Într-o lume simplă, pâine aburindă….

Într-o lume simplă, pâine aburindă,
Ai primit întregul unui dumicat,
Cuminecătură-ți este rodul vieții,
Zămisliri de taină, suflet în păcat.

Împăcată-ți este inima și vrerea,
Bate-n rost povestea unui abandon,
Ți-ai sfințit regretul, ți-ai albit păcatul,
Și-ai urcat o treaptă pe un nou peron.

Trec grăbite trenuri, trece-n tine dorul,
Mai privești o dată-n sufletul durut,
Iar în spovedanii liniștești furtuna,
Mulțumești cuminte pentru ce-ai pierdut.

În greșeli voite ai pus multe lacrimi,
N-or conta deloc în răstigniri de os,
Însă înflorește, în iertări sublime,
Încă o nouă șansă!  (Depinde  de tine) Să o crești frumos!

 

Un ciob din viață, un ciob de viață…

 

Nu accepta să rămâi într-o situaţie distructivă din cauza unui fals simţământ de vinovăție!

 

Când inima îți pune o bătaie-n plus
Și te-a-ntomnat rugina unui gând,
Când ești o trecere în visul său apus
Și rost pierdut din ciob de jurământ,
      
Când ochiul cel de sticlă scapără văpaie
Și dă lucire seacă într-un răgaz tocit,
De ai durere veche  și parcă te-nconvoaie
Zadarnicia vieții în mersul său topit,

 

 

Să-ți porți în tine golul, să nu-l lași la vedere
Ca pe un negru vis cu mărăcini pe poale,
Să-i faci tunel sau luncă, să-i construiești avere
Din lacrimi neprelinse spre alte inimi goale.

 

Să-mpodobești ce cade. Ce-i dărâmat adună.
În flori cu miez de lume, de catalpa, s-ascunzi
Și fericirea surdă și inima senină
Și să păstrezi secretul adânc, să nu te-afunzi!

 

 

Din must sălciu, știut, cu urmă de trădare,
Am dat să bea cuiva, păstrând în mine amarul,
Degeaba am rodit, cu timpul, a răbdare,
N-am mai schimbat nimic, chiar daca am spart paharul.

 

 

Sunt oameni care trec prin noi adanc și lasa urme;
În accidentul vieții  se strâmbă un șasiu uzat
Al unei clipe ce rămâne fără nume
Și esti surprins ca în victorii multe, tu tot nu l-ai uitat.

 

 

Așa că ține golul, plinul, frumosul și urâtul
In seiful cel cu cifru și arunca chiar și cheia;
Va incerca s-o spargă cu indiscretii vreunul
Ce nu o sa-nțeleagă că nu-i a lui…ideea.

 

 

Nu am morală, cum probabil căutați.
Îmi port în slove, deseori, frânturi din mine;
Am scos din ușă cuie și poate așteptați
Să zic c-astup și urma cuielor ce vor rămâne;

 

 

Sunt, însă, doar o trecere de om anost;
Conștientizez că urma este, va fi și-o port adânc;
Traiesc rodind, sperând să nu mai pot
Să mai bat cuie în viață și dup-un timp să plâng.

 

Din urmele cu lacrimi adun ce pot și eu
Măcar vreo doua vorbe, vândute..pe un leu!
usacuie
Să trăiești pur și simplu…e o artă, ferice de cel care reușește asta, realizând că viața e cât o clipă. Un-doi …

 

Cuvintele duzinei  sunt azi: ragaz, trecere, sasiu, daramat, lunca, rugina, vapaie, negru, must, juramant, tunel, catalpa. Cu ele mai pun o urmă de cui. În tabel veți găsi alte încercări, tot la Eddie. Vă invit.

