea și să-i deslușească tainele sufletului fără s-o judece. În  realitățile mele, însă, era zbatere și nimic duios. Și totuși, nu știu dacă lumea e alcătuită din scene care, puse cap la cap, îți dau povestea completă, dar mie toate mi s-au luminat în casa nașilor mei. Acolo, intram ca într-un sanctuar, unul special cu miros de mere și scorțișoară. Pe patul din bucătăria cea albă și mușcate în geam, unde vestita sobă Vesta ne-a oferit multă căldură, am descoperit  o lume de care cu greu m-am mai despărtit. Vrafuri întregi de cărți, reviste, broșuri, rebusuri, magazine istorice, îmi întregeau dorințe adormite. Dar nici măcar atunci n-am aflat de ce erau atat de importante, încât își aveau locul lor, direct în pat, lângă perne. De câte ori ajungeam acolo, nașa mea punea o casetă audio cu povești. Descopeream astfel, ca o revelație, personajele mele din cuburi. Nu mă dezlipeam. Mângâiam, apoi, cu privirea, fiecare copertă a cărților pe care ei mi le dăruiau știind că îmi vor da drumul unor emoții. Cred că erau magicieni, în ceea ce mă privește, căci erau singurii care observau foamea asta a mea și curiozitatea ce mocnea în mine, neîmpărtășită celor care mă creșteau, cu greu, prin camere în care ne înghesuiam cu toții, dar care era singurul „acasă” cunoscut.
Și pentru că totul are un început, atunci am descoperit și camera cărților, din casa nașilor. Atunci am înțeles că aș putea afla mai multe doar răsfoind pagini ce dormeau liniștit pe socluri înalte ca niște obiecte de preț. Am învățat repede a citi și viața mea s-a schimbat definitiv. Îmi amintesc și acum că prima carte citită a fost una primită ca premiu – „Legende populare românești”  urmată de „Ursul păcălit de vulpe”, dar multă vreme librăria mea de suflet a fost cămăruța de la stradă, din casa nașilor. Cu o delicatețe desăvârșită, nașa îmi sugera începuturi molcome cu basme de Andersen, Frații Grimm, cu Povești Nemuritoare.
M-am îndrăgostit atunci, total, de „Șeherezada și ale ei 1001 de nopți”, dar cel care m-a așezat cu mână forte pe făgașul cărților de beletristică a fost nașul, acel bărbat simbol care a rămas ca un dascăl perfect în mintea și inima mea. El mi-a spus atunci ce să urmăresc într-o carte, că fiecare descriere și metaforă m-ar putea urca sau coborî în senzații pe care, culmea, le voi păstra toată viața.  Și așa a fost. O clipă nu am putut uita scena cu  generalul Suflețel din „Singur pe lume” sau cum m-am bătut și eu împreună cu mușchetarii reginei. N-am uitat de misterele și aventurile Cireșarilor dar nici de „Elevul Dima dintr-a șaptea”. Am păstrat definitiv comorile lui Monte Cristo și am avut mereu sprijin chiar și atunci când tata nu-mi dădea voie să citesc mai mult căci, deh, erau factori perturbatori în ale învățatului, credea el. Apoi, am devorat scene de dragoste împlinită sau nu, trecând ușor la lucruri din ce în ce mai serioase. Am râs cu „Soldatul Svejk” și m-am pierdut in versurile lui Marin Sorescu, preferatul meu.
Cum m-am apucat de citit? Cu grijă, teamă, curiozitate și avânt, cu nevoie de evadare din realități obositoare, în niște timpuri ce-mi par desprinse din povești cu turtă dulce. Singura îndeletnicire  constantă într-o viață cu suișuri și coborâri, unica dragoste ce ține de mai bine de 40 de ani.
Nu cred deloc în replicile unora care spun că vremurile de dinainte, neoferind alternative, îți lăsau cartea ca fiind singurul mod de refugiu. Când mediul ți-e ostil, alternativa nu pare a fi la îndemâna oricui. Am trăit într-un cartier muncitoresc și știu ce spun.
Mereu, însă, Universul ne dăruiește oameni-îngeri și locuri unde cărțile sunt lăsate a fi împreună pentru mulți rătăciți cu nevoie de cuvânt scris. Nu știu dacă începând a citi mi-am deschis inima, dar, sigur, în ea am închis o lume aparte. Doar a mea. Niciodată nu voi îndemna oamenii să citească. Mi se pare absurd. Nici nu aș putea contabiliza viața din punctul ăsta de vedere. Știu, însă, că e cel mai la îndemână lucru pentru cunoaștere, ca într-o tinerețe fără bătrânețe a slovei.
Articol ce răspunde provocării Libris – ??? ?-?? ?????? ?? ????? – , cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov.

