Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

”Cea mai” … sau o mulţime de prostii scrise

13 iunie 201420 iulie 2016 Adriana38 comentarii

Să mai scriu, să mai inventez ceva, să mai dau drumul cuvintelor în mod public? Încă nu am prins suficientă vechime încât să mă plictisesc de asta, dar ştiu că aduc şi ochi curioşi „degeaba” şi, parcă, nu îmi mai vine să povestesc despre….. cât de mult îmi plac unele bloguri culinare, de exemplu, sau pâinea de casă cu ulei de măsline, cimbru şi usturoi. Sau vinetele prăjite, nu coapte. Sau despre cum o fi să vină căldura continuă, fără ploi de care m-am cam săturat şi jur că voi face faţă căldurilor viitoare, pe care, de obicei, nu le agreez. Banalitățile mele, plictiseală pentru alții. E fain, însă, să alergi cu degetul pe tastatură încercand să-ţi goleşti mintea de stresul adunat peste zi, să uiţi că nu ai tocmai răspunsurile corecte la întrebările ce ţi se învârtesc în minte, să nu trebuiască să-ţi iasă vreo capodoperă a limbii române, dar nici să-ți aducă vreun balaur cu şapte capete care să se întrebe „oare şi prostia asta o va găsi cineva la noutăţi de citit”?

E imposibil să nu-şi pună cineva întrebarea, măcar într-un articol, dacă vorbele lui sau ale altora sunt de folos cuiva, dacă nu cumva se aglomerează virtualul cu o mulţime de dezlănţuiţi ce îşi consumă şedinţele care ar fi fost, altfel, la psiholog, nu în on-line, dacă, dincolo de ”canapeaua ta cu taste”, e cineva care sa-ţi găsească cuvintele care pot să vindece, aline sau doar să convină cât de cât. Da, da…„să ne convină”, pentru că, să fim serioşi, mulţi aleg doar mesajele cu aspect pozitiv, că de cele negative e plin realul.

De ce m-aş încărca şi aici, nu? Da, dar nu scrii cu cheiţă, eşti public şi trebuie să-ţi asumi. Însă şi asta cu asumarea e poveste lungă – din gură poţi spune că da, dar din fapte ba. Cine poate descifra, însă, cuvintele? Mai ales în sensul dat de tine. Ştiu că sunt prea matură pentru astfel de jocuri şi încă imatură dacă vorbesc despre ele, când cunosc, prea bine, şi începutul, şi cuprinsul şi chiar finalul. Mai devreme sau mai târziu ceva va lovi în confortul nostru imaginar şi vom renunţa la „spovedanii” parţiale, pe blog. Au dispărut atâtea bloguri, iar eu sunt de puțină vreme aici și tot observ asta, ușor.

As fi vrut să exersez îmbinarea asta între imaginaţie şi adevăr, între real şi ireal, dar cum poveştile mele par toate reale, mai că m-am încurcat singură. Zilele trecute, la coafor, aflu că un x cunoscut îmi citeşte blogul. Aşa şi? N-am mai văzut-o pe acea persoană de mulți ani. Nu ne-am sunat niciodată, mi-e egal dacă e bine sau nu şi dacă ea vrea sa ştie cum îmi mai stă părul sau câţi câini mai am, nu are decât. Sau că în nu ştiu ce poveste am scris doar o parte de adevar, ca despre altele, mai ascunse, oricum, nu aleg a vorbi. Adevărat. Mi-am pus deseori problema, cum e să afli lucruri pe care nu ai fost niciodată curios să le afli la o cafea. De cunoscuți, vorbesc. Că, dintr-o dată, te ia asa cu foc și dai drumul unor vorbe despre, și despre, și despre..

Si auzi: „Ce-o fi apucat-o?”

Când mi s-a sugerat să-mi fac blog mi-l vedeam aşa ca un jurnal în care să mă amuz de greşeli trecute, să caut morala lor in viaţa mea actuală, să adun faptele din existența mea banală, să croșetez, pe margini de cuvânt, povești noi, să râd mai mult. Ce s-a întâmplat, pe drum, de am pierdut abilitatea de a scrie texte amuzante, nu ştiu. Sau poate dorinţa a existat tot timpul, dar m-am trezit luată de val. Ador oamenii care scriu vesel, tropăitor, care pot face haz de necaz, care reușesc să pună, într-un text grav, nițel umor, încât să nu îi pară omului rău de ceea ce i s-a întâmplat, ci să zâmbească amar, în final.

