Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

NOAPTE BUNĂ, COPII !

Niciun gînd nu se aşază singur.  Se înghesuie într-altul, îi dă brînci unul mai răzleţ ca, într-un final, să se lăţească pe toţi neuronii mei, nelăsînd să intre unul mai acătării. Şi uite aşa rămîn cu întrebarea-gînd: ”Cînd, mămăliga mă-sii, m-am făcut eu mare şi cînd am încetat să mai fiu copil?
Ei bine, sunt convinsă că mă veţi bombarda cu „şablonul”- ”copil vei rămîne atîta timp cît vei avea sufletul tînăr” sau altele de acest gen la care nu ader, dar nici nu le combat. În definitiv, aşa e. Soiul e rău, adică eu. Sor’ mea ar veni cu o replică rapidă, pe care o primesc oricum de cîte ori fac bilanţul lucrurilor mai neobişnuite din copilăria noastră: ”Auzi, fato? Da’, neliniştită mai erai! Eu n-aveam timp să observ şi să înmagazinez nimic; eu mă jucam. Tu, în schimb, te-ai născut „gata mare!
Rîd de fiecare dată, dar nu-i rîsul meu şi-o bodogăn pe mama în gînd că nu şi-a făcut doar un copil; da’ nu pe mine, pe asta mica a mea, că ea e perfecta. Păi, ce vină aveam eu că nu ştiam să merg pe bicicletă, de exemplu? Nu ştiu nici acum şi, sincer, voi mai enumera nişte lucruri pe care, copil fiind, nu le-am învăţat, iar acum, mare, mă sperie faptul că-s prea bătrînă  să învăţ. Şi uite aşa, încep să enumăr: patinez prost, nu ştiu să înot, nu schiez, cu sania cad, de fiecare dată, pe o parte; joc volei cu degetele răsfirate spre spate, spre amuzamentul tuturor, nu-mi place la pescuit, n-am jucat bine niciodată elastic şi, cred, că aş mai găsi cîteva.
Singurul joc la care eram campioană era badmintonul, iar mai nou, bowlingul îl ador pentru că mai mereu câștig. Să nu vă mire că am băgat aia cu pescuitul, dar mi-amintesc eu de Sanda, sor’mea, cum fugea  la pescuit de cărăşei, aşa ca ”io” de ce să nu fi învăţat? Păi, dacă aia nu, aia nu şi aia nu, ce, Doamne iartă-mă, am făcut eu în copilăria mea?
Ehehe, dar cine visa cu ochii larg deschişi? Cine se plimba cu avioane imaginare în lumi neştiute şi în ţări inventate cu nume de poveste? Cine iubea bobocii de raţă, merele acre,  prunele grase, zdruncinăturile căruţei pînă la stînă, în zori de zi; cine iubea poveştile pe care nu i le citea nimeni?
M-au iubit părinţii mei, e plin blogul meu de povestioare despre sentimente şi întîmplări cu ei, dar nu mi-au citit poveşti. N-am fost la grădiniţă decît de 10 ori în toţi acei ani, educatoarea mea fiind mamaia, iar ograda fiindu-mi loc de desfăşurare. Tot ce am aflat, am aflat tîrziu, accidental, în vreun joc de cuburi sau într-o cărticica cu poze de prin vecini.  V-am mai spus și asta, cred.
Într-o zi, pe cînd mă aflam la naşa mea de botez, de nicăieri au început să se audă voci cu timbru cald, de taină şi mister. Din casetofonul lor, o poveste trecea cu totul prin mine şi, nu ştiu de ce, dar am început să lăcrimez de emoţie. Era o poveste de Ion Creangă, posibil să fi fost  cea cu drobul de sare, şi taaaare m-am mai bucurat. De atunci aşteptam seară, de seară: ”Noapte bună, copii!” (cei născuţi mai devreme ştiu despre ce era vorba; pentru ceilalţi, însă, menţionez că era o scurtă emisiune pentru copii, la radio).  Doamne, cît de dor îmi e de serile acelea cu clătite, ceai de tei şi poveşti trecătoare!!!!
Eu nu am copii, nu m-am trezit noaptea să-i învelesc, să-i verific şi să-i păzesc. N-am făcut teme, nu m-am jucat în nisip, n-am dat pe nimeni în leagăn, nu l-am ferit de rău, n-am învăţat de bine. Nimic. Nu ştiu cum ar fi fost toate astea şi nici nu vreau sa trăiesc cu regrete sau „lasă că vezi tu, mai tîrziu”.  Posibil. Sau poate..nu.
Ştiu doar ca vremurile astea mi-au luat puterea de a mai zbura cu avioane imaginare, că visele mele au rădăcini şi nu aripi, că-mi consum ”inocenţa”, rămasă cît un grăunte, de acolo, din copilărie, într-o iubire actuală, ştiută, calmă şi aşezată, care-mi cuprinde toată fiinţa mea şi mă face fericită. Şi-o mai prind în poveşti despre un atunci; poveşti ce le scriu de dragul cuvintelor şi al lucrurilor ce se pierd în hore de uitare, altfel.
Poate basmul meu se va  întinde  într-un ”a fost odată şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”.  Sau poate prinde şi episoade mai puţin plăcute, fără strop de inocenţă, romantism sau poveste. Posibil.  Pînă la urmă în poveştile acestea, la început, e doar  un Făt-Frumos şi o Prinţesă, fără copii, căţei, pisici şi alte personaje. Dar totdeauna, absolut totdeauna, au un palat, fără rate la banca, ipotecă şi împrumuturi; iar bidiviul ce mînca jăratec l-am preschimbat pe cai putere. Bine, toate veneau pe parcurs, cred…altfel am trăi continuu într-un început de poveste. Cred că n-ar fi rău, deşi sunt convinsă că s-ar pierde multe trăiri şi nuanţe.
Na, ca mi s-au amestecat gîndurile! Păi, ce vă spuneam eu la în primele rînduri că vine un gînd mai barosan şi mai umflat în muşchi, îşi face loc cum poate şi mă ameţeşte? Pînă nu o iau razna de tot:  să vă trăiască copilaşii, şi ăia mari, şi ăia mici. Şi să trăim şi noi, copiii părinţilor noştri, pînă nu rămînem cu scaunele goale la masă şi devenim orfani. Eu sunt pe jumătate. Dar asta e altă poveste şi v-am mai spus-o. Pînă una, alta: NOAPTE BUNĂ, COPII!

