Mărgăritare versificate

Amurg de oameni şi ziduri

Curg paşi uşori pe podul
Amurgului de oameni
Prinşi în tăcerea caldă
A resemnării lor
Nedreaptă, nefirească
Nespusă în cuvinte
Ce sapă adânc în sine
Silabe care mor.E-un prim fragment
Ce-şi plimbă aroma cea sălcie
Cu gust salin de lacrimi
Ce nu se văd pe chip
Ei ştiu că sunt pe-un drum
Cu circuit tomnatic
Şi au ca pasager al tinereţii timp…
Pierdut printre cotloane dosite, adormite,
Prin amintiri ce par memorie cu  ştaif
Amară dar tivită bine cu bucurii mărunte
Şi în plus, pe ici …pe colo mai este nişte… praf.

Vorbesc cuvinte  simple,
Născute-n alte vremuri
Şi simţi cum le adună
Pe cele care tac
Că-s mai uşor de adus în gări şi-n  alte trenuri
Pierdute pe peroane  de altădat’…..

Sunt  mulţi în grupul ăsta plecat să recunoască
Liceul lor din vremuri apuse peste timp
Privesc extatic parcul, clădirea şi arinul
Ce-i singurul ce pare cam neatins…în schimb.

Înalt le pare ghidul  ce-i desemnat  să-i poarte
In locuri ce-altădată erau viteji pe…. val
Deşi, săracul…. acesta e arcuit de spate
De parcă-i un bufon trimis la ….carnaval.

În mintea lor ce vremuri stinghere şi adormite
Au cam trecut pe rând cu carneţel de bal
Ei nu mai văd acum decât clădiri sinistre
Şi-un ghid ciudat ce pare mult prea occidental.

Tubulatura porţii clădirii ce-i aşteaptă
E singura ce poartă doar strop de stricăciune
Nu-i chip să prindă în suflet un dor de altădată
Sau vreun crâmpei ştiut ca o ….. sălbăticiune.

Trecut-au anii peste tot şi peste toate
Şi zidurile groase au tencuială de faţadă
Să pară noi când timpul  ne mai scoate
Şi oameni vechi în straie de……. paradă

Şi orice s-ar spune în poveşti şi în ovaţii
Sunt prinse aici de zeci de generaţii!

Dacă mai găsiţi pe cineva prins în duzina de cuvinte de vacanţă daţi-mi un semn. Nu vreau să rămân singură, mai ales că m-a chinuit talentul şi am scris două articole. Ne găsiţi pe toţi în acelaşi tabel.

Tabelul
Tabelul
Tabelul
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Talentoare de varaton (episodul unu)

Sunt pe drum. Am fugit de acasă. Am fugit, fugit, fugit…….departe…
…nu te aud…unde eşti

Nu-ţi mai spun…sunt departe, departe de tine, descurcă-te…

…tot nu te aud…
Înseamnă că m-ai lăsat să plec sau nu-ţi voi lipsi. Nu-mi convine….dar plec, tot plec…