 

 

 

 

 

 

Catchy și povestile mele. A treia și cu păreri împărțite…

friedsrich-nitzsche1
citate.club
„Îndoiala însă se strecurase discret, ca un fir blond așezat pe reverul unui sacou negru, dansa tango cu iubirea ta, a lui, a voastră, dar simțeai pe umărul drept o prezență nouă, un fulg de inimă în plus. Purtai o stare care venea de nicăieri, ca o ispită, ca o iscoadă, ca o neliniște ce nu mai părea pasageră, ci se instala încet și sigur. Nu mai era o părere, era o constantă ca un tremur care nu voia să dispară. Te uitai în ochii lui și nu vedeai nimic nou, nimic rău, dar asta pentru că era bărbatul tău pe care ți-l doreai același, neschimbat, cu torente de iubire în ochi. Toată pentru tine, doar pentru tine. Ce dacă trecuseră anii? Unde scrie că expiră ceva? Că expiri chiar tu, ca persoană? Că cele două riduri în plus sau colăceii așezați strategic nu te-ar mai lăsa să te bucuri de privilegiul de a fi iubită?
Simți în tine orgolii: „Nu mie! Nu nouă! Nu! Eu nu vreau să iscodesc! Nu vreau să caut indicii de care m-aș lipsi bucuroasă!” Dar de ce ai fi mai specială? Doar pentru că ți-a promis că nu va face din iubirea voastră una banală? În definitiv, tu faci ceaiul dimineața, el face cafeaua, vă împărțiți sarcini, responsabilități, lucruri care obosesc, care te transformă. Nu mai ai filmul în care tu cobori din pat pentru un alt sărut înainte de acțiunea zilei, nu mai porți cu tine dorința de a nu te ști obosită, tracasată, adusă de spate de griji. Poate nu trebuia să lași toate acestea să te copleșească și să trăiești, în viața ta casnică, aceeași poveste din filmul personal, cu peliculă zgâriată doar de lacrimi de bucurie.
Ei, aș! De unde atâta concentrare? Ai avut regizor bun, dar, deși te crezi divă sau vrei să crezi ca ești diva lui, de ceva timp, tu ai devenit o actriță de mâna a doua care….( vezi mai mult aici)