Nu ştiu exact cine sunt, cum bine se întreba o bloggeriţă dragă mie, nu ştiu cum de mă schimb aşa de repede, cum de mă plictisesc de tot ce nu-mi aduce bine sufletului; cum ceea ce azi mă înalţă, mâine mă poate lăsa fără reacţie, cum şi unde dispar unii oameni şi cuvintele dintre ei, dar şi sentimentele, emoţiile. Ştiu însă că pot alege; că mă pot juca în cuvinte şi prin cuvinte, cu mine, cu voi – cei ce mă onoraţi cu vizitele -, că pot jongla cu gândul bun, cu speranţa, cu viaţa mea, din care voi scoate, de azi, sper, tot ce am făcut rău sau mi-a fost greşit drumului meu, făcut cu bună ştiinţă. De azi, mă iert că nu sunt mai bună decât sunt sau am fost, mă iert pentru vorbe, pentru conştiinţă încărcată, pentru oameni ce nu i-am putut iubi, stima sau respecta. De azi îmi dau o şansă pe care, de vreo 10 ani, nu mi-am mai dat-o. Şi ştiţi de ce? Pentru că tot de 10 ani, jumătatea mea îmi disecă poveştile complete, dureroase sau nu, şi nu mă lasă să le mai retrăiesc. Bine el face asta, adorabil, și cu glumele, de știți vorba aia – „a analiza umorul este ca şi cum ai diseca o broască. Pe puţini îi interesează, iar broasca moare în timpul acţiunii.(E. B. White)

În fine, cu blogul am scos la lumină adevăruri uitate; le-am sters de praf și așezat în sertare, sub formă de articole. Ușor de găsit, nu bâjbâit prin hățișuri de memorie selectivă. Și asta pentru că am descoperit că pot. În felul meu.

Scriu cu emoţie, alteori cu stângacie, dar o fac perseverent fără să obțin ceva în urma acestui act. Cu o lună în urmă, Laura, îmi trimitea o leapşă; şi mai apoi Vienela..., în care mă întrebau care scriere îmi e mai dragă. Cum s-o alegi pe cea mai din cele mai? Cât am fost pe blogspot „Dulceaţa de trandafiri a Anei”.a fost preferata publicului. Dar pentru mine? Pentru mine „Tanţa, mireasa rock dintr-o zi de marţi”, „Prima dată” şi „…şase staţii” vor fi pe acelaşi picior de egalitate. Le urmează „Mă cheamă Marcela”, „Cu mamaia la discotecă’‘, „Primăvară ploioasă cu miros de salcâm” și „ O zi la stână”, bonus ”Destăinuire”, Un vis, o cale, un om” și „O dragoste”. Nu ştiu câte sunt. 10, parcă. Cam multe linkuri, știu. Acestea sunt cele mai dragi. Peste toate tronează însă cea mai din cele mai: Tanţa şi gândul ei de libertate. Și al meu.

E oare blogul o formă de libertate? Cine poate ști?

foto x

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Melc, melc…codobelc

7 iunie 20145 octombrie 2017 Adriana26 comentarii

V-am spus des, pe aici, că locuiesc pe o stradă în mijlocul Braşovului, care e situată pe Dealul Melcilor, dar nu cu vedere spre Răcădău şi vechea carieră de piatră, ci pe cea mai puţin sălbatică, mai lumească, deşi destul de discretă, dacă pot să mă exprim astfel. Când am văzut, prima dată, vechea carieră de piatră, am încremenit, ca să folosesc un cuvânt ce sigur s-ar potrivi bine în context. Un hău roşiatic cu semne de trecere a unei mâini dumnezeieşti, peste care s-a interpus, cu ceva ajutor, sculptura omului care nu a avut puterea sa fi lăsat natura in pace. Eram destul de mică, iar în vraja ce o simţeam că mi-a prins trupul, nu puteam să nu mă intreb oare cum fusese la origini acest hău impresionant? Oare muntele în profunzimea lui avea tot culori de aur şi cupru, de aramă şi de rugină caldă? Oare muntele în interiorul lui e calm şi călduţ, cum mi se prezenta mie in mintea şi sufletul meu, ca într-un scenariu inocent şi fără de substanţă? Multă vreme nu am mai călcat prin acele locuri, pentru ca mai apoi hăul să-mi devină vecin şi să îl simt ca pe o poartă spre vise împlinite.

Uneori, îmi pare trist că trecem îngânduraţi prin locurile noastre ce ştim că le vom găsi şi mâine acolo. Şi nu le privim. Trecem zâmbind sau prea serioşi şi doar în clipe ca nişte simptome de revelaţie, gen miracol, ridicăm fruntea şi privim vecinul nostru munte. Pădurea ne pare cunoscută, dar uite că, printr-o foşnire de anotimp vioi, ne face să o salutăm cu toată fiinţa. O ignoram dintr-o obișnuință de neînțeles.

Şi iar arama hăului te cuprinde cu doruri ce îşi fac loc în camera sufletului pentru a-ţi aduna provizii de iubire ştiută. Anul acesta iar a fost un decalaj între primăvară şi vară. Ploile, care au tot cuprins muntele şi nu numai, au făcut să simt prezenţa lui oriunde m-aş fi aflat.

Umezeala, vegetaţia şi tot felul de lighioane minuscule au apărut de peste tot, însă cel mai mult şi mai mult, ca într-un năvod invizibil, parcă prinşi în ochiuri verzi, vestiţii melci, ce dau numele locului, reuşesc a mă duce la disperare. Cine spune „mersul melcului” trebuie să ştie că greşeşte enorm dacă se gândeşte că e încet şi târîietor. Nici nu-şi închipuie ce înseamnă să vezi trei melci, care stăteau liniştiţi, aparent, pe soclul casei, cum se zgâiesc la tine din luciul geamului, după un timp ce ţie îţi pare tare scurt. Te bucuri că e închisă fereastra, altfel, cred, i-ai avea musafiri pe pervaz. În curte, zac cochilii strânse sau în desfăşurare; stânca e matca lor, căsuţa vie care-i găzduieşte şi care parcă-i înmulţeşte peste noapte.

