Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

De când mă ştiu am fost prea mare, prea bătrână sau prea serioasă. Chiar şi în pendulările singurătăţii mele am simţit aceste atribute ca  pietre de moară. Mama m-a avut la 16 ani. Am fost un prunc normal de 3,3 kg  şi 52 de centimetri, singurul moment când, cred, am fost atât de micuţă, încât bunică mea, săraca, se întreba întruna de o să facă ea om din mine sau nu.
Nu am fost un copil vesel, dar eram fericită în sătucul ăla uitat de lume şi departe de beneficiile omului modern. Am crescut, uşor derutată, cu două perechi de părinţi, recunoscându-i afectiv doar pe părinţii mamei. De neînţeles pentru tata care, oricum, îşi consuma frustrările fumând întruna şi boscorodindu-mă neîncetat:
Tu-ţi America mă-tii! EU sunt tac’-tu, ai înţeles?
-Ba nu!, răspundeam eu cu o încăpăţânare demnă de admiraţie pentru cât eram de mititică, agitându-mă de parcă voiam a-i demonstra cât adevăr conțineau cele două cuvinte rostite apăsat.
O perioadă am scăpat de răbufnirile lui pentru că, între timp, se născuse sor’-mea şi aveau jucărie nouă în casă. Da! Dar „crescuse” şi mama, iar Sanda a reuşit să crească şi ea, lângă ei, într-o altă dimensiune şi viziune decât cea a unui „copil cu   copil”, cum se întâmplase cu mine. Atunci am devenit „cea mare” şi aşa am rămas până acum.
Înţelegeam totul din mers, speculam slăbiciunile oamenilor, mă ţineam tot timpul după ei şi preferam oricând să stau cu un adult decât joaca de-a păpuşile. Ajunsesem să realizez că sunt capabilă să impresionez rapid prin cuvinte, deci să nu vă miraţi că atunci când vărul mamei mi-a tras o muştruluială zdravănă – mă murdărisem sau ceva de gen – i-am răspuns:„Nu mă mai certa! Auoleuuuu, inima!”, fix cum spunea bunică-mea la supărări. Nu aveam decât vreo trei anişori, pe puţin….
Nu a trecut multă vreme și tata a început o ceartă, neobişnuită pentru mine până atunci pentru că mă aflam în raiul satului, şi m-am trezit spunându-i sec, dar cu năduf:„Da, al dracului mai poţi fi tu, tătuţule!” Eh, de unde ştiam asta? Ghici? Şi tot atunci, când am văzut că nu înceta cu zgomotul ăla de vorbe, am luat făcăleţul din ligheanul cu mălai, ce-mi stătea alături, şi l-am aruncat înspre el cu toată puterea unui copil de patru ani.  Asta n-o mai văzusem nicăieri, dar vedeam cum se întristau comorile mele cu nume de mamă și mamaie. S-a ferit tata, m-a ferit şi pe mine mămăița mea de vreo zgâltâială zdravănă, dar nu m-a mai putut feri nimeni de călătoria spre Braşov, vrei nu vrei.
„-Gata, e prea mare să mai stea aici! Nu auzi ce cuvinte folosește? Şi cum mai fac eu om din ea dacă toată ziua vorbeşte cu ”fă” şi ”marne”. O iau acasă!”
Atunci mi-a sunat în cap rău de tot „prea mare” şi, ca să-i arăt tatălui meu ce mare eram, am urlat până la Mizil: „Urâţilor, nu mă luaţi! Vreau la mămăiţa mea!”Mă învineţisem de atâta plâns degeaba. Trenul mergea tot spre Braşov.
Acasă, am găsit-o pe mama cu un copil frumos, mărişor, de vreun an. Insistaseră cei de la ţară, ceva vreme, cu ideea că la Braşov mă aşteaptă o surioară mica şi că e şi a mea. Aha, dacă e a mea înseamnă că e de bine. Dar ce o fi aia „soră”….că tot nu înţeleg?! Nu m-am obişnuit deloc. Mi se spunea să tac că doarme cea mică, sa nu mai cânt că sunt prea mare şi tot din acest motiv să am grijă şi de bondoaca din pătuţ. Nu pricepeam, defel, de unde atâtea privilegii pe „surioara” aia, ce venise de nicăieri şi de ce nu aş avea şi eu prioritate?!  Dar n-aveam. Tata era tot timpul plecat, mama se străduia să ne crească, cum putea de una singură, iar eu acceptam totul în tăcere deşi adormeam cu gândul tot la „mămăiţa mea cea bună” şi la Tinca, mătuşa,  dar și la raiul meu cu nume ciudat de ciori și coate,  cu praf ce îmi devenise atât de drag și pe care îl găseam mult mai atractiv decât toate pădurile și iarba din prejur care păreau venite dintr-o carte de povesti, dar din care nu-mi citise nimeni.
Tata o dădea întruna cu faptul ca sunt  „prea mare” şi că nu vorbesc corect. Culmea era  că pricepeam ce spune dar nu voiam deloc să-i fac pe plac. După un timp, m-am întors în oaza mea de fericire şi am avut grijă ca atunci când venea  în vizită să vorbesc perfect, să nu mă ia la Braşov.
Prea serioasă” am reuşit să mi-l însuşesc începând chiar cu clasa întâi când, din cauza unui pojar, am reuşit să sar peste startul primelor zile de „boboc”. Am ajuns acolo, după vreo două săptămâni de absenţă, atât de bine pregătită încât am devenit repede bau-baul colegilor mai puţin silitori. Şi așa am rămas multă vreme. Chiar şi pe la douăzeci de ani, când am făcut cunoştinţă cu un domn, prezentându-ma „Adriana Staicu”, m-a recunoscut ca „bau-baul” de serviciu pentru fata (ce întâmplător îmi fusese colegă) celor la care stătuse în gazdă. Mi s-a părut „prea mult” mai ales că nu mă știam deloc strălucitoare ci  cu un strop mai mult conștiincioasa, decat alții. Sunt însă convinsă că totul se amplifica și datorită firii mele introvertite și că păream a fi venit pe lume având corăbiile gata scufundate, încât orice noutate apărea în calea mea nu-mi mai părea decât încă o provocare pe care trebuia s-o trec, blazată și fără entuziasm. La polul celălalt era sora mea, care a știut mereu să fie, să râdă, să se bucure de fiecare etapă a vieții sale de parcă ea le inventa și era unica ființă ce descoperise copilăria, adolescența, primul sărut și iubirile absolute.
„Prea bătrână” am devenit cu timpul. Nemăritată fiind multă vreme, mi se părea mereu că timpul trece în defavoarea mea şi că devin depășită pentru o noua viaţă, o relaţie normală sau chiar pentru a înţelege ceva din tumultul vremurilor. Eram liberă de orice responsabilitate dar „prea bătrână” pentru a înţelege mersul lucrurilor şi pentru a fi un om comod altora. N-am fost. Am realizat ca sunt cum trebuie sa fiu  doar în relaţia cu soţul meu……
Acum acest „prea” a devenit inutil. L-am înmagazinat împreună cu toate amintirile mele, pentru că nu mai sunt decât „cea mare” pentru mama mea, serioasă când e cazul şi bătrână, probabil, voi fi când toate astea vor dispărea şi nu vor mai rămâne în cutiuţa timpului nici măcar într-o zvâcnire.
 io9

