Trecere

Se aduna mirul, de pe chipuri ca-n povești,
Pe frunțile care-și primesc, cu drag, sărutul,
Femeia dăruiește, din atingeri îngerești,
Tot rostul primenit cu absolutul!

…cu drag, de dragul vostru, știți voi care…

 

Amandina si busuioc

Sunt oameni care trăiesc lângă noi, pe care pare că-i atingi, la coadă la pâine, la aprozar și te întrebi, senin: „Oare îl știu de undeva pe ăsta sau doar e o senzație din aceea supărătoare, când  fantasma vine mai repede decât realitatea și pleacă înainte de a ști dacă a fost aievea sau e o altă figură comună ce-ți stăruie între gândul de ieri și cel fugit pe o cracă de pom, în timp ce numeri borcanele de pe raftul cu dulcețuri pentru că vânzătoarea se mișca încet?”

Când eram mică și credeam în cuvintele bunei mele cu glas de domnișoară, îmi puneam, de Bobotează, fir de busuioc sub pernă, să visez ursitul. Mă cam grăbeam să fac asta, deși anii mei nu erau buni nici de rest la un kilogram de carne. Într-un an, l-am visat. Bătea Crivățul și zdrăngăneau giurgiuvelele, perdelele se ridicau încetișor, iar eu, cu mâna pe busuioc, vedeam un bărbat cu barbă nerasă de cam două zile, așa, cu mâini frumoase și degete lungi și cu un pulover pe gât.

Urăsc puloverele pe gât; îmi iau aerul și îmi strică armonia esteticului, chiar dacă habar nu am ce vă spun eu aici. Mirosea visul meu a tutun și a săpun Cheia, aspru și deranjant, dar curat și de neuitat. Mă rasuceam, în somn, pentru că visam, de fapt, un bărbat prea matur pentru dorințele mele de copilă și în niciun caz nu mi se arăta băiatul cel bălai de pe ulița mare.

Busuiocul se fărâmița în mâinile mele cuminți, iar ochii nu-și doreau lumina ci visarea, așa că mă frământam, în continuare, cu bărbatul acela pe urmele mele. În visul meu, era urcat pe un scaun și repara o lustră.


Crivățul mi-a alungat gândul; a doua zi a fost bucuria cozonacului cald, am uitat de ursit și nepotrivire.

Cum spuneam, treci pe stradă, te duci la poștă și ti se pare că unii dintre oamenii aceia din rând îți sunt cel puțin vecini de stradă. Figuri cunoscute aparent.

La cofetaria de la gară, amandinele erau singurele prăjituri ce meritau cumpărate. Aveam puțin peste douazeci de ani și deja eram obosită de iubire cu întors de inimă. Am intrat să-mi îndulcesc sufletul și am tresarit. Pe scaun, un bărbat cu mâini frumoase, pulover pe gât și barba nerasă de doua zile, schimba o lustră. L-am recunoscut pe Ursit. Îl chema Grigore, așa îl striga fata ce îi era și nevastă, și vânzatoare de amandine.

Am fugit mâncând pământul știind că busuiocul daunează grav imaginației când mintea ta scormonește în oameni și flori.

De atunci, amandinele îmi amintesc de bărbatul cu lustra nereparată. Ce ți-e și cu mintea asta, îți lipește pe veci un nume pe eticheta amintirilor – Grigore Busuioc!

sursa – internet

Tema săptămânii, in literatura ca utopie – Descrierea unui personaj imaginar, 

Argentina

Când eram mică, îmi imaginam atât de multe, încât părinților mei le era greu să deosebească adevărul de ficțiune. Noroc că nu și-au pus niciodată problema în a deosebi adevărul de minciună. Mă credeau.

