Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Jobul cel mai minunat….cel de soţie

Da, sunt o soţie second hand! Pardon, rectific. Sunt cea mai fericită soţie second hand! Sunt ceea ce nu credeam niciodată că pot fi. Fericită! Viaţa mea nu e nici pe departe cea pe care mi-am închipuit-o la 20 de ani, dar asta nu e decât vina mea. Doar a mea. Pentru că multe am început, puţine am dus la bun sfârşit.

Multă vreme am fost teribil de pragmatică. Îmi închipuiam cum e să faci carieră desăvârşită într-un domeniu ales cu grijă. Doar că, domeniul meu m-a dezamăgit, şi m-a secătuit de mine, de forţele cunoscute şi necunoscute, lăsându-mă debusolată într-o lume în care falimentul bate şi la cei bine pregătiţi.

Nu m-am lăsat. Sau, mai bine zis, nu m-a lăsat soarta. Doar că de la an, la an, mă schimbam şi mi-era frică să arăt asta. Singurul care vedea …uşor totul, era …tot Mihai. Şi mă lăsa să fiu eu, cu naturaleţea unui om, care, parcă, se născuse să mă placă aşa cum eram, şi deveneam. Uneori, în joacă, îi spuneam că cineva mi-a făcut vrăji…dar în favoarea mea. Râde tot timpul când mă aude, dar mai tare se bucură când îi spun că el e răspunsul viu la rugăciunile trimise spre Dumnezeu.

La început de relaţie mă comportam capricios, cu năravurile dobândite de-a lungul singurătăţii mele. Săream din maşină în timpul mersului, prin intersecţii. Hoinăream aiurea pe străzi să-mi potolesc orgoliile. Mă găsea tot timpul, şi ne umfla râsul de prostia nepotrivită cu vârsta şi mintea mea. Plecam din faţa vreunei noi probleme închipuite de a lui, din lipsă de argument logic, până când l-am convins că e simplu să ne ascultăm, şi să rezolvăm fără drame. Am zis l-am convins? Pardon, a vorbit gura fără mine. M-a convins, fireşte!

Deşi avem o afacere împreună, cel mai mult îmi place, acum, să fiu soţie. Jobul ăsta parcă e cel mai solicitant, incitant, şi cu toate satisfacţiile la purtător. Nu credeam să ajung să rostesc asta vreodată. Dar uite că o fac.

Şi totuşi, sunt o soţie second hand. Să nu uităm bucuria unora, dar şi indignarea pe care a adus-o legătura noastră, mai ales la început, pentru că am îndrăznit să nu fug din faţa tuturor problemelor pe care mi le-a adus Mihai, o dată cu venirea lui în viaţa mea. Cu toate astea, nu ştiu cum v-aş putea convinge, cât de diplomat a ţinut toate aceste lucruri departe de mine, departe de noi. Mi se arăta în fiecare zi, ca şi când eram prima femeie din viaţa lui, singura de care se îndrăgostise în viaţă, şi unica lui iubire. Şi atunci, second hand îl traduceam prin vorbe fine, delicate, de iubire infinită.

Timpul a trecut, problemele se amestecau. Nu se putea păstra doar vraja începutului magic, dar fără de sfârşit, din sufletul nostru. Am dat de greu, de neputinţe inevitabile, de clipe amestecate, şi remarcam amândoi cum fiece încercare devenea liant şi mod de viaţă, din care TREBUIA să ieşim învingători.

De dragul lui am trei pisici, tot de dragul lui am şi trei câini. De dragul lui am învăţat să am vacanţe scurte, pentru că mintea lui e doar la sufleţelele ce, doar el, le poate îngriji cum crede. De dragul lui am învăţat să tac atunci când e nevoie, să gătesc fără teama unei priviri nepotrivite. De dragul lui ascult la toate Tv-urile din toată casa…politică, şi tot de dragul lui am învăţat să-i împărtăşesc visurile. Ale lui. Chiar şi alea de …loterie.

N-am stat despărţiţi aproape deloc, cu excepţia celor 7 zile cu totul din cele două spitalizări ale mele, şi o noapte de taifas, ştie el unde. 8 ani…fără 8 zile …împreună. Mereu. Şi nu ştiu cum, de mă întrebi dacă vreau să stăm în curte, amândoi, cu animăluţele, în poveşti, cu pădurea, cerul, lângă casa ce cu drag am renovat-o împreună; sau în alte preumblări, voi alege aproape întotdeauna o zi completa cu soţul meu. Încă râd la glumele pe care le face, dar şi de boacănele, la care, credeţi-mă….e maestru. Mă fascinează mintea lui, deloc simplă, mă bucură orice succes şi sufăr la orice durere de a lui. Doar că, eu primesc înzecit, şi poate de asta, pot afirma cu tărie că a fi second hand e minunat. Pentru că, spre deosebire de starea civilă,  iubirea noastră e de prima mână, pe podium …la premianţi cu…coroniţă, pentru unicitate şi originalitate!

