Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Unde se duc anii când se duc?

Unde se duc anii, când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Unde se duc anii când se duc?
Mi-am început ziua cu o întrebare. Oare câți ani am? Oscilam si mi-era neclar, și nu știam cum reușesc să „uit” asemenea „amănunte”. Tocmai observasem ca e ziua unui om care mi-e tare drag și citisem postarea altei dragi a carei zi de naștere e mâine. Greu mi-am venit în fire, m-am scuturat bine de toți anii și m-am trezit gândindu-mă unde se duc, când se duc, toți anii ăștia multi?
Eu nu-mi dau seama decât daca mă uit in oglindă și vad una care seamănă cu mama, cu tata, cu alții, dar parca mai putin cu sine. În plus, tot zilele acestea, la vestea plecarii unora dintre noi, de ăia buni și tineri, te întrebi daca ai făcut destul cu viata ta si daca nu-ti ies toate, cat din cele facute deja iți ajung sa te simti multumit? Oricum, atunci nu mai știi, dar până atunci? Că uite, nu ne intreaba nimeni daca am trait suficient!
Eu nu mă pot minți cu nimic dar pot minți despre altele, cu remușcări sau nu, insa ceea ce nu pot face e sa ma pacalesc pe mine.  Eu voi sti totdeauna cat  am lăsat sa se vada și cat pastrez in sine. Nu totul se spune, nu totul se strigă, nu  se lasa liber orice gand. Daca i-am dat drumul pe drum, totuși, rar îmi mai retusez cate o stare,  dar nu voi spune că-s mai roz decat sunt. Admir oamenii roz de prin jur care asa sunt, nu-s vopsiti de ocazie. Sora mea, soțul meu…ei sunt oamenii mei roz, dar v-am mai spus-o.  Nu voi zambi doar ca dă bine, nu voi face mai mult decât pot. Probabil, nu voi fi unul dintre cei care au reusit sa bifeze multe in viata, dar va bifa cate ceva ce aduce liniste.  Nu mă consolez, dar nici nu voi dramatiza pe nereușite. Azi,  alt om ghiduș îmi zicea ca vieții și nouă ne-ar sta mai bine vesele.  Adevărat. Dar nu debordez, nu mă pricep. Cum spuneam, prefer să se vadă realitatea, nu cosmetizarea, am cosmetizat eu pe nedrept chipul tinereții. De unde să fi știut că nu e nevoie? A propos, dacă  sunteți tineri și nu vă place de voi, așteptați să treceti de 40. Atunci, va veți admira frumusețea chipului. Din fotografiile din arhiva, apoi pe asta de-l veti primi …și mai tarziu, cand altele se vor schimba, si tot asa…
Cunosc oameni spectacol, îi aplaud, îi admir..dar nu i-as urma, m-ar obosi teribil. Prefer oamenii-faptă, oamenii zâmbet, oamenii care scot râsul din mine, dar si pe cei care nu îmi vor pune sub semnul intrebarii lipsa de entuziasm; însa cel mai mult iubesc oamenii care ma provoaca și ma motiveaza, care ma vad asa cum sunt dar imi mai dau cate un branci pentru un avans. Tot ei ma prind daca pic și le multumesc.  Știu, mă repet, dar așa curg azi cuvintele și așa le las. Am atâția oameni frumoși și dragi încât le mulțumesc că îmi sunt și le sunt aproape, fără insinuări, răutăți, ironii și cuvinte spuse suficient cât să mă trezească, dar să pot trece ușor peste ele, în caz de nu-mi convin mereu. Lumea mea nu trebuie vopsită în culori, culorile vin singure zilnic, realismul meu nu e negativitate, nu e pesimism, dar nici nu voi spune nimic daca picățelele lor roz intra prin griul meu.