Mama, o copilă cu copil, nu își bătea capul prea tare cu asta. Cred eu, totuși, că și ea visase mult, doar că-și dusese visele din suflet direct în real, când de abia împlinise 15 ani. Crude vise, crude realitate. În anii când lumea prinsese contur de iederă cățărătoare și de pietre medievale, curtea în care locuiam era una în care cerul se vedea doar de deasupra. Un interior lung, străjuit de un zid gros îniederat, iar pe cealaltă parte uși strâmte și negre, ca niște soldați în post.

Deasupra, etajul cu balcoane lungi, în care domnii si doamnele fumau, beau cafea, coniac și lichior de casă, și vorbeau, în fiecare seară, ca într-un cenaclu, în acorduri suave de muzică simfonică sau de ambient. Erau intelectualii, spunea mama, iar eu mă uitam la ei ca la Doamne-Doamne, cu sfială, dar încredere. Parfum de viață boemă se împrăștia în praful timpului încremenit, parcă, într-o poveste cu dus și întors, dar mai mult cu rămânere definitivă în clișee demne de un film vechi, derulat, musai, pe peliculă din aceea rolă, pe un ecran mare și zgâriat pe alocuri. Actori impecabili care îmi lăsaseră în mine note florale, și nu numai, de care aveam să aflu ani mulți după acel moment.

Am numit curtea, vaporul. Și, desi nu văzusem unul, în realitate, știam cam cum arată cabinele unui vas si puntea acestuia. Multe ar putea fi povestite despre locatarii vaporului, însă, păstrez ceva în minte, între  tulburare și adevăr, astfel încât nici acum nu știu de a fost sau nu poveste, ori s-a întâmplat aeievea; însă oricum ar fi fost, în ghiocul inimii mi-a rămas o lume trecută, dar care pare încă prezentă, prin emoțiile speciale pe care le-a lăsat în mine, pentru totdeauna.

Noi locuiam pe la mijloc, după noi Brăneștii, doi bătrânei care, când mergeau, zici că se țineau în brațe mereu. Lipiți. Trași la indigo, nici măcar un centimetru în plus nu aveau unul față de celălalt, iar ca greutate ziceai că-s unul și același. Erau tot timpul împreună și, datorită lor, am mâncat, în anul acela al copilariei mele, câte un fruct, în fiecare zi. Ne lăsau pe pervaz două poame, oricum s-ar fi numit ele – mere, pere, piersici sau, așa, de vreun gest crăciunesc ….portocale.

Domnul Săvulescu, de la etaj, era preferatul meu. Venea la noi; o ruga pe mama să facă ceai și să-mi ungă două felii de pâine cu unt. Untul îl aducea el: „Să aibă, copila asta deșteaptă, ajutor de inimă, gust și….. pentru vedere!” – îi zicea și mamei ceva de care să fie sigur că  va ține cont și va păstra, mereu, untul pentru mine. „Pentru vedere!” Tăia pâinea în soldăței și o așeza lângă ceașca cu ceai. Uneori, aducea și miere într-un borcanel demn de lumea piticilor. Fascinant om.

Apoi, punea o carte mare între noi și începea să-mi povestească lucruri pe care eu le ascultam de zici că nu mai exista ceva mai frumos pe lumea aceea. Pe mama o încurca nițel vizita bătrânului domn, pentru că aveam o cameră doar, împărțită, cumva, de niște geamuri, dar care erau cam degeaba, căci și mirosul intra nestingherit, și vorba se ducea dintr-o încăpere în alta. Ei i se părea că nu se poate ocupa de hrana noastră într-o libertate absolută, dar domnul Săvulescu plutea în nouă ceruri de fericire când vorbea de lucruri dragi lui, căci cariera sa de profesor universitar se terminase cu mult timp în urmă.

Magia, însă, nu era domnul Săvulescu, chiar dacă magie a făcut cu mine acel om cu părul alb, costum maro, și statură impozantă, de intra în orice încapere ușor aplecat, ca într-o rugăciune.