16 gânduri despre „Prea mare, prea bătrână, prea serioasă

  1. Cea mare am fost si voi ramane si eu, mereu certata cand nu ii e bine celei mici, mereu nevoita sa fiu atenta la dorintele ei…
    Prea serioasa mi s-a mai spus si mie ca sunt, dar in general oamenii ma percep ca fiind prea vesela chiar si in clipele grele.
    Prea batrana… imi mai spune copilul cand vreau sa incerc ceva nou, care i se pare ca nu mi se potriveste… :))))

  2. Chiar mă bucur că ai lăsat aici un semn. Din tot ce am scris…asta e atat de reala că parcă simt şi acum pendularile intre munţii mei din Brasov şi raiul copilariei mele langa mamaia mea. Cat despre ce spui tu mă bucur că nu-mi spune nimeni, poate doar oglinda, că sunt prea bătrana; asta asa ca să nu mor de ciudă că nu am copii.

  3. Tu ştii mai bine că prea mare şi cele mari noi am fost totdeauna. Serioasă îl folosesc in sens de responsabil şi silitor, iar prea batrân…hai, să nu uităm…că şi aici il traduceam cu un prea tarziu pentru tot ce avea să vină. Uite că acest termen dispare tocmai prin trecerea timpului. Acum il soptim…cu respect. El vine …oricum.