Ma enerveaza aceeasi agresivitate a vorbelor spuse cu japca, sarcasmul unora, modul altora de a-i pune la colt pe toti cei ce par învechiti și nealiniati in trenduri, despre alte subpuncte nu vorbesc azi.  Nu-s la moda, clar, dar nici nu bat pasul pe loc. Nimeni nu are nevoie de cuvintele mele, dar eu le asez responsabil, ca si cand am framantat ceva aluat, a dospit bine si acum dă pe-afara. Daca se va coace frumos sunt multumita, daca nu devine lectie sau rebut. Asta e. Unde se duc anii ,când se duc? Unde vor ei…
                                                                                                  ***
Scrisesem asta azi dimineata, între timp asa adauga ceva. Nu totdeauna ceea ce scrie un om vizeaza alt om și modul sau de a fi, de a se comporta. Daca se intampla sa pice un gand pe fapta altuia sau pe starea acestuia, săriți peste, dacă puteți.  Sunt ani de cand nu as mai pune in cuvinte întamplarile din jur, mai ales generate de cineva anume, dar la modul general oricând. În definitiv, totul e la liber și e firesc să ne intersectăm în păreri unii cu alții, chiar și când nu coincid. Sunt singurele scântei din cuvinte care nu-mi doresc decât să aprindă lucruri frumoase, cu artificii de fericire și să nu luăm foc când ne dor vreunele trecute direct în fluturii inimii. Mai bine să zboare pe acolo până ne vor aduce liniștea și nu vor mai bate din aripi.  Mereu își vor lua zborul, mai apoi, cu o poveste frumoasă din care să facem parte. Spun asta…preventiv, caci mă dor durerile altora ce au parte de astfel de experiente.
Viața mie îmi arată o cărare mai îngustă puțin, dar pe drumul larg ce părea interminabil am fost și eu. Uneori m-am rătăcit, alteori am găsit popas bun, bifurcații ce m-au dus în necunoscut și străini ce mi-au devenit prieteni, chiar …soț, unul dintre ei. Pe tot drumul asta mi-am fluturat anii mândră de fiecare și de ăia răi, chiar. Mereu am crezut că fiecare schimbare va fi cu hei-rup, că îmi va fi greu sa accept umbrele ce se pun pe chip, însa am vazut că totul e în mintea noastră, că, de fapt, când eu aveam un an, bunica mea avea 39 și că eu nu știam de e tânără sau bătrână. Multă vreme nu am știut asta, am învățat târziu să număr în ani și cred că toți facem asta până la un moment dat.
Acum vorbim în cifre. Când trecem de 30, 40 căutăm să convingem ce bine e și acolo. E bine, nu zic nu, dar nici nu e de ales; altceva n-ai si trebuie sa fii bine, insa cel mai bun lucru e ca in toata schimbarea asta am cunoscut bunici tinere ce pot fi mame, am întalnit femei trecute de 50 de ani cu trupuri de manechin, am vazut ca poti ramane natural, fara o mie de operatii estetice, doar acceptand ca timpul nu e dusmanul tău, ci doar unul care ne numără anii, obsesiv. N-o fi el nici prieten, dar în lumea în care toți ne prefacem a ne fi alături, de ce nu s-ar preface și timpul ca nu va face ravagii cu noi.
Mâine va fi despre copii, despre copilul din noi, despre optimismul acela despre care nu știam nimic în copilarie, cand totul se traia, nu se analiza. Si astfel, maine nu stiu ce voi face, dar sigur nu voi analiza nimic.
Ma voi da in leagan, m-a invatat copilul Poclid asta și mă întreb doar azi:
Unde se duc anii cand se duc?

