Cămașa mea de noapte

 

Se scuturase toată iubirea din povești,
Cernea din ropotul de zâmbet întâmplări suave,
M-am așezat în drum și le-am cules, firesc,
Purtam, încă, pe mine, cămașa mea de noapte.

Zornăiau tainic fapte și… jurăminte fine,
În poala-mi de mătase se amestecau emoții,
Genunchii mei trădau ce dor mi-era de tine,
Iar pe cărări de piatră pierdusem doar saboții.

Desculță căutam ca-n basmul de demult,
Cu Hansel și cu Gretel, când semne au lăsat,
Vreo două mici istorii cu freamăt și tumult
Să întregesc romanul ce pare demodat.

Prin pletele-mi nuiele mi se ascunde fața,
N-am zămislit nuvela promisă printre șoapte,
Pe tivul invizibil se tighelise viața,
Iar eu, încă-mi purtam cămașa mea de noapte.

Mai bine adorm cuvinte, iubirile, trecutul,
Ce rost mai are acuma să țes povești tăcute?
Cămașa mea de noapte fusese, totuși, scutul
Realului din tine pitit în nopți absurde.

Nu mă trimite-n lume să prind muze boeme,
Voi pierde încet măsura și visele deșarte,
Și nu voi scrie cartea, nuvele sau poeme,
Mai bine aș adormi-n cămașa mea de noapte.

Și m-ai rescrie tu, privindu-mă cum dorm,
Cu mâna pe-a ta frunte, căci eu-ți vorbesc prin somn.

Sunt prizonieră-ntr-o vitrină

 

Sunt prizonieră-ntr-o vitrină,
sunt prizonieră fiindcă vreau
și nu ma tulbură vreo vină,
că îmi pun zâmbete la geam.

M-am așezat în nemișcare,
pare decorul demodat,
aceeași simplă așteptare
fără s-aștept, totuși, vreun sfat.

Vreo două mierle-am recuzită,
ciocnesc, ușor, fereastra mea,
tocmesc o oră și o clipă,
să topesc lumea în lumea mea.

Cad ploi, ninsori, bate lumina,
se văd furtunile cum tac,
eu șterg doar praful, fac cu mâna
și salut vremea de pe raft.

Stau în vitrina povestită,
am leagăn, am copac și flori,
am o pisică cam traznită
vreo patru câini, ca viu decor.

Sunt prizonieră fără cheie,
tu nu-nțelegi de ce m-am prins,
dar am vacanță între poeme
și muza smulsă dintr-un vis.

Iar de nu plec spre alte locuri,
nu-nseamnă asta mai nimic,
îmi număr timpul printre jocuri,
chiar dacă pare loz în plic.

Mă-nvart în lume, rătăcită,
îmi tulbur firea în povești,
vitrina mea nu e grăbită
aici se ascultă ce citești.

Afară, omul te întreabă,
dar nu așteaptă un răspuns,
pare mereu într-o mare grabă,
însă tot lui îi pari ascuns.

Și obosit de atâta zumzet,
și nevorbire în zgomot fin,
te întorci în locul tău cu foșnet;
da, în vitrina cu minuni!

 

…minuni cocoțate …pe unde se poate…..

 

..privind afară….
copaci și balansoare cu decoruri vii…

Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

 Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii:
De când mă plimb pe facebook, în zile cu încărcătură colectivă, evit oamenii cărora li se pare imbecilitate și ipocrizie faptul că ne căutăm puncte de legatură. Eu am învațat că am, fix, restul zilelor pentru gândurile ce nu se așază perfect în matcă, întrucât nu cred ca am avut toți numai amintiri perfecte sau trăiri înălțătoare, ori exemple care să umbrească imaginile care ies la suprafață. Si totuși, ca o amnezică asumată, remarc că, din tot greul copilăriei, căci despre ea e vorba deși putea fi la fel ..despre 1 decembrie, de exemplu, eu am rămas cu zâmbet pe față doar când mi-o amintesc pe sor’mea, pe la vreo doi anișori, pocind cuvinte, îmbrăcată într-un maieuț de-al meu, în care înnota perfect. Am rămas cu chematul la masă..unde, miraculos, eram patru în jurul ei, nu mâncam pe rând si pe pofte; am păstrat imaginile cu părul negru al celor ce atunci nu imi erau icoane.
Da, uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii…
Lumea e imperfectă, dar n-aș vrea-o altfel. E frumoasă așa pestriță, pistruiată, cu petice pe genunchi și cu coatele ei ascuțite, mereu pregatită să arate doar ce doreste. Oare cum e lumea–copil? Toată. Adunată, așa, într-un puzzle greu de asamblat, poate nedus niciodată într-o imagine perfectă. Ce ai pune tu acolo? Ce bucatică din tine? Eu tocmai v-am spus. În plus, am văzut cele mai frumoase și inedite fotografii din copilaria prietenilor mei și a ne-prietenilor și deja am jumătate din figurinele ce s-ar putea încropi într-o fotografie unică – cea a fericirii și inocenței. Ba, as adauga si un fond muzical:
Noi suntem ciupercuțe
Mititele si dragute
În ploaie noi iesim
Și mult ne veselim
(Așa cânta sora mea pe când nu avea nici doi anișori, cum spuneam mai sus.)
Prezentul e cu imagini trecute, pentru mine, căci nu am copii. Altii au, sunt și cei care au degeaba, pe unii nu-i intereseaza nefericirea altora dintr-o copilărie nu tocmai roz, dar sunt și acei care fac câte ceva și mai mereu sunt suspectați ….nu doar de intentii bune.
Lumea va vedea ce va dori, mereu, mereu.
Am crescut prea repede, vă asigur. Singurul lucru învățat bine e să ma bucur de ce am avut și am. Lângă noi stă neprevăzutul, la fel de hidos ca toate nedreptățile lumii.
Asa că sunt uneori punct, lângă punct, lângă punct, cât să facem legaturi între toți cei care chiar simt dar și atunci când datele problemelor nu sunt totdeauna perfecte. Și mereu voi adăuga amănunte noi, lucruri care aparent seamănă între ele, dar au un parfum anume căci:
„Nu cred că există om să nu adune în categoria „amintiri din copilărie” întâmplări demne de dus până colo… peste timp, când viața nu va mai părea mereu un nor plutitor cu vise ce se pot îndeplini. Clar, am și eu câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine, mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină.
Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri” de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i despre verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime la gândul fiecărui pas făcut fără mine; nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt… nu gătesc pentru copilul meu.
Copilăria de acum e un basm SF la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd. Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul său, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, gârlă nisipoasă, căldură sufocantă, Crivăț, de chirpici, de găini, vaci şi (mai mult aici)
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii
Uneori amnezică, dar des cu bătăi la poarta inimii

