Mărgăritare în clubul celor 12 cuvinte

Întrebări sub felinare

Întrebări sub felinare
O vedeam deseori pe stradă. Căuta chiştoace şi intra prin magazinele alimentare din care sigur pleca cu cate ceva.  O cunoştea lumea pe femeia albită devreme, uscată ca un şnur de pantof folosit, cu pomeţii supţi şi buze strânse pentru a nu i se vedea dinţii lipsă. Mulţumea şi pleca sfioasă, frângându-şi mâinile mai mereu. Nu cerşea, dar ochii  albaştri, singurul senin ce-l mai puteai ghici în tumultul ei, spuneau totul. O mai certa cate unul să nu-şi mai bea singurii bănuţi, că iar va ajunge să trăiască din mila altora. Încuviinţa tacit din cap şi se depărta ruşinată. Tot aşa intra şi în biserica ce era aproape de cămăruţa ei cu sobă albastră, pe care o mângâia ca pe singurul ei avut.  Cu privirea în jos şi mâinile ghem, bucuroasă de orice pomană, dar şi de cuvântul de la Sfânta Liturghie.
Avusese multe: o familie, un soţ frumos, două fete. Acum trăia singură cu două pisici şi o codiţă de căţel amărât, exact ca ea. Fusese frumoasă, înaltă ca un manechin, fină şi cu un păr mătăsos pe care-l purta mereu scurt, semănând cu o franţuzoaică cochetă. Când dispăruse acea femeie nimeni nu ştia. Mă loveam des de ea şi nu ştiu dacă mă recunoştea sau nu, dar mai mereu se depărta înainte de a-i putea dărui câte ceva. Lumea şuşotea pe la colţuri că, de fapt, nu divorţul de bărbatul frumos, dar cu ochi alunecoşi, o făcuse epava de azi, ci darul beţiei pe care-l avea de când cei dragi îi erau alături. Dar cine poate şti? Şi ce ar mai conta; era clar că-şi ducea viaţa discret şi într-o penitenţă, oarecum, autoimpusă.
Timpul a trecut. Nu m-am mai gândit şi nici nu am mai văzut-o, un timp, pe femeia cu nume rusesc şi melodios. De când m-am mutat pe dealul-munte, din inima Braşovului, şi drumul meu spre biserică era altul. Şi biserica,  să zic aşa. Aici lumea părea o familie ce îşi dă întâlnire duminică de duminică împărţind bucurii simple şi fericirea din priviri calde. Tainice poveşti simţeai întâmplându-se chiar sub ochii tăi şi nu cutezai a privi mai mult spre o anumita persoană dacă nu erai şi pregătit a începe o discuţie cu ea. Se descătuşau, ușor, vorbe şi cuvinte.
Ningea ca în poveşti. Seara se alinta puţin şi mai lăsa lumina să se scurgă spre bezna ghicită de cei ce măreau paşii grăbiţi. Felinarele bisericii topeau steluţă după steluţă, într-o joacă nesfârşită, iar lumea trecea ferindu-şi privirea, parcă cercetând prea mult trotuarul. In forfota aia, o femeie, înaltă şi firavă, privea cerul, lăsând să i se topească pe faţă fulg după fulg. Oamenii o ocoleau cu un zumzet de nemulţumire, dar ea nici că se clintea dintre felinare, adunând pe chip toată lumina şi toată magia unui timp neprevăzut. Părea fericită; era fericită şi, nu ştiu cum, am stăruit asupra ei cu o mie de întrebări nepuse. Avea un aer familiar dar nu-mi dădeam seama de ce. Paltonul vişiniu şi pălăria în acelaşi ton simplu, mânuşile de macrame si gulerul fin de blană sintetică întregeau imaginea aia aparent obişnuită.
Dumnezeu îşi scutura norii şi ea era precum un copil cu prima zăpada, zâmbind ştiut şi ales. Ne-am atins ca din întâmplare şi seninul ochilor ei mi-au adus aminte de un senin unic cu aer vinovat. Ciudat, acum doar seninul era.  Nici urmă de vinovăţie, probabil mintea mea făcea asocieri ciudate. M-am scuturat a confuzie şi un şirag de dinţi mi-au atras atenţia în mod plăcut. Nu, nu putea fi vecina rătăcitoare. Dar jurai că e clona ei sau o soră geamănă ce niciodată nu ar fi avut vreo problemă de om bântuit de vremelnicie. Întunericul cobora cu repeziciune, clipa se sfârşea la fel, întrebările mele din suflet prindeau aripi de gând netrimis şi m-am trezit mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru imaginaţia mea. Sub felinare părea că se ţes încă poveşti posibile, tivite de bunătate şi Iubire Divină
Am uitat de întâmplare până acum două zile când sora mea mi-a confirmat miracolul că femeia se vindecase de toate rătăcirile sale, că primise îndrumare prin părintele de la biserica noastră şi oamenii o ajutaseră sa se refacă şi fizic, şi sufleteşte. Era alt om şi nu avea regrete a ce pătimise, nici că îşi pierduse o parte din viaţă, ci era fericita ca trăia, că gândea şi simţea bunătatea lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Omul de sub felinare, în acea ninsoare vremelnică de noiembrie, era izbândă şi bucurie, era răspuns al şanselor ce le primim, era curajul picurat de Dumnezeu în fiecare dintre noi, dar vizibil acum mai puternic în el. Poate de asta văzusem eu botezul fulgilor de nea ce ţeseau povestea divină de iubire. Ea o primise şi o primea încă şi mulţumea cu tot seninul din ochii ei albaştri.
Am murmurat încet, ca într-o rugăciune nerostită: miracolul exista…