34 de gânduri despre „Unde se duc anii când se duc?

    1. ..:) .eu rad acum, ca-mi vine sa iți dau acelasi raspuns ca la sarea pamantului. Greu daca se duc acolo, eu parca i-as rasfoi din cand in cand…

      1. …am alergat într-un suflet la „sarea pământului” căci nu știam ce răspuns mi-ai dat. Nu sunt, mă, e o laudă pe care nu o merit.

  1. Eu stiu unde se duc… Daca ma uit în ochii copiilor mei vad anii tineretii sotului meu si ai mei! Unul are précis ochii lui, celalat are précis suvita de par alb care am avut-o eu acum … ani în urma, iar celalalt are ceva si de la mine si de la sotul meu … Deci … stiu? 🙂

      1. Pai trei sunt … 🙂 Doi baieti si o fata! Gabriela este la mijloc! 🙂
        Iti multumesc, Adriana! Si am uitat sa-ti scriu ca e cu „repeat”… nepotelul seaman cu … 🙂

  2. Viata e un paradox,o taina neelucidata de catre filozofiile,stiinta si religiile lumii.Personal nu cred în batrânete si/sau moarte,atâta timp cât constientizez caci sunt creat „dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”.”Unde se duc anii cân se duc?” Eu cred ca de când venim în aceasta dimensiune a perceptiei,rational-sentimental, devenim (constient,subconstient sau inconstient) cautatori de comori,de valori autentice care sa ne confere confort,satisfactii,bucurii si fericire în toate planurile,fizic,sufletesc si/sau psihico-spiritual. Problema e ca traim într-un sistem comunitar raportându-ne viata în raport cu semenii,interactionam unii cu altii într-o competitie nedemna de omul autentic creat de Dumnezeu asemeni Lui,iar individualismul,iubirea de sine,ipocrizia si aroganta EGO-ului dezbina oameni,comunitati,state si continente dezechilibrând frumusetea convietuirii armonioase prin IUBIREA NECONDITIONATA,iar în acest context,raul ia amploare,distrugând caracterele si valorile acestui nobil sentiment,facând din omul natural inteligent,cea mai fioroasa si devoratoare fiara de pe Terra. Cred deci,ca anii ce s-au dus sunt înscrisi în cartile ceresti,în biblioteca lui Dumnezeu,iar când fiecare ne vom termina calatoria spatio-temporala prin aceasta viata relativa,vom continua existenta eterna,fiecare în functie de cum si-a scris cartea propriei vieti,si în functie de cât bine sau rau a produs în acesti ani .
    „Si am vazut pe mortii,mari si mici,stând în picioare în fata scaunului de domnie.Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte,care este cartea vietii.Si mortii au fost judecati dupa faptele lor,dupa cele ce erau scrise în cartile acelea.”
    Marea a dat înapoi pe mortii care erau în ea;Moartea si Locuinta mortilor au dat înapoi pe mortii care erau în ele.Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.
    Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate în iazul de foc.Iazul de foc este moartea a doua.
    Oricine n-a fost gasit scris în cartea vietii a fost aruncat în iazul de foc.”(Apocalipsa 20:12-15)
    O seara superba si linistita tuturor !

  3. Da ! Îmi cer scuze ! Ai perfecta dreptate,adeseori ma ia valu’ si pierd controlul tastaturii,încercând sa-mi exprim ideile în cuvinte,însa totul apare pe fondul iubirii pasionale,incontrolabile,din dorinta cercetarii si cunoasterii Adevarului absolut, a originii,scopului si sensului de A FI în aceasta dimensiune spatio-temporala relativa,scurta si imprevizibila. 🙂

    1. ..da, mie imi trebuiesc imbracate cuvintele, cand vin in fraze stiute dar care imi ajung in suflet dintr-o nevoie de a fi politicoasa, nu firesc, nu uit ca poti sa-mi oferi mesajul și altfel. Mi-ai dovedit-o de multe ori…

  4. Frumoasă introspecţie cu iz de nostalgie. Eu nu mă mai întreb unde, cum şi de ce. Doar vreau ca ei să treacă cu un sens, sens care să mă împlinească. în rest, sănătate multă! 🙂

  5. Anii nu se duc nicăieri. Noi îi trăim și sperăm că sunt cei mai buni.
    Fizicul este doar de fațadă. Adevărați suntem doar în suflet și în gând.
    Zambesc ca sa nu mă întrebe nimeni de ce sunt trsita. De n-aș zâmbi alții m-ar întreba dacă am probleme. Nu totul trebuie împărtășit. Țin pentru mine multe. Sunt ale mele. Dar zâmbesc. Așa mă păcălesc și pe mine. Totul e roz. Sau va fi roz.

    Timpul le așează pe toate. Cu grija, cu calm, cu răbdare.
    Nu vreau să știu de ani. Vreau sa știu de clipe. De momente. De zâmbete. De râsete.

    Te urmăresc. Te citesc cu drag. Dar nu mereu am starea care sa-mi permită sa apreciez cuvintele tale înșirate. Acum sunt aici. Te înțeleg.

    Anii nu te-au ajuns.

    1. Ai scris atat de frumos, ca o scriere de sine statatoare. Da, sunt puncte de vedere demne de bagat in seama. In definitiv intrebarile mele au nevoie de raspuns. Al tau mi se potriveste cel mai bine, in sensul ca poate fi un exercitiu demn de urmat.