  4. Mie nu mi s-a spus niciodata „cea mare”. Mereu m-am simtit foarte copilaroasa, fata de alte femei de varsta mea. Ele erau mereu ocupate cu probleme serioase, servici, casa, copii. Eu mereu ocupata cu viata, cu bucuria de a trai si a experimenta. M-a speriat ideea de a fi serioasa dar ma gandeam daca nu e in neregula, sa te simti mereu copil. Acum realizez ca imi place ce simt, ce si cum traiesc. Cate femei de varsta mea pot sa faca asta? Foarte putine.
    Te-ai simti prea mare? E o unda de gelozie, fata de sora mai mica? Sau poate ca, parintii si-au canalizat mai mult atentia spre ea, considerand ca deja poti sa iti porti de grija, ca esti cu un pas-doi inaintea ei. Prea serioasa? Inspiri seriozitate dar asta e doar pentru a stabili niste limite in relatiile cu cei din jur. Nu esti prea serioasa. Esti chiar pusa pe sotii uneori. Ma uit la fotografia ta si vad o tanara care are chef de joaca. Prea batrana? inseamna ca ai o usoara depresie. Acum cativa ani am trecut printr-o depresie si ma simteam cu 20 de ani mai batrana si aratam asa. Acum ma simt tanara. Cunoscutii mei sunt suprinsi cand afla cati ani am. Stii doar ca batranetea nu e o varsta. E o stare. Eu iti recomand sa te privesti mai lung in oglinda si o sa vezi cat de frumoasa si tanara esti. Un amestec unic, de multe ingrediente, care te fac speciala pentru tine si pentru cei din jur.

  5. Hmmm! interesant ce ai văzut tu in cuvintele mele. Părintii mei au făcut totdeauna uz de cuvântul „cea mare”. Şi mi l-am însuşit firesc făcând din el un brand …in familie. Da, ai dreptate…nu am fost niciodată foarte copilaroasa, desi fizicul m-a ajutat intotdeana. Fotografia pe care am pus-o aici mă arată pe mine cea de la 41 de ani, cu putin timp in urma deci. Asadar sunt o doamnă tânără, desi stii si tu ce auzi când spui vârsta iar infatisarea poate deveni acel „hmmm, arăti bine pentru varsta ta”. Şi te gandesti oare dacă nu ai avea varsta aceea cum ar trebui sa arati. Prea serioasa …vin strict in conceptul …de elev, de tanar…prea matur pentru varsta aceea, cand altele ar fi trebuit sa fie preocuparile, iar prea batran a ascuns si o depresie, dar undeva cu 10 ani in urma, cum spuneam si azi pe fb-ul meu, cand nu vedeam nicio rezolvare pozitiva pentru problemele pe care, multe, mi le creasem singura. Fraza de final din articol arată un om care rade de apelativele folosite in dimensiunile date de viazta mea care le exclude sau le amesteca. Probabil cu varsta primim intelepciunea de a ne bucura de darurile cu care am izbandit in viata. Am cea mai minunata sora, si chiar dacă nu ar fi fost sora mea, era omul perfect, si aici recunosc …că in timp am apreciat-o mai mult. Multumesc pentru cuvinte dar acum …chiar stiu ca am cu ce ma mandri. In 19 martie am scris primul articol din viata mea. Acesta e scris in 26 martie, cu uimire si dorinta de cunoastere, dar si cu raspunsuri la intrebari vechi. Uneori ai dreptate: eu cea care traiesc doar in prezent, imi iau povestile si subiectele pt articole din trecut. Paradox sau …..căutări? Habar nu am. Dar nicidecum depresii. Nu eu, si nu acum…

  6. Prea serioasa am fost de mica, nu intram in jocul tuturor, eram selectiva, puneam joaca intotdeauna pe locul doi si eram atrasa de treburile celor mari si colectam laude. Chair daca eram a doua dintre copii, fiind singura fata, mi se impuneau de catre frati ca eu trebuia sa duc treburile, uneori ma epuizau. Nu imi convenea modul de gandire, lucru si in ziua de azi. Ma crizez cand unii se scutura ca „asta-i treaba de femeie”, iar daca a lor tace si face, ba si crede, eu ar trebui sa fac la fel. Barbatilor din viata mea mereu i-am informat cum gandesc si lucrurile vor merge bine doar daca imi respecta deciziile.

  7. Ma bucur ca astfel am mai aflat o particica din tine, din copilaria si adolescenta ta. Si eu am fost prea matura pentru varsta mea, poate din cauza destinului meu alambicat, dar am fost mereu o zambareata!

    1. Pai, suntem capricoarne, copi nascuti gata maturi, asa se zice. Tu esti o copila, insa, acum. A stiut Dumnezeu ce face cu tine, intr-un final. Te imbratisez și ma mir ca nu ai citit-o pana acum, am scris-o in cele 7 zile de cand imi facusem blog

Lasă un răspuns