Şi oricâte cuvinte frumoase i-aş trimite, niciunul nu va egala declaraţia  trimisă de el, pe facebook, de ziua mea:„când îţi spun ţie …”la mulţi ani„, de fapt, îmi spun mie, pentru că, tu eşti o parte din mine!”
Şi uite aşa, Dumnezeu a adunat  două berze şchioape( că tot sunt eu înnebunită după ele), şi a făcut una singură. Eu am pus şi un pic de puf de păpădie…să zburăm mai uşor prin viaţă împreună.

Ps. Dragi, prieteni. Nu ne uraţi nimic încă. Ştim că ne doriţi tot binele din lume amândorura, dar mintenaş, încep o serie de aniversări pentru noi. Şi, vă avertizăm:  le ţinem pe toate! Cred că, atunci, trebuie să vă facem cadou şi nişte lămâi. Sau, poate nu? Pe curând

Soţia second hand!….(această exprexie e o glumă, nu prea reuşită, dar tot o glumă e, aşa că nu mă suspectaţi de vreo frustrare închipuită,altfel această poveste nu îşi avea rostul)
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Şi incestul are o amintire veche…..

Deşi trăiesc şi mă hrănesc cu prezentul mai pregnant decât arăt eu pe aici, cam toate poveştile mele încep, parcă, cu a fost odată. Şi, ca într-un carusel, mă avânt în stări şi senzaţii demult plecate. Sigur, un psiholog cu nas fin şi obiceiuri ce ies din cabinetul lui de tratament, mi-ar face repede, repede o programare pentru niscai şedinţe de consiliere. Eu, însă, l-aş refuza politicos, şi mi-aş continua tratamentul propriu de a mă fâţâi printre amintiri, pentru a mai culege o întâmplare, o poveste uitată, un gând, un zâmbet pierdut, orice.Tot pentru tratament. Dar mai inedit.
Ştiu că e normală reacţia la toată lumea, dar trebuie să spun, că atunci când văd ştiri despre copii abuzaţi,  mi se strânge inima cât un purece. Mi-am luat, în copilărie, porţia mea de bătaie, ştiu ce înseamnă cureaua, vorba grea, o palmă. Ştiu. Nu pot spune că nu. Ba, dacă aş avea curaj, aş da  exemplul, de mai jos, tuturor părinţilor care fac asta acolo unde sunt mai mulţi copii.
Când rămâneam singure acasă, mă trezeam altoind-o pe soră-mea, pentru aceleaşi lucruri pentru care eram eu pedepsită de ai mei. Asta învăţasem, văzusem şi captasem eu cu mintea mea uşor tulburată de nedreptatea situaţiei. Nu eram niciuna copil problemă, ba, dimpotrivă aş spune. La un moment dat, ai mei au observat asta, şi, din acel moment, pedepsele au încetat să mai fie de genul respectiv. Şi pe cât de rapid ne-am deprins cu bătaia, pe atât de repede am uitat de ea.
Eram copii iubiţi, îngrijiţi bine, educaţi cât mai frumos. Aş spune, chiar, că, uneori, prea excesiv de atenţi, încât, atunci când auzeam diverse zvonuri, nu veneam cu ele acasă. De ruşine a gândurilor, ce nu le ştiam ok. Le rumegam în căpşoarele noastre, şi abia când răspunsurile refuzau să iasă singure, i le împărtăşeam mamei. Mama avea primul instinct, să ne spună, că lucrul ăla e o prostie, şi nouă ar trebui sa ne iasă, pe loc, din cap. Ce nu ştia ea, şi nu-i spuneam noi, nicicum, era că, oricât de mult voiam,…nu ieşea.

Asta s-a întâmplat când aveam vreo 11 ani şi am auzit, că nu ştiu care fată de la blocul vecin, mai mare cu vreo doi ani, decât mine, are o relaţie nepotrivită cu tatăl ei. Ce mai zbucium în capul meu! Nu înţelegeam fapta, nici să mă fi picat cu ceară.
„-Ce înseamnă relaţie incestuoasă, mamă?”, întreb eu, nevinovată.