Mă ninge albastrul din privire

Şi-mi prinde-n inimi întrebări,

Îşi cerne cerul a lui iubire

Şi i-o aşază toată-n păr,

În timpul străbătut de fiare,

Ce au muşcat cam în răspăr,

Tu stai primind sub felinare

Botezul unui adevăr.

Iar fulgii îţi inundă chipul

Ca un ocean imaginar

Şi Dumnezeu trimite stropul,

Ce îndulceşte orice amar.

Mi-e caldă inima şi plină,

Mă scutură de orice urât

Iubirea sacră şi divină

Şi sper, şi cred în …Duhul Sfânt.

Întrebări sub felinare
Întrebări sub felinare

Am înscris povestea de mai sus în provocarea de luni, cu tema dublă ”Sub felinare” şi ”Întrebări” ,  pentru clubul celor 12 cuvinte. Sunt putin întârziata, dar am gasit raspunsul la intrebările mele de sub felinare. Au mai făcut-o şi altii în tabelul lui Eddie.

16. 12 2014.

35 de gânduri despre „Întrebări sub felinare

  1. Omul de sub felinare e un înger
    ce-şi poartă penitenţa pe umerii căzuţi,
    în pumnii strânşi ascunde o inimă prea mare
    şi amintiri cu îngeri absoluţi.
    E prea multă sfinţenie sub felinare
    şi prea multă nevoie de divin,
    mai amăgeşte-mă cu prea multă ninsoare,
    şi hai sub felinar să ne iubim.
    … 🙂

    1. …sub felinar se vad povestile mai bine
      au chipul luminat de absolut
      as vrea sa cred şi eu cumva in zâne
      sau chipuri blande modelate-n lut,
      dar tot spre EL imi duc şi sufletul şi pasul,
      şi mă-nsotesc cu cei ce îi iubesc,
      şi de e ploaie, sau-mi-ngheată nasul
      sau sub ninsori…de drag eu mă topesc.
      Sub felinar eu vin să ne iubim
      cu-n gând ales şi c-un pahar cu vin
      să ne cinstim ninsorile din noi
      privind spre cer şi mai apoi…in noi.