Mărgăritare împărțite cu tine · Mărgăritare versificate

Eu sunt tot ce vrei să fiu

Din sobă sar scântei,
Scântei ce nu aprind nimic în jur,
Ca nişte vorbe rătăcite împrejur,
Ce nu ating, chiar dacă vrei,
Dar lasă urme pe podea,
Ca vorba grea.
 
 
 
Şi-i cald, şi-n vatră sunt tăciuni
Aprinşi. Nu-i chip s-adorm,
Nu-i chip să prind minciuni
Din vorbe ce trimiţi… molcom
Exact …prin somn
 
Din rubiniul vinului matur
Încerc să îmi îmbăt tăceri,
Adulmec parfumate adieri,
Dar cad pe dantelate pături,
În ațipiri fără înnoptări
…și asteptări.
 
Iubirea-i culcușită strâns
Pe baldachine, prin cașmir,
Visează lumi și beduini
Și nu-i e clar de-i sunt popas
Sau doar Șeherezadă-n vis,
…de necuprins.
Dar eu mă știu că torc povești
Si-ți mângâi părul și te port
In fiecare sunet din alcov,
În farmece de curtezană,
Șeherezadă, amazoană, caci eu sunt tot
….ce vrei sa fiu. Atâta știu.
 
 noi-noi
Eram datoare cuiva cu un poem de dragoste. Atat mi-a iesit.
*Din ciclul – Momente cu tine
Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Povestea unor cuvinte care s-au așezat cum au vrut

Ei bine, am primit 12 cuvinte pe care nu am vrut să le fac poveste de Crăciun deși cam asta inspirau dumnealor. Ziceți voi dacă- mos, elf, ingeras, beteala, lumanari, clopotei, reni, desaga, rosu,cozonac,colindatori, pachete- nu te duc cu gândul la ceva de sezon? În fine, e o duzină de cuvinte însrisă în același tabel găzduit de Eddie:

Pe terasa cafenelei, o fată cu un pulovăr alb stătea cu o țigară în mână și cu o carte în cealaltă. Sprijinită de o lădiță, în care fusese încropit un aranjament cu un moș și o desagă, un elf, o sanie cu doi reni și o crenguță de brad cu ceva beteală și clopoței, își privea obsesiv bocancii gri verzui. Din când în când, mai trăgea câte un fum, cu un aer preocupat, dar cu o absență aparte la spectacolul din jurul său. Cartea din mâna stângă  lovi nasul cel roșu al uneia din figurini care, oricum, numai a ren nu semăna. În mai puțin de jumătate de minut, un chelner bondoc, cu un șort lung pe care scria ceva indescifrabil, se plantă lângă tânără. Adusese cu el miros de cozonac cald, iar ea îl adulmeca cu nări curioase.

-Nu puteți fuma aici. Si aveti grijă cu decorul. Tocmai l-ați mutilat pe Rudolf!