Magia începea dupa Brănești. Un cearceaf mare, alb, era întins a cortină, separând vaporul meu într-un secret la care nu aveam voie să mă gândesc, zicea mama. După acesta, forfotă. Și un salut etern: „Bonjour, madame! Bonjour, dragă!”, auzeam eu și căscam ochii, la auzul acelor cuvinte, cât ceștile cu cafea aburindă de pe tava mamei.

O gramadă de sticle goale se auzeau trântite acolo, dezordonat, în vremuri în care sticlele și borcanele erau duse la reciclare. Primeai pe ele câțiva bănuti cât să-ți iei eugenia de la primul chioșc și mai mereu eram tentată să adun sticlele acelea și să fug cu ele pentru o eugenie delicioasă în plus.

Mama mă ghicea și-mi punea interzis, dar cu multe alte pedepse în coadă, dacă îi încalcam cuvântul.

Umbrele de după cearceaf mă lăsau în visare, pe leagănul cât o palmă, căci, nu-i așa?, nu există copilărie fără leagăn și vise moi balansate spre văzduh.  Și acum rămâne enigmă de ce era legat acesta, căci nu vizualizez niciun copac sau bârnă, în Curtea Cerului. Se zăreau, pe sub pânza aceea, niște glezne subțiri, într-o pereche de papuci de mătase cu ciucur auriu, și niște poale de rochie lungă. Altfel, acolo intrau destui oameni, dar cum intrau, așa ieșeau, cu ochii în pământ, cu pași grăbiți, și cu murmur sec pe buze. Din spate, același ,,Bonjour, dragă!” închidea cercul vizitei.

În acel colț aparte, locuia Argentina, femeia vrăjitoare, deși domnul Săvulescu m-a batut pe umăr și mi-a zis să nu ascult bârfele de pe vapor. Doar că am uitat ce a zis despre Argentina, pentru că, la cei opt ani și ceva, ai mei, nu auzisem, niciodată, de cuvantul „bârfă”. Mi l-a explicat, iar ce mi-a zis, atunci, despre femeia enigmatică, din curtea noastră, am uitat ca într-o vrajă.

Argentina părea a nu ieși niciodată, iar când o făcea, era o apariție. O rochie fluture, ca un combinezon, o înveștmânta perfect, iar un turban îi ținea claia de păr negru. Un șal de catifea îi era răsfăț, însă nici măcar poșetă nu vedeam a avea. Pe brațe purta o mulțime de brățări, dar, ciudat, nici măcar un inel sau o verighetă nu îi impodobeau mâinile fine. Îmi zâmbea cald și trecea iute, evitând privirile oricărui adult. Pășea sigură pe sine, cu o fermitate  aparentă, și cu o senzualitate în mișcări, cât să nu o uit vreodată.

O însoțea, mereu, un domn mic cu barbă care nu zâmbea niciodată și care nu locuia nici cu ea, nici pe vapor. În urma sa, dâre de nebunie olfactivă săpau în mine tranșee de ascuns senzații de neuitat. Mirosea a păcat și mister, a viață și nebunie frumoasă, a pământ și soare, a întuneric și lumină. Nu vă mint că pe multe dintre acestea i le-am așezat, acum, în completare, căci femeia aceasta, odată ajunsă în preajma cuiva nu avea cum să nu lase semn de trecere definitivă. Te însemna cu ochii văpaie, în poveste ce nu va deveni niciodată trecut uitat, căci e ca atunci când într-o mare de negru, apare un om îmbracat în roșu sau puneți voi ce culoare vreți. Uite, schimb cu galben-orange. Asta era Argentina mea, clișeu sau nu, dar sunt sigură ca mulți dintre voi aveți în memorie câte un personaj culoare care a tulburat mințile cuminți ale acelui moment.