Mama nimic. Refuza să-mi răspundă, şi se făcea tot timpul că nu e important ce spun. N-am mai întrebat. Am căutat în dicţionar, dar nu eram lămurită pe deplin. Eeei, dacă aveam şi eu un calculator, pe atunci, se schimba problema!!  Dar poate apăreau altele! În fine! După vreun an, când mama fetei murise între timp, povestea izbucneşte iar, într-un mare scandal. Tatăl respectiv era reţinut de poliţie, iar în casa mea auzeam, fără ca ei să ştie, motivul clar al arestării. Şi explicaţia detailată…ca între adulţi. Mi-era clar acum.
M-am albit. Nu-mi imaginam ca aşa ceva ar fi posibil. Ma uitam pe furiş la fata care, culmea, a reuşit să-şi revină destul de bine după acest lucru, cel puţin aparent, şi mă gândeam ce start stupid a luat viaţa ei.
După o vreme alt caz, alt zvon, alte complicaţii. Doar că, aici era şi mai grav: omul era abuziv pe toate planurile: alcool, bătăi, agresiuni psihice. Un dezastru. După un timp fata născu un copil. Iar de aici povestea mea se pierde.
Părinţilor mei le era ciudă că noi trebuia să auzim atât de repede despre astfel de cazuri. Şi, oricât de mult ne-ar fi ferit ei, lumea continua să-şi mişte rotiţele maşinăriei fără să ţină cont de inocenţa noastră şi strădania lor. Uneori, datorită vreunui sentiment de vinovăţie, ne relatau  întâmplările lor personale, despre pedepse cu nuiaua şi stat pe coji de nucă. Nu-mi plăceau. Trecea şi câte o zi întreagă cu imagini portabile în mintea mea, cu miez de nucă pentru cozonac şi copil sărman pe coaja lor. Clar, imaginaţia mea era defectă, la vârsta aia,
Acum auzi la tot pasul de abuzuri, de pedepse oribile ce le primesc copiii ai căror agresori poartă, în  continuare, nume de părinţi. Făcând legătura cu timpurile mele, parcă nu e nimic nou sub soare. Cu toate astea, deviaţiile acestea de comportament de adult, mi-au provocat mult timp repulsie şi teamă.Şi nu numai mie, cred. Tata refuza să mă lase să stau în faţa blocului după o anumită oră. Erau multe blocuri cu baieţi nefamilişti, iar lui i se părea  tare primejdios.
Asta a fost amintirea mea de azi. A avut o pornire de undeva de acum, dar despre care, sper, doar, să nu mai aud. Pentru că, deşi abuzul de care mi s-a vorbit era mai mult psihic, eu m-am cutremurat pentru o clipă. Şi uite aşa, au luat-o la goană alte întâmplări din vremuri care par ieri. Să fiţi fericiţi şi să vă ocrotiţi copiii!
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Privire de divorţ sau privire de orfan?

Când eram în generală, în clasele 5-8, trecusem deja prin mai multe locaţii. Făcusem clasa 1 lângă Braşov la Timişul de jos, a doua la Liceul Pedagogic, a treia şi a patra într-un loc impropriu spus corp de învăţământ, şi abia din a cincea m-am mutat în şcoală nouă. Curios, nu despre ele vreau să vă vorbesc acum. Vreau să-mi amintesc de anumiţi oameni cunoscuţi atunci. Nu ştiu în care clasă, dar cred ca în asta, a cincea, ne-am trezit cu o noua colegă . În scurt timp mi-a devenit colegă de bancă. Mariana era o fată firavă, cu o voce caldă, blajină, cu un bun simţ ieşit din comun şi cu nişte poveşti autentice. Am îndrăgit-o imediat.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că locuieşte gard în gard cu o alta colegă de clasă. Nimic deosebit. Doar că, noi ştiam că acolo, în casa aia, trăiesc doi copii necăjiţi, un băiat şi o fată, fără tată. Murise în împrejurări necunoscute mie, şi totdeauna mă frapa modul dârz în care-şi continuau viaţa. Dintr-o dată, lucrurile s-au lămurit şi am realizat că prin mutarea ei acolo, Mariana, le devenise soră vitregă. Nu eram înceată la minte, dar cum eu ştiam că soră nu poţi fi decât dacă te naşti în familia aia, mi-a luat ceva vreme până am înţeles ca dacă tatăl Marianei s-a căsătorit cu mama celor doi, s-au înrudit, fără a fi fraţi de sânge.

Ce naivi şi inocenţi puteam fi, dacă nişte lucruri clare, ni se păreau sf uri prin nerepetabil. Rar auzeai de oameni divorţaţi, şi, pentru asta sigur ajungeai la întrebări suplimentare. Atunci la 10 ani am aflat prima oară de diferenţa dintre o privire a unui copil care e orfan de un părinte, şi  privirea altuia care a devenit ” orfan” prin strămutare de domiciliu şi din despărţirea părinţilor. Mariana venise tocmai de la Zimnicea. Curios, am senzaţia că nu mai avea nimic acolo. Tatăl venise în Braşov cu ea, iar maică-sa se mutase la Ploieşti unde locuia şi bunica maternă, şi sora Marianei mai mare.