13 gânduri despre „NOAPTE BUNĂ, COPII !

  1. Și totuși… Povestind despre copilărie au redevenit pentru câteva clipe copil.
    Ne maturizăm, poate mult mai devreme de cât ne-am dori, dar nostalgia rămâne. Și rămân amintirile în care nu s-a schimbat nimic!

  2. Desi pedalezi bine pe lucruri nebifate din copilarie, eu te vad „deprivata”de ele… Unii lesne deprind candoarea copilariei si leaganul ei fermacator, al valtorii lucrurilor „facute”… Altii, raman contempland de pe margine, si-si imagineaza aceeasi realitate, proiectand-o in trairi hiperdimensionale si transpunandu-le la nivel de poveste, presarand-o sufleteste si generos cu fiecare zi nou inceputa… Fiecare dupa putinta si dorinta, insa copilaria ii sade bine oricui…Esential e sa nu ne pierdem entuziasmul copilaresc, orice ar fi…Tu ai un dar: transpunand-o, stii sa „te intorci” oricand, si e de admirat, atata timp cat sunt multi si nenumarati care vad „intoarcearea” asta imposibila chiar daca a fost un ATUNCI si ODATA, cand au crezut c-au invatat-o…Eh, fiecare cu darurile lui…

  3. Eu nu am fost un copil fericit,un adolescent exuberant sau o tanara implinita . Am avut experiente ciudate dar care , acum, le consider normale, si ma trezesc povestindu-le pe aici, cum bine spun,de ceva vreme,ca o terapie.Si intr-adevar,Sonia…nimc nu s-a schimbat in ele…

  4. Cum spuneam si mai sus, ma intorc la nivel de terapie si poveste,impletindu-le intr-un mod duios, care sa ne faca bine.Eu,de exemplu,nu evit nici experientele nu prea placute, dar din respect pentru Mihai,caruia nu-i plac intamplarile triste,le scriu rar,intercalate pe aici. Dar e viata mea si mi-o asum

  5. Nu am excelat niciodata la jocuri, dar le-am incercat pe toate, in nebunia mea de copilarie, de care imi este dor. M-am plimbat cu bicicleta (inca o mai fac), am patinat, am sarit coarda si elasticul, am inotat si m-am cocotat in copaci. Doar seara, cand inchideam ochii, imi permiteam sa traiesc in lumi imaginare, sa imi creez povesti.
    Plimbandu-ma atat de mult prin blogosfera, am remarcat ca cel mai bine scriu oamenii care au avut copilarii nefericite, care nu s-au jucat destul.

