Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare versificate

Piatra lunii călită

Piatra lunii călită
Piatra lunii călită
Piatra lunii călită

Inima mea s-a scurs printre ropote de șoapte,

Luna se dă dea dura, pe cer, și-mi aruncă ocheade,
N-am răbdare să-i prind rotundul în pale sclipiri,
Știu că-i schimbătoare ca mine și mi-e sufletul plin
 
De înțeles și de taine ce se vor măsluite,
De întâmplări vinovate ce nu se lasă rostite
Și nu cad din Înalturi cum așa s-ar credea
Căci sunt toate pitite în inima mea.
 
Scutur cerul c-o frunză din arțarul bătrân,
Scutur luna să-mi pună pe umăr gând bun,
Scutur stelele cu crengi de mesteacăn sticlos,
Scutur viața dar ea nu pare sus, ci pe jos,
 
De-o călcăm în picioare printre pietre și iarbă,
Că ne pare destulă, că ne pare întreagă,
Ca o pâine dospită care crește prin noi,
De uităm c-o felie-i frământată cu ploi
 
Care au curs doar în tine, sau în el, sau în tata
Că-n furtuni și-au dus traiul, și că des au dat plata
Mult mai mult, mai intens, mai durut sau amar
Decât cei ce privesc luna ca pe-un lucru banal.
 
Mă rotesc amintiri, mă străbat întrebări:
Sunt ca tata, ca tine, sunt un om cu mirări?
Trec pe drum fără țel? Îmi împart trupu-n cioburi
Sau aș vrea să-mi adun tot întregul din hopuri?
 
Și să le rotunjesc, să le pun frunze vii,
Să-i dau lunii tribut doar luciri arămii
Și să zic mulțumesc că din tata-s clădită,
Piatră Vie ce sunt, Piatra Lunii călită!
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Unde se duc anii când se duc?

Unde se duc anii, când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e. Unde se duc anii ,când se duc? Unde vor ei…
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri...

Cumpănind

Dacă taci, de ce taci;
De vorbești? Parcă-i prea mult,
De nu te implici, nu susții,
Dacă nu zici nimic, nu-ți pasă,
Dacă scrii, mai bine …lasă,
Dacă împărtășești cu alții, ai un scop ascuns,
Dacă nu-ți vine a zâmbi, e musai,
Oamenilor nu le plac triștii.

Dacă nu-ți plac câinii, ești ciudat,
Dacă ai prea multe animăluțe, și n-ai copii, ai buba,
Prea mult timp liber sau adaugați voi,
După caz; eu am auzit prea multe;
Dacă nu ești romantic, ai suferit prea mult,
Dacă îți place ceva cu adevarat, sigur îți va taia cineva avantul.
Dacă ești lăudat, lasa ca vine tradarea, acușica, la colț,
Dacă refuzi, devii suspect,
Deși fiecare întrebare nu are mereu, efectul pe care-l aștepți.
Dacă nu poți, nu vrei, nu știi, nu simți, nu crezi
Sau doar scoti acest NU din fața acestor cuvinte,
Oricum nu-i bine.
Ceva e putred, ascuns și sigur cineva va vrea sa te repare.
Ei bine, prefer sa raman defecta.
Și sa-mi iubesc viata asa cum e ea. Imperfecta.
Cunosc umbra, intunericul si uratul,
Am fost acolo si, va asigur, nu ramai cu nimic bun. Și alegi.
Dar daca azi va e bine, cu putinul de bine ce vi-l ingaduie Dumnezeu sau doar Universul, nu va ganditi la drobul de sare.
El poate sa cadă oricand, dar poate sa-ti dea și tie o bucatica cât sa-ti pui niste sare-n bucate, in povestea vietii tale.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Întrebări sub felinare