În primul rând mi s-a părut nedrept, pe urmă m-am mirat că a ales să-şi însoţească tatăl. Cu timpul am înţeles de ce; iar în al treilea rând, de la ea am învăţat ce înseamnă iubirea necondiţionată, toleranţa, grija dar mai ales puterea unui copil. Vorbea frumos de noua sa casă, dar nu uita niciodată să pună în aceeaşi propoziţie şi familia ei, trunchiată. De la ea am auzit prima dată de mâncarea de bame pe care o pregătea maică-sa, sau cea de gutui a bunicii de la Ploieşti, dar şi de prăjitura lu’ tanti x, mama ei vitregă, pentru că din păcate nu-i mai reţin numele.

Fata asta ne povestea cum nu trebuie să uiţi de nimic, dacă vrei să fii fericit în continuare, chiar dacă mori de dorul celor ce nu sunt lângă tine. Multă vreme, Mariana a fost singurul copil cu părinţi divorţaţi, iar noi o priveam cu respect, pentru că niciunul dintre noi, nu-şi vedea viaţa fracturată pe nedrept. Mai târziu, am remarcat o fetiţă care nu purta acelaşi nume cu al mamei sale, dar care nu cunoscuse alt tată decât cel care o crescuse de când avea un an.

Acum divorţul aproape că nu mai iartă pe nimeni. A intrat în obiceiurile noastre, de parcă-l purtăm în ADN, când de fapt, iată, cât era de rar, că aproape, nu-i înţelegeam noţiunea. Spre adolescenţă, m-am mai lovit de un caz în care, fetele au preferat să rămână cu un tată, al cărui defect  era  acela de a fi prea frumos şi pedant, pentru o lume gata să-l catalogheze ca fiind superficial, decât să locuiască cu o mamă fără caracter , dar mai ales cu un viciu de neiertat pentru ele….alcoolul. Nici măcar când şi-a pierdut fetele nu a reuşit să-şi revină, iar tatăl a putut fi, cel mai atent tată cu putinţă.

Acolo a început de fapt şi trezirea mea la realitatea ce urma să ne împresoare din toate părţile, ca acum să asistăm neputincioşi la scandaluri transformate în circ în numele divorţurilor. Şi ca într-un vis prost, de coşmar, cu fruntea plecată te gândeşti şi tu la propria viaţă, şi la propriile greşeli, în care, măcar pentru o clipă, ai asistat la o privire tristă de copil pierdut. Şi încerci să trăieşti normal, chiar dacă, din când în când, privirea aceea îţi bântuie mintea. Şi poate, încercând să o alungi, nu faci decât să o prinzi şi mai tare în amintirile acelea, faţă de care nu ai cum să fugi, pentru că, într-un fel, în orice moment, te poate prinde din urmă.
Mărgăritare versificate

Predestinaţi

Pe piatra din faţa casei
S-a odihnit azi gândul.
Îl lăsasem acolo mai devreme
În drumul meu
După crengi de soc.
N-am ştiut că-l pierdusem,
Nici că era obosit.
Îl înlocuisem cu unul frivol
Declanşat de o euforie plăcută
Dată de un pahar de şampanie
Băută în cinstea noastră.
M-am pierdut cu firea
Şi ţi-am spus că azi plec
Şi că ma întorc
Pe drumuri rătăcite
Să iau povestea noastră de acolo
Şi să o pun la loc de sărbătoare.
Ai râs uşor dramatic
Sărutându-mă pe frunte
Aşa cum faci
Când vrei să-mi spui
Că sunt prostuţă,
Şi că tu ştii că povestea era
Deja acasă,
În gândul ce se odihnea pe piatra
De lângă trepte.
Mi-era limpede că noi
Eram predestinaţi.
Mi-era limpede,
Gândurile noastre
Se contopiseră
Într-unul singur,
Lăsat anume lângă casă,
Pe piatră,
Să-l putem lua
Oricând
Ne e dor
De noi
Cei de atunci.
Mărgăritare versificate

Eşarfa noului amor

Hei,
Că-i povestea ta cea veche
Desprinsă dintr-un film comun
Obişnuit, fără reţete
De compromis dulceag, şi fum
Rămas în urma lui pe stradă,
Şi-n suflet bun de păcătos,
Nu lăsa lumea să te vadă,
Chiar dacă eşti întors pe dos,
Şi fugi departe und’ ţi-e bine
Unde uitarea poţi s-o coşi
De buzunarul de la haină
Unde păstrezi doar gânduri roz,
Despre o viaţă viitoare
Cu arome fine de Paris,
Cu dame fine,diafane
Ce ţi-au rămas acolo-n vis.
Amestecă-le acum pe toate
Şi scoate ca un scamator
Din buzunarul de la spate
Eşarfa noului amor.