Întâmplare pandantiv

Întâmplarea e întâmplare
De joci tu în al meu decor,
Dacă pui piper și sare
Într-un amestec inodor,

Dac-o faci să fie clopot
Dăngănind a armonii,
Dacă îmi strecori un zgomot
De nu-mi sună a simfonii,

De port fin, în partea stângă,
Dor aglomerând suav,
Temeliile îmi inundă,
Întâmplarea talisman,

Simt parfum ca de zambile;
Din țigări de foi tu vii,
Te împreunezi cu mine
Întâmplări cu nebunii,

Pui doar miere aurie,
Chihlimbar așezi pe o za,
Întâmplare îmi ești tu mie,
Întâmplător eu sunt a ta,

Bat din aripi șansonete,
Pe mănușă îmi cazi fin,
Mă strecor pe sub manșete,
Parcă suntem dintr-un film,

Îmi prinzi mâna ca o taină,
Întâmplarea se ascute,
Vraja nu o să destrame,
Filigran făcut în fugă,

Și-mi săruți iar podul palmei,
Îmi pui întâmplări pe piele,
Se întorc ochi, se simt iscoade,
Eu, cuminte stau sub cheie,

Într-un pandantiv de argint,
Unde viața pare vie,
Întâmplarea a zâmbit
Și eu…din fotografie.

Într-un buzunar de haină
M-ai ascuns să te miros
A cireșe și a toamnă,
Chihlimbar din zahăr tos.

Ca o întâmplare roză
Par, acum, ascunsă-n poză.

Fotografia postată de Adriana Tîrnoveanu.

Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

Ca nu cumva să……

În ultima vreme nu mă pot opri să nu mă gândesc la repeziciunea asta prin care mâine devine ieri, aşa ca un vârtej ameţitor, într-o roată care, parcă, nu se mai opreşte. Şi de asta, privindu-mi chipul, ce îmi pare din ce în ce mai străin, de parcă o altă femeie vrea să-i ia locul cu tot dinadinsul, mă trezesc că alung gândul, dar alung şi din lucrurile ce mă incomodează. Uneori şi oamenii intră în ultima frază, dar acolo nu e vorba de alungare propriu-zisă ci o nevoie clară de confort şi stabilitate, printr-o detaşare nevoită.
Din ce în ce mai mult, refuz să intru în zone complicate, în care mă chinui să găsesc răspunsuri, acolo, unde, de fapt, ar trebui sa fie totul simplu; nu să faci slalom în scheme labirint, în care răspunsurile erau incluse în întrebare, dar nimeni nu le vede. În cazul ăsta, eu nu mai umblu cu alba-neagra şi nici nu mai aplic scenarii la fiecare fază neînţeleasă, ci iau masuri. Aşa fără să mai anunţ, cum făceam cu un an în urmă, şi când primeam răspunsuri din anumite părţi cum că „problema” mea ar fi o copilărie, care mă priveşte direct şi atât. Eu nu cred că mă privea doar pe mine, ci era ridicată la fileu ca fiind doar a mea, în timp afectând percepţia tuturor. Ei, dar cum eu trăiesc în basmul confortului, mi-am dorit să zburd neconstrânsă de lucruri. Nu poţi face asta fără să nu tai de undeva disconfortul, şi, automat, legături. Şi cum regulile mele cu cele impuse nu merg, şi nici invers nu se pupă…învăţ să trăiesc într-o altă dimensiune a vârstei.
Când ne schimbăm? Şi când uităm? Când ne debarasăm de vechi? Când vedem că nici noul nu aduce satisfacţie sută la sută? Când reuşim echilibru perfect? Şi de ce unii oameni nu te lasă să uiţi ceea ce vrei? De ce un om fericit se uită încă în ograda altuia, arătând cu degetul ameninţător şi invocând roata care se învârte pentru toată lumea, aducând şi binele, şi răul şi furtuna sădită pe vremuri? Cine nu ştie toate astea de îi trebuiesc fluturate pe la nas? De ce nu putem fi alături doar în ce ne place fără să luăm personal hotărârile celor din jur? Greu răspuns. Mai greu e să găsesc punţi de legătură între diplomaţie şi spontaneitate. Nu îmi iese. Aşa că voi trăi fără răspunsuri clare, primite pe loc sau, poate, cu răspunsurile ce vor veni în timp, chiar dacă vor fi bune sau nu.
Uneori prin scris îmi descătuşez stări mocnite sau găsesc explicaţii mai clar decât într-o conversaţie în care unul nu aude decât ce vrea şi doar din punctul lui de vedere. Lucrurile impuse cu forţa nu merg, ştiu asta, aşa cum nu merge amestecată viaţa în general, în cea particulară. Acolo fiecare are reguli şi drum propriu în care ceilalţi intră sau nu. Virtualul alină, nu rezolvă; ba, uneori, complică prin multitudinea de sensuri aduse de cuvinte. Caruselul ăsta ameţitor lasă loc de interpretari şi parcă sunt curioasă, câteodată, să văd direcţia în care modul diferit de a vedea viaţa îl face pe om să se îndrepte. Totuşi, în real, nu e decât parțial, aşa. Acolo simţi dezamăgirea, simţi regretul, simţi trădarea, simţi fericirea şi nefericirea. În ochi vezi toate acestea, în inimă păstrezi. Dincoace, să fim cu iertare, ne știm din poze și din ceea ce lăsăm a se zări printre rânduri.
Cineva spunea, cândva, că ar fi bine că atunci când cunoaștem un om să-i dăm nota 1, nu 10 din start; să nu mai fim entuziaști crezând în ceva despre care nu știi nimic și să adaugi note și puncte în plus, pe parcurs, căci depinde de noi cum continuăm: împreună sau separat. Eu nu regret niciun om de care m-am eliberat în timp, cu ştiinţă, neştiinţă, brutal sau din greşeală. Azi mi-e mai bine. Regret doar faptul ca nu pot – acum, nu ieri –  să arat ce a fost sau e, în capul şi mintea mea, în unele decizii. Întrebări se vor pune totdeauna. Răspunsurile nu sunt cerute şi primite tot timpul. Confuzia şi uitarea se vor intercala, iar omul se va depărta cu ură, regret, duşmănie, şi rar cu recunoştinţă că un timp au mers alături. Eu uit prima. Din comoditate şi protecţie. Şi-aşa mă trezesc alţii rapid. Ca nu cumva să…..
Ah, şi tocmai ce am găsit un citat minunat care mi se potriveşte mănuşă cu tot ce zic aici: „Nu este nevoie sa te lupti ca sa traiesti potrivit dorintelor tale. Traieste cum vrei şi plăteşte preţul necesar.” Richard Bach. Periodic mă resetez, și constat că aceste cuvinte par scrise acum cinci minute, semn că multe se schimbă, deși par la fel, sau multe par la fel..desi lumea e in schimbare. Din schimbările lor, primesti informatii „utile” de care te-ai lipsi, dar nu te lipsesc ei. Ca nu cumva să…
Altădată m-aș fi dus să scot ochi, să cer explicații, să întreb, să bat obrazul, să reproșez, să.. La ce bun? Tot ce e spus, e inventariat în dosarul cuiva scos strategic în clipe de slăbiciune. Ca nu cumva să…
Eu știu, ridic din umeri, privesc în dreapta și-n stânga, îmi adun bucuriile în inimă și alung neplăcutul. Citesc o mare de cuvinte în jur despre neînțelegerile dintre oameni. Nimeni nu rămâne dator. Da, da..ca nu cumva să…