  6. Dragut ce spui. Dar stiu si eu? Tii minte ca am scris un articol in care spuneam ca dupa ce am facut cateva vizite pe alte bloguri m-am blocat? Erau scrise intr-un fel,in care nu m-am mai putut apropia de tastatura. De ce spun asta? Pentru ca,conform spuselor tale, si a povestii mele ar trebui sa scriu cum zici,si asta pentru ca ,m-am jucat….atat de putin in copilarie. Dar las' ca recuperez acum…desi e nefiresc.Nu-i ordinea POTRIVITA

  7. Duminica trecuta am fost la o prezentare de carte la Torino. Cartea se numeste ” Copilarii furate ” scrisa de Mihaela Dana Chioariu Toparcea. M-a cutremurat aceasta carte pentru ca este adevarata. O copilarie chinuita care lasa rani si cicatrici pentru toata viata. Autoarea cartii lucreaza ca badanta la Torino, si cand termina treburile, seara, se aseaza in fata foii de scris. Ea scrie pe hartie cu pixul fiecare cuvant. Chiar daca are calculator, se simte mult mai bine cand are coala de hartie in fata.
    Ce ai trait tu, Adriana, ce am trait eu sunt nimic pe langa ceea ce a trait acea fetita in copilaria sa. Iti recomand cartea din tot sufletul.

    1. …eu nu am avut o copilărie grea, ci doar…altfel. Târziu am remarcat că ceilalţi copii mergeau la grădiniţă, li se citeau poveşti, erau îmbrăcaţi frumos, cu fundiţe-n păr. Noi eram îngrijite bine, dar cu multe lipsuri pentru că tata vroia casă. Ceea ce îmi povesteşti tu…cred că întâlnim des în medii şi locuri cu care nu ne intersectăm, dar de care aflăm astfel. Să-i dea Dumnezeu doar bine acelei fiinţe şi să mai scrie, cu pixul sau tastele …că e nevoie. Poate asa..copii de azi vor citi aceste cuvinte şi vor pretui mai mult ceea ce au prin sacrificiul celor mari. Eu am primit casă, educatie, atenţie, dragoste. Mult. Sunt fericită.

  8. Este corect spus: copliaria fiecaruia dintre noi, este unica. Timpurile, mediile sociale, posibilitatile pot fi asemanatoare dar, cel care traieste experienta este unic si deci nu vor fi doi copii care vor vorbi in aceiasi termeni despre aceleasi intamplari. Cand incepi sa cresti nu realizezi imediat ce lasi in urma, ci doar noile posibilitati care ti se arata. Cand esti mic vrei sa fii mare. Dar stii tu ce inseamna „sa fii mare”? Inocenta este dupa parerea mea, suma aributelor copilariei. Copii obligati de imprejurari sa fie „mari” si-au pierdut inocenta. Nu poti fi si inocent si sa lupti pentru viata.
    Eu am avut o copilarie frumoasa. Nici mie nu mi s-au citit povesti dar, asa cum spuneai, ascultam „Noapte buna, copii!” . Mai apoi Teatru radiofonic. Ani de zile , asteptam sa se faca ora 20.00 sa ascult piesele de teatru. Poate de aceea peste ani mi-am cumparat pick-up special sa ascult piesele de teatru. Este una din micile mele placeri de adult, pornita din copilarie.

    1. …uneori mi se pare o blasfemie sa vorbesc despre copii cand eu nu sunt mamă.De asta fac asa de des referire la copilăria mea. Eu nu am fost inocentă mult timp, nu mă am in memorie decat mare, trecand prea repede prin anumite etape ale vietii. Tu poţi vedea zilnic unicitatea copiilor şi asta mi se pare magic.

  9. „Nici un gând nu se așază singur.” Excelentă idee! Așa e. Ne trezim uneori că înnotăm într-o mare de ganduri, aparută brusc de undeva. Ele, gândurile, se așază singure începând să reconstruiască in mintea noastră nișle lumi, care au fost realitate cândva.

Lasă un răspuns