Într-o zi, am apucat colțul cearceafului și am privit mirată fiecare amănunt. Jur că de ajunsesem în tărâmul fermecat și nu m-aș fi simțit astfel. Din fundurile sticlelor și borcanelor, Argentina își facuse un perete de sticlă magic. Pe unele le vopsise, dar multe rămaseseră verzui sau cupru-maronii, însă peretele era perfect și aproape terminat. Deasupra, ca o ghirlandă, un șir de sticle, cu becuri în interior, îmi întregea mie imaginea și înțelegeam de ce se vedea seara la ea, de zici că eram la spectacol. Nu dura mult, toți știm ce problemă era cu curentul electric, în acele vremuri, dar Argentina nu renunța la micul său moft.

sursa: pinterest

În alte sticle, se zărea ceară topită de la lumânările sale albe. Pe treptele ciobite de vreme, care încadrau perfect odăița ei, mușcate roșii mă alintau blând, iar pe semiterasa din susul lor, o oglindă era prinsă de perete, iar un scăunel o străjuia. Ușa, de un verde toamnă, era ca o bijuterie. Pe ea am silabisit un nume – Argentina.

Argentina avea un tic care mie îmi părea dizgrațios – frământa, între degete, o bucată de cocă. Cred că fusese miez de pâine, dar cu cât îl sucea între degete, cu atât se înnegrea și devenea ca o bucată urâtă de ceva, care nu ar fi trebuit să existe. O calma, zicea ea. Dădea în cărți și în cafea, și spunea povești pline de cuvinte interzise, îmi spuseseră, mie, fetele din josul vaporului.

În dreptul ei mirosea, mereu, a tămâie dar și a parfum scump, cât să ne zăpăcească cu totul inimile noastre curioase. Atunci nu mă pricepeam prea tare, dar acum știu că era o combinație ciudată de miresme orientale (smirna, mosc, tămâie, santal), cu esențe deosebite de muguri de coacăz negru, trandafir bulgăresc, iasomie si zambilă, desăvârșite în puterea mușchiului de stejar și de patchouli. Nici nu mă mir că își alesese un parfum atât de puternic ca simbolistică, însă azi, mă întreb cum de a ajuns la Argentina un flacon de „Magie Noire”, când doar cu un an înainte, în 1978, a fost creat de Lancome? Însă, de ar fi fost aceasta singura  enigmă rămasă nedezlegată când mă gândesc la ea.

Se zvonise că nu-i plac copiii, însă la ce zâmbete primisem de pe buzele sale, cred ca ai noștri ne-au întins o capacană de vorbe, cât să picăm în ea și să nu deranjăm femeia.

Într-o zi, o tăviță cu biscuiți calzi, de casă, se ivi de după cearceaf, însoțită de același „Bonjour, dragă!” Una dintre fetele zidarului mi-a zis, încet – „Nu-i lua, au sânge de copil în ei sau sunt otrăviți, nu-i lua!

Ei, na! Mereu am fost pofticioasă. Îi luam și îi mâncam cu așa bucurie că și mama vrăjitoarelor de era, eu aș fi devenit una vrăjită de biscuiți. Dupa cortină, Argentina chicotea. Într-o zi, m-a prins ochi în ochi. Am ramas fără cuvinte. Știti cum e cerul după ploaie, genul albastru-clipă? Nu știți? Ei bine, de ratam cerul de după ploaie, îl găseam în ochii Argentinei. Mi-a zis atât: „Iubită vei fi, dorită vei fi, viața ta va fi păcat și Lumină, deopotrivă. Ai zbucium mult, dar vei fi bucuria cuiva; ai minte vrajtă și creatoare! Ești ca o pisică neagră; vei trece, unii vor face trei pași în spate, dar doar cine-ți rămâne alături, fără teamă, va conta!”

Nu am înțeles nimic decât că m-a vrăjit Argentina, iar mult timp m-am uitat chiorâș la Zaza, pisica acesteia, o cafenie cum e Fifi a mea, de zici că s-au înrudit peste timp.

Cuvintele ei, mi-au venit ca un vis, mult timp după, la vreo douăzeci ani, când, căutând urme de Argentină, în curtea vapor, nimeni nu-și mai aducea aminte de nimic.