Povestiri din București, să ne trăiești!

Povestiri din București
Povestiri din București, să ne trăiești!
Anul 2012.  August 2012. Cu o lună înainte îmi făcusem cont de facebook. Zici că descoperisem America. Zilnic, mă minunam câtă informație trecuse pe lângă mine fără să mă fi gândit vreodată că am nevoie de ea. Voiam să mă bucur de timp liber, de natură, „nu să mă expun prin virtual”, cum aveam să aud,  după o vreme, de la  un om din juru-mi, tare mirat de cât dădeam eu din casă, să zic așa.
Numai că magnetul acesta mă atrăgea cu fiecare zi și deveneam din ce în ce mai nemulțumită, culmea.  Inevitabil, dupa foarte puțin timp, m-am plictisit și când eram pe punctul de a  renunța și  a mă-ntoarce în obișnuitul meu cel de toate zilele îmi apar în cale niște scrieri de care m-am îndrăgostit instantaneu.  Nu mai făceam nimic altceva pe facebook, nu interactionam, nu tu un  like, o impresie, o măslină, nimic,  ci citeam, ca pe o carte cu imagini vii, articol după articol. Îmi provoca o oarecare forfotă interioară totul, prin subiectele alese, dar mai ales prin  faptul că aveam senzația ca o simt în fiecare literă și pe cea care le scria, iar amalgamul acesta era ceea ce căutam eu, cu adevărat. Habar nu aveam, atunci, câți oameni de acest gen aveam  să cunosc, însă, pentru o vreme, ea a fost prima și singura.
La un moment dat, însă, am început să-mi las impresiile și să îmi doresc  să o felicit pe autoare, căci deja o simțeam ca făcând parte din mine. Nu era personaj să nu-l cunosc, să nu-l adulmec  si să nu-l simt trecut prin filtrul ei, apoi prin al meu. Am avut surpriza nu doar sa-mi raspundă la fiecare lucru lăsat  pe pagină, dar să și îmi sugereze unde sa caut, ce, și care mi-ar putea fi preferințele în funcție de ce îi arătam eu că m-a fascinat. Și din citit nu mă opream.
Ce mă uimea pe mine, de fapt, era modul în care își structura textele, cum făcea ca personajele sa pară într-un foileton, cu întâmplări adevărate, care se derula perfect în fata ochilor mei. Fiecare în episodul potrivit. La asta se adauga si faptul ca îmi doream a citi și oameni ce păreau că merg la piață cu mine, că în fiecare dimineață ne trezim în împrejurări asemănătoare și dăm drumul grijilor, iar ea, chiar, reușea să le pună în forme care nu mai semănau deloc a corvoadă și stres, ci o bagatelă a vieții, deși ironia era la colț de inimă, iar amarul se mai strecura pe alocuri chiar și în hohot de râs.   Lumea sa interioară se împletea perfect cu cea exterioară, iar cuvintele ajungeau exact unde le era menirea. la noi.
Cu cateva zile inainte de ziua sa de naștere, în august, Dana Fodor Mateescu, căci despre aceasta era vorba, mi-a intrat în suflet definitiv. Atunci am vorbit prima dată si,  brusc, s-a născut în mine o admiratie care nu m-a mai părăsit niciodată.  M-a îndrumat, mai apoi, spre Viorel Ilisoi, om care are un proiect minunat cu a sa  carte de reportaje, în prezent, și, de ce sa nu amintesc, tot ea a fost prima veriga in ceea ce se numeste „scrisul meu de azi”.  E lesne de înțeles că pe atunci nu știam nimic despre bloguri, da?
Că Dana Fodor Mateescu e mai mult decat un scriitor se stie deja. E un om fără astâmpăr,  un  jurnalist ce-și caută subiectele și în cele mai banale desfășurări ale vieții, care știe perfect cum să înfășoare un personaj în  hățiș de umor, ironie, descrieri amănunțite, insistând pe aspecte delicioase și neratând esențele care, de multe ori, sunt din cele mai surprinzătoare.