      Sunt mult, mult mai mare decat tine, deci nu am cum sa scap de gheara timpului care se consumă la fel…desi ai vrea sa-l faci cat mai de calitate. Nu iese: iese …asa ca pana acum. Stiu ca imi esti aproape, insa tu ai un segment bun pentru care scrii. De cand ai facut mutarea nu-mi apar notificarile de articole noi. Insa recuperez..incet.

      Iți doresc vacanta placuta cu papricas, sarmale, fragute si cipirigi de alea ca nu stiu de am nimerit denumirea. Te imbratisez.

  6. O postare de înaltă vibrație sufletească, o sinteză a experienței trăite, astfel conving aceste argumente, bine închegate într-un întreg filosofic sunând: retoric: unde se duc anii? Spre culmea împlinirii, dacă nu ne lăsăm robotizați, manipulați de un anturaj ce ne-ar distruge… sau dacă nu acceptăm a purta o mască falsă, pentru a renunța la vise de dragul cuiva. Cum și în câți ani ajungem acolo, ține de dorința și „vitejia” fiecăruia. Pentru aceasta ar trebui să ne măsurăm împlinirile, nu anii… Multă înspirație și ani rodnici! Mulțumesc mult pentru un „memento mori!” deosebit.

    1. Am citit cu mare atentie fiecare cuvant. Da, împlinirile ar trebui numărate pentru o mulțumire deplină a trecerii noastre pe pământ. Totuși, nu neg faptul ca nu totdeauna reusesc a concretiza orice gând, orice simțire. Vrei dar nu iese, si aici era dilema mea in text. Pentru ca deseori firul se rupe brusc si din ce credeai ca e timp, el devine stelar. Va multumesc pentru semn si bucuria de a va citi. Va doresc numai bine!

  7. Păi unde să se ducă? Într-un fel de clepsidră din care, când o întorci, încep să curgă amintirile. În clepsidra ta nisipul trebui să fie tare dens pentru că ai multe, multe amintiri. Şi în pofida densităţii curg totuşi atât de uşor…

    1. Ti-am zis ca vitrina ta cu mirari continuă? Uite cat de frumos. As vrea sa ai dreptate, dar inca nu-s convinsa cum de maine poimaine vine un 5 in loc de 4.

  8. … cine mai ştie unde se duc?! Putem doar să presupunem că în locuri mai bune, că se vor întoarce vreodată cu daruri în crâmpeie de amintiri, răsplătindu-ne răbdare cu care am aşteptat… Păcat că sunt ireversibili în aceeaşi formă în care au fost cândva! 🙂

    1. .. oricat de generosi ați fost cu toții în presupuneri, eu stiu doar că nu vom mai fi niciodata ajunsi de cei care au plecat. Din nou ma repet si spun ca cei care au copii..pot retrai etape, si desi le traiesc cu ochii adultului ceva tot ramane si diin framantarea celui mic și uite asa..primiti maruntis sub formă de ani mai mici, timp rescris….de soarta…

  9. Emoționante gânduri! Vine o vreme când astfel de gânduri sunt tot mai adesea în mintea și în sufletul nostru. Unde se duc anii? Am văzut că fiecare a răspuns într-un anume fel, după cum crede și simte fiecare. Eu cred că…. anii nu se duc nicăieri, ei rămân acolo unde le este locul fiecăruia. Noi suntem „călătorii”, cei care trecem prin ei… în vizită. Și uite-așa, trecem dintr-unul într-altul, până când vine și vremea să ne oprim în… „marele popas”…
    Ce frumos ai spus despre cărarea îngustă a vieții… Fiecare cu cărarea lui, mai dreaptă sau mai întortocheată, cu suișuri și coborâșuri….
    Numai bine și… o cărare a vieții cât mai lungă! 🙂

    1. Da, Alex, pe facebook, foarte multi dintre cei care au citit articolul au incercat sa lase varianta sa. Cred ca a fost cea mai interactiva scriere. Chiar m-a pus pe ganduri, caci nu e tocmai stilul meu de a aborda astfel de subiecte, semn ca indiferent daca recunosc sau nu oamenii se preocupa de subiect. Si daca imi place si de nu, cand treci de 45 de ani, viata pare altfel. Esti mai calm pe o parte si mai curajos pe alta. Vorba ta …noi suntem calatori și e bine asa.

      Un sfarsit de saptamana cu soare si oameni dragi iți doresc!

Lasă un răspuns