Brăneștii nu erau, Săvulescu era amintire și nici atât, fetele zidarului erau în lume. Iedera era tot acolo pe zidul meu medieval.

O ușă verde-toamnă, însă, mă privea și-mi spunea că nu, nu visasem, nu uitasem. Habar nu am de ce, dar aș jura că mirosea a Magie Noire, semn că trecutul lasă urme în noi definitiv, fie el și prin dâre de parfum cu păcat și adevăr piperat. Și nu, aceasta nu e doar o poveste, e parfum de lume care cândva a trăit lângă noi și în noi.  Cineva îmi spunea, cândva, că dacă un singur om  pomenește un altul uitat de  istorie, ani sau familie chiar, acela încă își poartă sufletul prin Lumină!

sursa: pinterest

Bonjour, Madame! Bonjour, Argentina –parfum de femeie al unui trecut de neuitat!

 

Sunt ani de când scriu tot felul de lucruri care-mi trec prin minte și suflet. Nu sunt mulți, ca în cazul Poveștilor Parfumate care deja au trecut de 7 ani de când sunt on-line și unde s-au strâns, la un loc, scrieri parfumate care mai de care mai deosebite. Cititori câtă frunză și iarbă s-au bucurat de slove înmiresmate, iar noi cei invitați, în timp și peste timp, să scriem astfel de povești, am pus note de parfum deosebit, de parcă am fi fost parfumieri de soi, inventatori de esențe și de sticluțe aparte, din cristaluri magice de cuvinte, cât să rămână în vitrina Clubului Condeielor Parfumate o colecție uimitoare, cu teme diferite și de excepție, ofertante, exact ca cea din aceasta editie – Parfumul unui trecut. Nimic din toate acestea nu ar fi existat fără Mirela, căreia îi mulțumesc că, prin aceste scrieri, am putut trece de bariera aceea între a nu ști, a place și a învăța despre lucruri care mie îmi vorbeau doar pulverizându-le pe încheietura palmelor sau sub lobi de ureche. Și azi, așez o nouă sticluță cu parfum – Argentina. Sper să vă placă și să  admirați întreaga vitrină!

Bonjour, Mirela! Bonjour, vouă, dragii mei! 

Șefuletul mic

 

Diana Kundalini, m-am conformat:

Am și eu, ca omul, niste verdeață, în curte, sub formă de arbuști, pomi, caprifoi și alte foi de astea verzi. Anul ăsta, am pus tot felul de îngrădiri ca ai mei căței să nu mai trebăluiască pe acolo.

Bun. Și, gândesc eu ca adultul: pe acolo nu poate intra, nici pe acolo, nici pe acolo. Vreo două luni funcționează treaba sau o fi funcționat cât nu am văzut eu. Până ieri, când îl văd pe Toto cocoțat pe o masă pe care, teoretic, nu are cum ajunge.

Și urlu: Totoooooooo!

Am uitat sa specific – urlatul se făcea din casă! Deci nu știu cât a ajuns la urechiușele lui!

El sesizează un deranj pe fața mea, bagă codița între picioare, pleacă oarecum căpșorul și mă privește pe sub bretonul lui lung nedumerit. Așteptând. Tot pe masă, of course.

Eu mă apropii, nu mai ridic tonul și mă gândesc să abordez atitudinea soțului care vorbește cu ei de parcă sunt cu două picioare, nu patru, și au și liceul terminat:

No, daca ai intrat acolo, acum arată-mi, te rog, și cum ieși! Fără să fac vreun gest sau să îl invit cu tonul meu să iasă. Doar din cuvinte spuse firesc, de parcă împărțeam o cafea.

Nici una, nici două, Toto face un salt sprințar, ajunge de pe masa pe o banchetă, apoi se strecoară printr-un luft subtil într-o brazda mica, ajunge pe un ghiveci imens, unde am un brad plantat, că dacă nu am pământ, am creat eu loc pentru ditamai bradul, iar de acolo, ca pe bulevard, sare, din nou, pe o alta banchetă. Nici prin cap nu aș fi făcut traseul ghidușului, care era tare mândru de el și tot lovea cu codița tăblia băncii.

