mărgăritare povesti · Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Șefuletul mic

 

Diana Kundalini, m-am conformat:

Am și eu, ca omul, niste verdeață, în curte, sub formă de arbuști, pomi, caprifoi și alte foi de astea verzi. Anul ăsta, am pus tot felul de îngrădiri ca ai mei căței să nu mai trebăluiască pe acolo.

Bun. Și, gândesc eu ca adultul: pe acolo nu poate intra, nici pe acolo, nici pe acolo. Vreo două luni funcționează treaba sau o fi funcționat cât nu am văzut eu. Până ieri, când îl văd pe Toto cocoțat pe o masă pe care, teoretic, nu are cum ajunge.

Și urlu: Totoooooooo!

Am uitat sa specific – urlatul se făcea din casă! Deci nu știu cât a ajuns la urechiușele lui!

El sesizează un deranj pe fața mea, bagă codița între picioare, pleacă oarecum căpșorul și mă privește pe sub bretonul lui lung nedumerit. Așteptând. Tot pe masă, of course.

Eu mă apropii, nu mai ridic tonul și mă gândesc să abordez atitudinea soțului care vorbește cu ei de parcă sunt cu două picioare, nu patru, și au și liceul terminat:

No, daca ai intrat acolo, acum arată-mi, te rog, și cum ieși! Fără să fac vreun gest sau să îl invit cu tonul meu să iasă. Doar din cuvinte spuse firesc, de parcă împărțeam o cafea.

Nici una, nici două, Toto face un salt sprințar, ajunge de pe masa pe o banchetă, apoi se strecoară printr-un luft subtil într-o brazda mica, ajunge pe un ghiveci imens, unde am un brad plantat, că dacă nu am pământ, am creat eu loc pentru ditamai bradul, iar de acolo, ca pe bulevard, sare, din nou, pe o alta banchetă. Nici prin cap nu aș fi făcut traseul ghidușului, care era tare mândru de el și tot lovea cu codița tăblia băncii.

Momentan, nu am cum să-i îngrădesc accesul, dar clar va trebui să îl las pe Toto să îmi arate punctele slabe înaintea vreunui proces definitiv de grănițuire.

Cum să te pui cu șefuletul mic, cum îi spunem noi lui Toto? Nu poți, frate! Nu poți!

 

Acum doarme. Cam așa!

Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Silver, pisicul nemuritor

Silver, pisicul!

 

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme, le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Cîteva  veri în urmă, cam multe adunate, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Câini avem din 2011. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.

pisicul
Silver, pisicul
 Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură al vecinului, lat de 4 cm,  5 pisici. Niciuna a noastră –  3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Voiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.

Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau; se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau de tot. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, iar cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și mâțele lui. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.

Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul omului pădurii, vecinul care are casă imensitatea naturii, Ioan cel rătăcitor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu. Cat vor mai fi, căci casa dispare. Omul-investitor lovește si aici cu proiecte ample, ca deh…e centrul Brasovului!

Din acea parte, cred,  a venit şi unul dintre motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan ciudat, cu destui anişori în palmares, dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarmă Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau cei  „biologici”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.

Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi, cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adică, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer cănile, oricarui moment unic.

Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!

silveras
Silver, pisicul

Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un televizor din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era  un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l suportau defel. De fapt nu l-au vrut de la început, cum spuneam.

Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Uitase ca tot bătrânică și bolnavă de pneumonie si chisturi ovariene fusese cand a ajuns la noi. Tan-motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, in casa noastră, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.

Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.

 79035-531511_239784142832128_1605823949_nA făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!

L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Problema cu sănătatea a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta, mai ales spre final când nu mai ținea cont de litieră mereu, dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.

Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg! Nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!

Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, Doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui. Cu Lupu-Baiatu, insa, a fost cea mai induiosatoare perioada. Doi bătrâne care se protejau unul pe celălalt, dar despre asta am mai vorbit.

O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”

silver
Silver, pisicul
Mărgăritare din treceri, păreri, dureri... · mărgăritare povesti

Japoneza

Japoneza

Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea sau să mă  joc cu imaginaţia, strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia plus un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, la puţin timp după, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante), păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă neagră, superbă, de vulpe. M-am dezechilibrat, iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?

japoneza
sursa: internet

Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!”

Am înlemnit. Cum puteam uita chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.

Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute, ea apărând la braţul altor două tinere şi m-am umplut, pe loc, de o „invidie” surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte,naturale, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.

I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător, locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.

Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, tot din acel loc cu soare-răsare, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Eu cunoșteam senzația, dar eu eram cu ea la purtător, fără să ascund asta. Nu și Alice. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru două săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. O priveam încordată, căci mie îmi părea perfectă și nu știam cum să iau toate acele amănunte când ea ni se prezenta desăvârșit.

Pe urmă… a dispărut sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.

Trecuse un an de atunci, iar în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic reţinută, bucurându-mă şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.

O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.

Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  poveste aparte, care  îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”.

Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, pierdută într-un ocean de alte  amintiri, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret.

Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013