Lacrimi de crocodil

Lumini străbat difuz spre cerul-copil, ce are pete roz şi violet şi nori pufoşi, şi migăloşi de un verde pai. E o lume de curcubeu care răsare la fiecare colţ şi strigă spre fiece făptură colorată: „Veniţi de mă luaţi! Sunt a voastră!
Dar ei stau cuminţi, pătrunşi de vraja arenei, de numerele de trapez şi de leul care tocmai a plecat să tragă un pui de somn. Încă fac cu mâna în aer de „la revedere”. Nu-nțeleg de ce circul e atât de trist; ei au vrut să mângâie pe creștet animăluțele din cartea lor de povești. Se simt păcăliți. Nici vata de zahăr nu le mai e de ajuns, nici ochişorii nu le mai sunt obosiţi. Stau şi privesc spre clovnul ce se ceartă c-un alt clovn. Aplaudă, strigă, zâmbesc, se luptă să nu ajungă, pe rând, acolo, pe scenă, să-i ajute pe bieţii comedianţi să se ridice și să vadă cerul ăla colorat, de zici că fluturi mov de bezea, care au încremenit în văzduh.
Că doar ei ştiu. Au învăţat să meargă ţanţoş de mititei şi, parcă, oamenii ăştia împiedicaţi nu mai ştiu să se ridice singurei. Copilul din lumea curcubeului de circ se înfioră, adună o rază violet,  cu un semn sigur, din aer şi strigă încet: „Plânge! Plânge clovnul! Mamă, de ce plânge omul cu nas roşu? Am strigat eu prea tare? Îl doare că s-a lovit? Sau chiar l-a pălmuit nenea cu păr albastru?”
Ochişorii lui sticleau de emoţie, tremurul glasului o făcu pe mamă să spună uşor: „Nu, mamă! Sunt lacrimi false! Lacrimi de crocodil!
Copilul, acum mare, trecea pe trotuarul celălalt de câte ori vedea circul sau un om cu nas roşu. Să nu se molipsească iar cu tristeţi false. Regreta doar curcubeul magic. Se scutură uşor de gânduri, și piti sub haină o rază colorată care tocmai îl ademeni ameţitor, strecurându-se printr-o ploaie uşoară care semăna cu niște fulgi fără trup.
Tot lacrimi de crocodil. Dar din cer.
Sunt îmblânzitoare de cuvinte, de o vreme și mult am câştigat  în acest timp perfect tocmai în imperfecţiunea lui. Un timp al  scrisului, care îmi amintește de șovăieli amare de când nici măcar nu ştiam să tastez cursiv o frază, și care a curs fascinant în marea de litere a lumii noi.  Cu fiecare zi v-aţi adăugat şi voi, picurând în mine ce ați avut fiecare de dăruit şi mi-aţi transformat mugurii în floare, mi le-ați pus în buchete cu emoţii şi incertitudini, cu bune şi rele. O lume. Nouă. Mare, vastă, diferită. Vă mulţumesc. Dar asemeni copilului ce stătea aproape de arenă, e timpul să prețuiesc  lucrurile simple, să observ fluturii din vată de zahăr mov, sa adun florile cuvintelor roz și să mă gândesc mai mult la sufletul meu care nu mai vrea să vadă lacrimile de crocodil ale acestei lumi; iar în primul rând n-am să le mai văd pe ale mele. De azi sunt „înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine”. În suflet, însă, păstrez câte ceva din ceea ce mi-ați dăruit, mă umplu de frumos, iubire și sunt recunoscătoare că vă am alături. Nu știu spre ce mă îndrept, dar tot ce îmi doresc e ca fiecare cuvânt să pară scris acum cinci minute. Oare voi uita regula asta în timp? Sau mă voi încurca în ițele colorate din arena circului ..ce-și spune viață?
  Aici sunt lacrimi de crocodil veritabile.

Un pumn de clipe

Un pumn de clipe:
Lacrimi de foc aprind felinare
Ce stau de veghe pe aproape,
Pe piscuri de humă, pe turnuri de fildeş,
Pe urmă de lună ce coboară în strană
Să vestească luciri de icoană.
Lacrimi de ploaie adusă de vânt,
De vânt de schimbare şi urmă de aripi
Ale păsărilor mute ce stau în Înalt
Şi tac, dar le simt cântările-n suflet
Că-s multe şi le aud ca pe ultimul sunet.
Lacrimi de oţel netopit am în ochi
Şi-s pline de focul metalului copt
În inimi cu vise, în timp ca de jar,
Ce ard amintiri în tăciuni ca de soare
Nenorocul zâmbind ca o flacără mare.
Lacrimile nu mai sunt ce știam
Nici poveri dulci amare, nici bobițe de rouă
Nici ploaie de mai, nici fluturi de nea
Nici vise reci ce mă ning înflorat
Sunt doar boabe sărate ce cad, adunat.
Nu-mi adun bucuria printre alte frânturi
Nu-mi pun peceți dure pe inima-mi strânsă
Culeg tot ce am strâns într-o trecere goală
Și prind ce-am sădit – lacrimi, schimbare, folos și alint
Cuvinte ce au fost, cuvinte ce cad și te mint.
Când se mișcă macazul dintr-un arc peste vreme,
Mulțumesc lăcrimând nu de-a timpului grijă,
Tot ce vine primesc, adormind liniștit
Treceri fine de om, descântând amintiri,
Pumn de clipe ce-au fost, pumn de clipe ce-or fi,
 
Astăzi, mâine sau cine știe când om vorbi…
Dar lacrimile să fie musai… de fericire
 

 

Înșiră-te mărgăritare- pumn de clipe
Înșiră-te mărgăritare – pumn de clipe