Momentan, nu am cum să-i îngrădesc accesul, dar clar va trebui să îl las pe Toto să îmi arate punctele slabe înaintea vreunui proces definitiv de grănițuire.

Cum să te pui cu șefuletul mic, cum îi spunem noi lui Toto? Nu poți, frate! Nu poți!

 

Acum doarme. Cam așa!

Silver, pisicul nemuritor

Silver, pisicul!

 

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe ea!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră şi mai are doua surate …prietene de joacă. Acum ceva vreme, le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Cîteva  veri în urmă, cam multe adunate, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Câini avem din 2011. Le lăsam de mâncare pe prag. Veneau, furau, dar habar n-aveau că toată mâncarea aceea era pentru ele. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.

pisicul
Silver, pisicul
 Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură al vecinului, lat de 4 cm,  5 pisici. Niciuna a noastră –  3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Voiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.

Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : „Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. De multe ori, nu mai plecau; se tolaneau pe băncuțe, pe balansoar, dar nu ramaneau de tot. Mereu le chemau Măria Sa Acoperișul. Daaaa, acolo se adunau ca într-o șezatoare de taina, facând pe țiglele de lut ars cărări potrivite pernuțelor de la lăbuțe. Spectacol era toata vanzoleala aceea, iar cand se aprindea lumina din geamlâcul de lângă streașină, nu cred că nu-ți opreai mintea să nu inventeze o poveste despre Omul și mâțele lui. Doar că Omul nu avea chip…niciodata, doar lumină pe acoperisul pisicilor.

Pe unul micuţ, alb cu negru,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure. Da, dar alea-s raiul omului pădurii, vecinul care are casă imensitatea naturii, Ioan cel rătăcitor. Pe unul din motanii negri i-am hrănit multă vreme, mai ales  iarna. Zilnic. În restul anului, nu-l vedeam, nu-l simteam. Doar de acolo, de pe streasina lumii, se mai auzeau semne că sunt și vor  fi mereu. Cat vor mai fi, căci casa dispare. Omul-investitor lovește si aici cu proiecte ample, ca deh…e centrul Brasovului!

Din acea parte, cred,  a venit şi unul dintre motanii noştri, Silver. Despre Silver vreau sa va vorbesc asa cum era. Motan ciudat, cu destui anişori în palmares, dar cu multa putere, pe care și-a dozat-o miraculos in toti cei cinci ani petrecuți la noi. Se descurca cel mai bine la capitolul mâncare, de  îi biruia şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Din mogâldeața aia blândă cu ochi plânși nu știu ce se întâmpla dar ieșea Sfarmă Pisici și cand se infoia o dată zici ca fusese hrănit cu jăratec, ca în povestea căluțului costeliv. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Mă enerva că se auzeau niste strigate de lupta încat era imposibil sa nu angreneze si aristocrații casei de pe atunci, si sa te tii spectacol. In final, se asezau toti pe covor, Silver…mai mereu cautator de mână omenească, iar ceilalti oblojindu-se unul pe celălalt de parcă ei erau cei  „biologici”, iar asta „adoptatul”. Pfui, nu-mi venea a crede ca nu-l acceptau deloc, doar il tolerau. Da, dar cine se aduna in lupte cand nevoia o cerea? Tot ei.

Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi, cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva! Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine atâta vreme, deși prietena mea mereu spune ca cestile acelea sunt cesti spectaculoase pentru zi de zi, ca acestea, zilele adică, sa devina la fel. Mie nu mi-s la îndemână, prefer cănile, oricarui moment unic.

Da, ce ştia el de zestrea mea? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!

silveras
Silver, pisicul

Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un televizor din bucătărie – care, culmea, curenteaza putin, deci nu ne explicam cum a reusit – se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era  un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l suportau defel. De fapt nu l-au vrut de la început, cum spuneam.