Ar fi trebuit sa fie amuzantă replica bărbatului, dar nici gutuile ce i se părea că le simte, nici mirosul de cozonac și nici tonul chelnerului nu păreau că fac parte din filmul ei. Se gândi, scurt, că aparențele iar o înșală, că e aproape imposibil să nu simtă puțină delicatețe în scena abia derulata. Îl privi pe tânăr, fără profunzime, ca și când ar fi fost invizibil, încuviințând din cap și îndepărtându-se de locul acela, chiar dacă era punct de întâlnire strategic

-Cât să termin țigara!, gândi ea, slobozind din nou rotocoale de fum.

Lumea o privea ciudat,  dar ea se amuză puțin, ca imediat să-și ia un aer firesc. Pe stradă treceau cete de  colindători care ar fi trebuit să atragă atenția mult mai mult. O doamnă, cu multe pachete în brațe, scăpă vreo două, doar uitându-se lung spre ea. Stinse țigara și o ajută. Doamna îi zâmbi cald, privind-o ochi în ochi, atentă și grijulie. O atinse ușor și îi strecură, fără să vadă, în filele cărtii, rămasă o clipă pe caldarâm, o hârtie roșie.

Se depărtă cu un zâmbet, cât să revină pe terasă la locul întâlnirii.  Era asteptată.

-Deja porti aripile? Aici? Pe stradă?, o intrebă el intrigat, privind insistent spre accesoriul care o făcea atat de vizibilă;

Ea nu raspunse. Iși dorise de când era mică aripi de îngeras, iar acum, când i se ivise ocazia să le poarte în reprezentația de la club, pornise cu ele direct de acasă.

O fetiță cu niște ochi ca două lumânări aprinse veni iute spre ea și o întrebă foarte serioasă:

-Ești degețica sau zână? Mă lași să te ating, puțin, doar puțin?

Băiatul le privi mustrător, dar fata ingeraș se aplecă și șopti ceva la urechea celei mici. Aceasta se schimbă repede la față, a râs zgomotos și fugi de unde venise. Era fericita, tare fericita, deși a luat cu ea secretul vorbelor.

Nici nu mai contează ce s-a întâmplat între vorba șoptită copilei și momentul în care s-a asezat în pat, seara târziu, dar abia atunci observă hârtia roșie din carte. Se trezi citind și mulțumind în gând pentru darul neașteptat:

Când aripi porți, porți lumea toată în jurul tău

Ai zboruri magice, alese prin cuvinte vii;

Când ai meniri de înger bun, în tot ce-i rău

Tu vei aduce râsete și bucurii,

Pe chipuri de copii.

Când te înalți în necuprins, de îndrăznesti,

În orice vrei, orice gândești,  în orice vis,

N-as vrea să uiti că din poeme și povești

Esti fata penelor ce dăruiesc tot ce-au promis.

Ești înger pământean și ai învins!

Îngerii nu sunt doar în cer. Poartă-ți aripile, omule, chiar dacă le rătăcești ani în șir sau le faci uitate prin cufere ferecate cu lacăte grele! Intr-o zi, tot găsești ceea ce îți este hărăzit! Doar să-ndrăznești! Si nu uita nu există „prea târziu”, „niciodată” sau „nu mie”. Se intâmplă și lucruri la care nici nu visai. Si, Doamne, cat de bine e!

Ps. Dincolo de povestea mea, v-aș ruga pe voi, cei pricepuți, să-mi spuneti cum pot pune o poezioara pe o imagine sau doar pe un fundal. Nu-mi iese, oricâte tutoriale as vedea.

aripi porti

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

NOAPTE BUNĂ, COPII !

Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?
Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!
Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.
Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?
Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?
M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.
Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!
Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.
Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.
Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.
Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca  pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg  şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.
Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:
Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?
-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.
O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu   copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.
Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….
Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani.  Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.
„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”
Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.
Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?!  Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa,  dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate,  cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.
Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt  „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era  că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea  în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.
Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci  cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.
„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu  doar în relaţia cu soţul meu……
Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.
 io9