Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix
Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor

9 gânduri despre „De unde vii?

  1. Locul ăsta de unde spui că vii pare desprins din altă lume. Aşa se explică şi parfumul pe care-l simt de câte ori intru aici, în căsuţa ta.
    Când voi tresări pe strada ta, ba de teama că am rătăcit cărarea văzând pădurea, ba din cauza câinilor agitaţi, mă pot ghida după culorile în vânt şi să bat la poartă de om bun, da?

    1. Cu siguranță. N-ai cum sa ratezi poarta, dacă te iei după semne ajungi usor. Si ne pornim pe…cenaclu, acela in care putem privi orasul drept in ochi, ti-l prezint pe omul care ridica zmee tricolore și te tin departe de catei, n-avea frica. Sunt educati. Te astept…

  2. Îmi place susurul cuvintelor tale, cu aromă de poveste și de cozonaci proaspăt scoși din cuptor. Parcă veșnicia și-a făcut culcuș pe aici, sau pe acolo, alături de casa ce sprijină pe tâmplă-i stânca singuratică, acoperită de mușchi. E pace, o pace venită de la facerea lumii și care nu pare să vrea să mai plece.

    1. Mi-as dori sa nu plece tihna asta. Sa-mi stea pavaza și semn, sa pot vorbi, peste un timp, despre lucruri noi …dar cu deja-vu-uri in cuvinte. Sa tresari și sa zici: Pe aici am mai fost candva!

  3. O broderie frumoasa, cu multe arabescuri si multe culori!
    Si un fel de muzica veche si noua si altfel.

    Am spus putine cuvinte dar spun mult. Asa trebuie sa intelegi!
    O seara frumoasa, Adriana!

    1. Ai prins esenta perfect. Fiecare zi…acasa, pare la fel, dar noutatea ei vine din frumusetea aia care parca e privita din alt unghi. N-am nevoie de cuvinte multe pentru a sti ca esti in randurile mele, cu mine. Multumesc pentru asta.

    1. …cred ca esti primul om care spune ca nu iubeste Brasovul și, aproape, ca ma bucur pentru ca mie imi place ideea de a nu vibra cu toții la aceleasi lucruri. Cat despre restul afirmatiei, nu pot fi decat tare fericita. Te imbratisez cu drag..

Va multumesc pentru vizită si semn, dar inainte de a lasa un comentariu, va rog sa cititi politica de confidentialitate a blogului, si va reamintesc ca oricand va puteti dezabona de la comentarii sau de la continutul acestui blog