Era încă frig, când a apărut Silver pe lângă casă; chiar zăpadă, deși era primăvară, în martie târziu. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Uitase ca tot bătrânică și bolnavă de pneumonie si chisturi ovariene fusese cand a ajuns la noi. Tan-motan, liderul absolut, avusese o lună când și-a aratat urechile de liliac printre perne, in casa noastră, dar pe el îl recunoștea în drepturi și îi era companion.

Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească.  Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure.  Până să am o reacție, a dispărut. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să își dorească, totuşi,  să intre în casă.

 79035-531511_239784142832128_1605823949_nA făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm la puțin timp, după. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor!

L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: „Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât arătarea asta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla, în acel moment,  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit. A devenit cu adevărat frumos. Problema cu sănătatea a avut-o mereu, da’, na, ţinută în frâu. Oricum, am citit cândva pe net, cum că, „unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, voiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Silver a fost o provocare și nu totdeauna cea mai placuta, mai ales spre final când nu mai ținea cont de litieră mereu, dar asta nu m-a împins niciodată la idei definitive. Am tras de el sa nu moara, din prima clipa. Mereu ni se spunea ca moare, iar el traia, si tragea cu dintii de asta, iar noi îi spuneam Nemuritorul, Neînfricatul. Ne dovedea ca viata cu noi era tot ce-și dorea și nu voia sa se termine cu una cu doua.

Cat despre deciziile unora,  tot nu înţeleg! Nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă!

Silver era genul care-și cunoștea interesele, știa că scaunul de lânga Mihai e liber pentru el. Se așeza acolo, când luam masa, fără să ceară, fără să miaune, fără să atenteze la mâncarea noastra, dar extrem de atent la tot ce ne pica din mână „ca din întâmplare”. Era amuzant cum punea cateii pe fuga pentru bucățica lui de hrană și cum știa ca noi nu o sa-l lasam sa astepte in zadar. Cerșea atâta iubire, cu fiecare rotire de căpșor, și, Doamne, ferește să te fi așezat pe vreun fotoliu, preț de cinci secunde, sa-ti tragi sufletul, ca el deja se instala in poala ta pentru mângâierea fără de care nu putea trăi. Când noi ne risipeam în activități a început sa doarma pe catei, și, curios, niciunul nu l-a alungat, de parcă știau ca nu va dura mult și că merită să-i răsplătească nevoia asta a lui. Cu Lupu-Baiatu, insa, a fost cea mai induiosatoare perioada. Doi bătrâne care se protejau unul pe celălalt, dar despre asta am mai vorbit.

O vreme, a vrut  doar afară, dar şi acolo tot în locuri ciudate fie ca era vorba de acoperişul vecinei, fie că era în ghiveci, sub vreo tufă, spate în spate cu Toto, sau in jardinieră în loc de plante. Silver nu a fost doar un motan, ci a fost balsam pe suflet, pisicul care mi-a demonstrat că bucuriile vietii vin de unde nu te astepti, ca desi tii la lucruri marunte si ai atasamente de tot felul, nu te enervezi cand batranetile lui îi dictau sa se comporte din ce in ce mai ciudat și din ce in ce mai de nepovestit. A trăit fericit, imprimându-și propria protecție vizavi de fiecare membru nou care apărea în casa. Cu el mi-am pastrat durerile cand ceilalti doi pisici au disparut, și tot cu el mi-am testat limitele suportabilitatii când s-a hotara ca îi e din ce in ce mai greu sa lupte. Uneori, însă, îmi pare că-l zăresc prin cotloane pe care nu a apucat sa le vada, uitându-se cu reproș, cu ochii lui plângăcioși, care au rămas pe veci in noi ca replica pentru orice fiinta neprietenoasa „Uite, se uita ca Silvărasu’!”

silver
Silver, pisicul