Întrebări sub felinare
O vedeam deseori pe stradă. Căuta chiştoace şi intra prin magazinele alimentare din care sigur pleca cu cate ceva.  O cunoştea lumea pe femeia albită devreme, uscată ca un şnur de pantof folosit, cu pomeţii supţi şi buze strânse pentru a nu i se vedea dinţii lipsă. Mulţumea şi pleca sfioasă, frângându-şi mâinile mai mereu. Nu cerşea, dar ochii  albaştri, singurul senin ce-l mai puteai ghici în tumultul ei, spuneau totul. O mai certa cate unul să nu-şi mai bea singurii bănuţi, că iar va ajunge să trăiască din mila altora. Încuviinţa tacit din cap şi se depărta ruşinată. Tot aşa intra şi în biserica ce era aproape de cămăruţa ei cu sobă albastră, pe care o mângâia ca pe singurul ei avut.  Cu privirea în jos şi mâinile ghem, bucuroasă de orice pomană, dar şi de cuvântul de la Sfânta Liturghie.
Avusese multe: o familie, un soţ frumos, două fete. Acum trăia singură cu două pisici şi o codiţă de căţel amărât, exact ca ea. Fusese frumoasă, înaltă ca un manechin, fină şi cu un păr mătăsos pe care-l purta mereu scurt, semănând cu o franţuzoaică cochetă. Când dispăruse acea femeie nimeni nu ştia. Mă loveam des de ea şi nu ştiu dacă mă recunoştea sau nu, dar mai mereu se depărta înainte de a-i putea dărui câte ceva. Lumea şuşotea pe la colţuri că, de fapt, nu divorţul de bărbatul frumos, dar cu ochi alunecoşi, o făcuse epava de azi, ci darul beţiei pe care-l avea de când cei dragi îi erau alături. Dar cine poate şti? Şi ce ar mai conta; era clar că-şi ducea viaţa discret şi într-o penitenţă, oarecum, autoimpusă.
Timpul a trecut. Nu m-am mai gândit şi nici nu am mai văzut-o, un timp, pe femeia cu nume rusesc şi melodios. De când m-am mutat pe dealul-munte, din inima Braşovului, şi drumul meu spre biserică era altul. Şi biserica,  să zic aşa. Aici lumea părea o familie ce îşi dă întâlnire duminică de duminică împărţind bucurii simple şi fericirea din priviri calde. Tainice poveşti simţeai întâmplându-se chiar sub ochii tăi şi nu cutezai a privi mai mult spre o anumita persoană dacă nu erai şi pregătit a începe o discuţie cu ea. Se descătuşau, ușor, vorbe şi cuvinte.
Ningea ca în poveşti. Seara se alinta puţin şi mai lăsa lumina să se scurgă spre bezna ghicită de cei ce măreau paşii grăbiţi. Felinarele bisericii topeau steluţă după steluţă, într-o joacă nesfârşită, iar lumea trecea ferindu-şi privirea, parcă cercetând prea mult trotuarul. In forfota aia, o femeie, înaltă şi firavă, privea cerul, lăsând să i se topească pe faţă fulg după fulg. Oamenii o ocoleau cu un zumzet de nemulţumire, dar ea nici că se clintea dintre felinare, adunând pe chip toată lumina şi toată magia unui timp neprevăzut. Părea fericită; era fericită şi, nu ştiu cum, am stăruit asupra ei cu o mie de întrebări nepuse. Avea un aer familiar dar nu-mi dădeam seama de ce. Paltonul vişiniu şi pălăria în acelaşi ton simplu, mânuşile de macrame si gulerul fin de blană sintetică întregeau imaginea aia aparent obişnuită.
Dumnezeu îşi scutura norii şi ea era precum un copil cu prima zăpada, zâmbind ştiut şi ales. Ne-am atins ca din întâmplare şi seninul ochilor ei mi-au adus aminte de un senin unic cu aer vinovat. Ciudat, acum doar seninul era.  Nici urmă de vinovăţie, probabil mintea mea făcea asocieri ciudate. M-am scuturat a confuzie şi un şirag de dinţi mi-au atras atenţia în mod plăcut. Nu, nu putea fi vecina rătăcitoare. Dar jurai că e clona ei sau o soră geamănă ce niciodată nu ar fi avut vreo problemă de om bântuit de vremelnicie. Întunericul cobora cu repeziciune, clipa se sfârşea la fel, întrebările mele din suflet prindeau aripi de gând netrimis şi m-am trezit mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru imaginaţia mea. Sub felinare părea că se ţes încă poveşti posibile, tivite de bunătate şi Iubire Divină
Am uitat de întâmplare până acum două zile când sora mea mi-a confirmat miracolul că femeia se vindecase de toate rătăcirile sale, că primise îndrumare prin părintele de la biserica noastră şi oamenii o ajutaseră sa se refacă şi fizic, şi sufleteşte. Era alt om şi nu avea regrete a ce pătimise, nici că îşi pierduse o parte din viaţă, ci era fericita ca trăia, că gândea şi simţea bunătatea lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Omul de sub felinare, în acea ninsoare vremelnică de noiembrie, era izbândă şi bucurie, era răspuns al şanselor ce le primim, era curajul picurat de Dumnezeu în fiecare dintre noi, dar vizibil acum mai puternic în el. Poate de asta văzusem eu botezul fulgilor de nea ce ţeseau povestea divină de iubire. Ea o primise şi o primea încă şi mulţumea cu tot seninul din ochii ei albaştri.
Am murmurat încet, ca într-o rugăciune nerostită: miracolul exista…

Mă ninge albastrul din privire

Şi-mi prinde-n inimi întrebări,

Îşi cerne cerul a lui iubire

Şi i-o aşază toată-n păr,

În timpul străbătut de fiare,

Ce au muşcat cam în răspăr,

Tu stai primind sub felinare

Botezul unui adevăr.

Iar fulgii îţi inundă chipul

Ca un ocean imaginar

Şi Dumnezeu trimite stropul,

Ce îndulceşte orice amar.

Mi-e caldă inima şi plină,

Mă scutură de orice urât

Iubirea sacră şi divină

Şi sper, şi cred în …Duhul Sfânt.

Întrebări sub felinare
Întrebări sub felinare

Am înscris povestea de mai sus în provocarea de luni, cu tema dublă ”Sub felinare” şi ”Întrebări” ,  pentru clubul celor 12 cuvinte. Sunt putin întârziata, dar am gasit raspunsul la intrebările mele de sub felinare. Au mai făcut-o şi altii în tabelul lui Eddie.

16. 12 2014.

Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Căsăpesc cuvinte ca nimeni alta

cucuvea

Dacă-ți pui întrebări nu uita că nu vei avea răspunsuri mereu la ele,
Dacă îți plac nopțile nu uita că au ochi de bufnițe cu albastru ușor în priviri,
Dacă negrul te învăluie, aruncă buzduganul alb și fă pădure de mesteceni,
Dacă te-ai scăldat în raze de soare nu te mira că ești lună plină,
Dacă niciun cuvânt de până acum nu are sens, înseamnă că ești fidel literelor,
Nu-ți rămâne decât să adaugi ceva sclipire  vorbelor mele, să scazi câteva virgule,
Să pui un semn de exclamare, două paranteze și să împarți pe jumătate.
Ce rămâne? Nimic. Doar niște fluturi …
Prin stomac, de durere că ai (am) căsăpit un timp crud,
Timpul somnului!

-bufnite, alb, crud, scaldat, soare, sens, fidel, timp, usor, ceva, intrebari, ramane, cuvintele vedetă ce formează duzina de cuvinte.  În tabelul lui Eddie veți găsi, cu siguranță, articole mai cu sens.