În spatele casei, unde pădurea e stăpână, urmele trecerii lor sunt nişte dâre negre şi închegate, iar peretele, alb altădată, pare un peisaj abstract, dezolant pentru mine. Frunzele plantelor, din vestita brazdă a curţii noastre, singura din betonul care strică frumuseţea aceea naturală, au ca podoabă o cochilie de melc bântuitor.

Nu mi-s dragi, deşi am încercat să trec la sentimente mai bune de când sotul meu mi-a spus ca nu cumva să-i căsăpesc căci acolo e „viaţă”. Singurul lucru pe care pot să-l fac e să-i iau pe cei mai distrugători şi să-i mut în curtea vecină, unde tot nu locuieşte nimeni şi unde vegetaţia e foarte bogată. Privindu-i, acolo, par nişte scame mari tremurătoare, pe care eu le-as aduna şi le-as duce departe. Era o vreme când grupuri de oameni veneau şi îi culegeau pe toţi pentru nu ştiu ce firmă de cosmetice care îi plătea pentru asta. De vreo doi ani, oamenii nu au mai apărut, semn că primul zvon cum că i-ar fi băgat în oală, cu niscai mujdei de usturoi şi oţet, nu era valabil.

Privesc cu dezgust spre acel luciu gras şi transparent care a rămas pe bârna din faţa porţii după ce am deranjat un melc din mersul lui. Un botic de câine îl priveşte curios, îl dă de-a dura şi îl abandonează rapid. Mă bucur că Alma are un caracter versatil, altfel ar fi trebuit să salvez „viaţa” din faţa curiozităţii ei de căţel. Boticul Almei, rotweillăriţa mea, se aşază în palma-mi obosită. Parcă preferă mai mult asta decât jocul cu melcii. Îmi fac mâna căuş şi las să poposească în ea căldura năsucului ei umed. Alint uşor puiul de goriluţă, cum îmi place mie să-i spun, şi uit că există şi lucruri, chiar foarte aproape de mine, care nu-mi plac.

Prostii, prostii lucitoare, cu dâre tremurătoare şi cochilii fragile de melci nedoriţi. Aşa, şi? Mă voi duce să privesc hăul de la carieră, pentru că in pozele de mai sus nu se vede culoarea si forma lui impresionantă, ci doar că există. Poate când mă întorc voi face un rezumat plăcut despre natură, iarbă, pomi şi piatră sfântă în culoare de aramă. Apropo, vouă vă plac melcii?

Mărgăritare festive

Copacului meu cu vise

29 mai 2014 Adriana

Sunt în vacantă. O vacanţă într-un loc unde casele îmi zâmbesc din particule mici de var şi obloane roşii mă privesc cu ciudă. Sau o fi ciuda mea că eu tot nu am astfel de minuni la casă? Nu cred. Pentru că obloanele roşii mi te-au adus pe tine sau, mai bine zis, o parte din tine pe care o admir şi o păstrez cu sfinţenie în inimă şi gând. Nu văd crăciuniţe la fereşti, dar văd muşcate multe, vesele, curgătoare, parcă cerşind atenţie şi admiraţie ad-hoc. Privesc spre ele şi mă gândesc că e ziua ta azi, că în copacul tău cu vise vor poposi multe urări, multe gânduri noi şi mulţi oameni dragi vor sta la umbra lui. Ce puţine îmi sunt cuvintele pentru tine, tu cea dragă, cea bună, cea generoasă, îngăduitoare cu noi, cea care ai pus temelia gândului bun virtual, cu iubire necondiţionată, instinctivă pentru care te admir. Tu, cea care împarţi frumuseţe şi amintiri ce parcă se împletesc cu ale noastre, din care mai ţâşnesc, măcar preţ de câteva secunde, hore ale copilăriilor noastre fermecate, eşti azi zâna macilor şi a florilor de salcâm, a margaretelor şi a spicelor de grâu crescute de-o schioapă. Pe toate ţi le dăruiesc, virtual, desi meritai toate imbratisarile reale ale lumii. Dar tu mă ierti şi azi, cum m-ai iertat şi ieri pentru tăcerea-mi. Te iubesc, Maria! Te îndrăgesc şi te admir, te vreau model şi pavăză, prietenă şi dor, reper şi gând bun. Eşti omul cel mai surprinzător pe care-l cunosc şi cred că ştiu ceva fete, şi nu numai, care vor susţine ceea ce spun. Să-ţi dea Dumnezeu drum curat, sănătate maximă şi succes nemăsurat, pentru că din el şi nu numai …adapi suflete cuminţi, uneori rătăcite sau poate doar oameni care vibrează la fel. La mulţi ani şi să ai o zi binecuvântată!