      1. V-am găsit tare târziu comentariul, ascuns printre alte cuvinte, insa bucuria e imensa. Va multumesc din inima și pentru cuvinte, și pentru faptul ca ati pasit in casa mea virtuala

  2. Lumina din sufletele oamenilor e oglindita pe chipul acelei femei. Lumina felinarului e o prelungire. Dumnezeu lucreaza si pune lumina si in cel mai adanc intuneric. Superba imaginea fulgilor care botezau acel suflet luminos acum. Am inceput ziua cu o raza de lumina si cu un strop de Iubire, Superb, Adriana.

    1. Aici a fost şi ideea mea, Laura. Lumina, acest simbol simplu şi la îndemână aparent, poate înfăptui miracole. Eu am simţit-o cel mai mult acum 10 ani, cand sufletul mi-era taciune..

    1. Scriu asa de rar, de o vreme. Mai nou las urme de vorbe pe fb şi mă mulţumesc a simţi interactiunea de acolo, dar acolo se pierd, stiu asta şi tot nu fac nimic. Iţi doresc numai bine ţie şi fetiţelor tale..

    1. ..câte astfel de poveşti nu se astern zilnic pe culoarul vietii? Acum esti sus, mâine cine stie? Roata asta ce se invarte mereu şi care da speranta unora şi deznădejde altora…uffff

  3. Viata bate filmul, si sunt povesti de viata care ar putea fi subiecte de scenarii pentru filme. Durerea sufleteasca e cumplita, te darama, te dezechilibreaza si doar credinta e cea care iti da forta sa nu cazi, sa nu-ti pierzi echilibrul.

    1. …orice poveste poate deveni scenariu de film, mai ales una cu suisuri şi coborasuri. Cred cu adevărat ca doar cu ajutoR divin, dar si al oamenilor calauziti de EL mai poti regăsi drumul pierdut odată.

  4. Mare dreptate ai cu fb ! Sunt urme de vorbe care se pierd si acelea ! Ma bucur ca te-am gasit si sa stii, chiar daca nu comentez, iti citesc blogul pentru ca-mi place ! A facut si fb ceva bun : mi-a aratat oameni ce merita sa-i citesc ! Pe bloguri ! Cat despre povestire, viata e imprevizibila, cu multe meandre…imi pare bine ca are un final fericit ! Tot Dumnezeu e cu noi in toate imprejurarile ! Doar sa vrem sa-L ascultam !

    1. Cand nu imi convine interactiunea pe fb sau cand comunicarea pe bloguri imi devine greoaie mă dezic de formele acestea de socializare. Totuşi, ştiu cat bine mi-au adus, cata informatie, ascunsa altfel, imi parvine acum. Selectiv, e drept, dar şi in real faci selectie. Cand mă satur, iau o pauza, citesc, ma plimb, mă uit la tv, ca mai apoi sa imi curga cuvintele din inimă prin varful degetelor. Dacă mai si ating alti oameni, nu pot decat sa ma bucur. Cat despre poveste, sora mea mi-a mai făcut şi alte completari care mi-au intarit convingerea ca unele lucruri depind de noi şi de cum cautam calea catre Dumnezeu. Niciodată nu e tarziu pentru asta. Mulţumesc şi scuze pentru raspunsul intarziat. M-am pierdut printre dureri fizice..

  5. Credința în voia divină, bunătatea și ajutorul semenilor au salvat un suflet care rătăcise calea. Cred că împăcarea cu noi înșine e cea mai mare realizare așternând lumină pe chip și liniște în gând. Frumoase și sensibile, cuvintele tale au țesut o poveste plină de emoție. 🙂

  6. Magnifique !!! Sunt impresionata la orice articol al tau… Pare total atat de real, ma vad sub felinar privind femeia albita !!! Tare frumos ❤❤❤

    1. ..da, e primul lucru pe care l-am văzut la sotul meu: credea in miracole. Cu toate că e medic, el are asezata credinta pe primul loc și stie ca doar asa se pot infaptui lucruri. E un subiect mult prea vast pentru ce pot eu lasa aici, la cata oboseala e in mine. Te imbratisez cu drag.

Lasă un răspuns