Cum am devenit informatoare și Povestile lui Daniel Ciripescu” au fost  picăturile ce m-au făcut fanul declarat al dragei mele, însă cu „Tembela până la moarte”…am atins apogeul, suferind de fiecare dată de câte ori descopeream textele sale furate de diversi care și le însușeau ca pe o pereche de șosete. Fără regrete.
Dana Fodor Mateescu a fost cea care m-a sustinut din prima clipă când a observat că mă bântuie gând de mâzgăleală creativă, a fost mereu cea care m-a încurajat chiar si când exprimarile mele nu erau din cele mai corecte sau inspirate și chiar daca îmi scriu propriile povești, acum,  o citesc cu același drag de parcă abia acum o descopăr, deși, recunosc, că multe scrieri  i le stiu și i le simt în mine, în amănunt.
Ea spune despre sine astfel: „Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori mă îmbracă de sus până jos, mi se prind de păr, la gât și de fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”
Nu, nu e atât. E mult mai mult, e culoare, hohot de râs, e strigăt de mamă împlinită, e fiica unor fluturi de noapte plecați în eternitate, e parte dintr-un întreg; e un întreg, e om făcut din povești, din amintiri, din trăiri de azi, de ieri, de mâine, e  durere pusă în zâmbet amar, e fascinantă și intră în noi, toți cei care o iubim prin poveștile sale. Și nu mai pleacă.
 Iar dacă ar pleca, ar fi treaba ei, dar mie mi-ar rămâne copertă și miros nou de cerneală și de alte povestiri. Unele din Bucuresti, zice ea. Poate asa mă  va face să iubesc Bucurestiul din nou, sau sa-l iubesc, acum, caci niciodata nu am fost prieteni, nici măcar când locuiam acolo. Mi-ar rămâne litere tipărite, într-un sfarsit, desi ea nu e la prima sa aparitie, având alte patru volume de proză aparute la Editura Mateescu. Si pentru că tot ce scrie  e cu zâmbet, dați-mi voie sa zâmbesc si să ma bucur pentru ca, mâine, 27 mai, la Bookfest,  între 14.45 – 15.45, draga mea va avea lansarea cărții ,,Povestiri din Bucuresti”, iar eu vă spun atât – dacă sunteți pe acolo, nu ratați o fotografie cu ea, măcar, cât să-mi faceți în ciudă că nu-i pot vedea  surâsul de Muchinuță fericită. Despre carte nu am ce spune, decât atât..că dacă o citești..parcă simți arome, vezi străduțe și descoperi oameni rătăciți prin desișurile vieții.
vă las un promo făcut de Nicușor Stan, prieten și sustinător al Danei noastre:

Draga mea, cartea ta a ajuns la mine și de azi…nu mai pleci. Rămâi cu mine, mereu, dar îți aștept poveștile vii,  fie că le simți pe tălpi, în degete sau le privești în ochi. Câtă vreme ni le dăruiești, totul e minunat.
Felicitari și succes, Muchinuță!

Călător cu umbre, prin lume de cuvinte

Când totul curge de la sine
Îmbălsămând povești de-o șchioapă,
Când treci pe strada fără nume
Curiozității dându-i roată,
Când furi din stropii de albastru
Luciri ce par rupte din soare,
Când masca sufletului cade
Lăsându-ți fluturii să zboare,
Când crești încetul cu încetul,
Din prag de ușă, lăsând semn
Și în Înalt îți este visul,
Din fire strânse într-un ghem,
Când știi ca ai, că ești, că bântui
In lumi de vorbe adormite,
Te simți  doar călător cu umbre
Prin lumea asta de cuvinte
Și pui la pălărie floare,
Aduni în pumni nisip uscat,
Să curgă precum în clepsidră
Tot timpul literei ce-a dat
Și o poveste fără taine,
Și taină fără de poveste,
Și întâmplarea fără haine,
Și hainele fără de zestre,
Iar din tumultul fără zbucium,
Doar acordat la muzici fine,
Am presarat printre cuvinte
Puțin din tine, și din mine;
Le-am tescuit doar prin emoții,
Am stors licoare cu nectar,
Și fara pic de remuscare
V-am îmbătat, iar cu un zar
V-am pus să mai jucați o dată
Ruleta unor vorbe simple,
Eu măsluind printr-o suflare,
Voi câștigand …vreo două clipe
…cu mine.