La întâmplare, din întâmplare, ca întâmplare

Iubeam la întâmplare
zâmbete primite gratis,
ca şi când fără ele…
…..nu existam.
Iubeam la întâmplare cuvinte
adormite în sens,
adormite-n substrat,
mâzgălite cu un pic …de culoare.
Iubeam la întâmplare vorbe
spuse uşor, fără noimă,
fără sonor şi fără crez,
vorbe ce nu ajungeau la mine… deloc,
….dar le iubeam.
Iubeam la întâmplare oamenii.
Mici şi mari, femei sau bărbaţi
care mă iubeau sau nu,
dar eu îi iubeam…sigur..
….doar….la întâmplare.
Iubeam străzile şi pomii,
şi cărămizile, şi florile,
câini, pisici şi vrăbiile
ascunse prin frunze.
Iubeam albastrul care mă
urmăreşte în versuri acum.
Până şi pe el îl iubeam la întâmplare,
trădându-l cu un alb sau un negru elegant.
Toţi erau acolo,
pe lângă mine,
aşteptând să întind o mână
şi să-i ating, să-i iubesc,
să-i doresc
cu zi, cu noapte,
cu ora, cu secunda,
în minute triste
în minute vii,
iar eu …nu vedeam NIMIC.
Îi iubeam
la întâmplare pe toţi,
odată
sau pe rând
şi mă risipeam
în ploi, în vise,
în ninsori
sau în raze fierbinţi
care mă topeau.
Iubeam la întâmplare tot.
Și, uite aşa,
tot pe rând,
au plecat toţi
într-o întâmplare unică a cuiva
ce îi merita mai mult,
lăsându-mă să iubesc…
……la întâmplare.
Acum, din întâmplare,
dar nu la întâmplare,
iubesc tot ce văd,
ca întâmplare unică,
irepetabilă,
într-o viaţă dată, poate,
la întâmplare.

 

doi