Aşa vorbea Ema cu sine însăşi, sprijinindu-şi capul de geamul autocarului. Se trezise dintr-o aţipire scurtă şi îşi aminti că plecase fără să scoată o vorbă. În debaraua de lângă intrare îşi dosise geanta de voiaj cu puţinele ei lucruşoare. A pus apă în vasul pisicii, mâncare şi nisip în litieră, îşi agăţă aparatul de fotografiat de gât, luase camera de filmat şi ieşi încet din casă. Cosmin nu se trezise. Nu îi lăsă niciun bilet…nimic. Fugise. Era o linişte supărătoare. Toţi moţăiau în jur iar ea avea doar un gând…. să simtă libertatea.
Privi în afară dar nu desluşea decât păduri întunecate şi siluete de copaci cuminţi şi loiali. Nu plecau nicăieri…aşa ca ea. Noaptea îi înghiţise toată imaginaţia şi încerca să se scoată singură din hăul amintirilor pipernicite, ghemuite toate într-un colţ de inimă şi minte. Era cald, prea cald şi aproape că adormi la loc sub presiunea nimicului din jurul ei. Totul se derula ca într-un film prost, cu peliculă veche, neprelucrată corect, ruptă pe alocuri. Îşi dorea să ajungă la destinaţie ca pelicula ei să prindă culoare şi zvâc. Lentoarea asta era desprinsă din visul ei plimbător de vară.
Nu vroia să-i schimbe ritmul, doar culoarea. Negrul nopţii i se păru prea comun şi stăruitor. Mai era mult până dimineaţă şi imaginaţia  se bătea cu talentul ei de desenator de fapte şi cuvinte. Adormi într-un sfârşit închipuindu-şi magia filmului ei personal de aventuri. Toropeala o cuprinse iar şi se aşeză mai confortabil pe scaunul care îi ţinea loc, pentru o perioadă, şi de pat şi de birou şi de tovarăş de călătorie. Filmul ei se derula încă, cu sonorul dat pe mute, imagine, cu imagine. Ghidul anunţă că intrase spre destinaţia finală…cu un ton plin de bucurie pe care nici nu încerca să o ascundă.
Oraşul i se prezentă în aburii dimineţii printre alţi aburi de cafea…aşa cum spera. De la fereastra camerei de hotel avea priveliştea cerută. A pornit camera de filmat şi a început să-şi filmeze filmul libertăţii ei de o clipă. O intrigau paşii localnicilor, deloc grăbiţi parcă într-o vacanţă absolută. Şevaletul pictorului de portrete părea că nu se mişcase de pe trotuarul îngust pavat cu pietre cubice. Un miros pregnant de clătite o făcu să vorbească singură: vin..vin acum, vreau una cu caise.
Se rupsese cu totul de grupul din autocar. Avea un ţel: filmul. Sub o salcie pletoasă găsise cafeneaua ei din poveşti. Era aşa cum şi-o închipuise: trei mese cu scaune rotunde din fier moale, cu feţe de masă cadrilate şi begonii pe ele. Carafe de apă, unele pline, altele goale. Primise permisiunea să-şi savureze clătita luată de la taraba din colţ, cu o cafea de la ei. Filma tot. Filma chelnerul, acel garcon perfect, cu şapcă albastră, coşul cu flori al unei vânzătoare ambulante, bagheta ce răsărea de sub-braţul unui domn.
Nu vroia să filmeze monumente, nici turişti grăbiţi, nici aglomeraţia străzii. Vroia să aducă în filmuleţul ei sentimentul acela că ar putea trăi acolo pentru totdeauna. Nu se grăbea. Asculta fluieratul omului responsabil cu spălatul geamurilor şi privea firul lent  al evenimentelor..fără să se mire câtuşi de puţin.
Trei zile le petrecu privind, însemnând, vorbind singură sau cu localnicii, bântuind pe străzi umblate doar de ei, privindu-le ferestrele, grădinile, balcoanele. Îşi filma farfuria cu mâncare primită în schimbul unui cd pe care Jean şi-l dorise de la ea. Mergea cu grijă, privea cu grijă…clipea rar şi toropeala aia de vară o cuprinsese până spre epuizare.
Se întorsese de două zile. Cosmin eliberase camera de lucrurile lui, iar Ema montase tot filmul libertăţii ei de vară. Căuta un titlu…dar nu se sătura să-şi privească opera minunându-se de al ei talent de operator. Era prima oară. Putea să rămână ca o toană de vară cu tonuri calde, line. Lentoarea de la începutul experienţei o cuprinsese iar. Mâzgălea cu un creion toate senzaţiile aventurii ei cu oraşul iubit: talent( nici măcar nu ştia că îl are), lentoare( o adusese cu ea acasă), vară plină şi aventuroasă în ton cu starea ei de fată tânără.

.

 Căuta un titlul pentru montajul ei. La un moment dat, pe hârtia albă de dedesubtul mâzgălelilor ei desluşi unul: talentoare de varaton. Senzaţiile experienţei ei se împreunaseră în nişte cuvinte magice. Notă titlul pe casetă, o băgă în plic şi trimise cuiva o copie. Era filmul libertăţii ei ..Oare?

Aceasta e o postare deosebită cu un titlu de cuvinte inventate, propus de psi, cea care, cel puţin mie, mi-a creeat o nouă lume. Pe cei care au mai scris îi găsiţi  aici.
                                                          ( va urma)

 

Mărgăritare versificate

Frunza primadonă: duzina de cuvinte inventate

Sunt o plantă urcătoare
Căţărată pe-un amarcus
Frate bun cu şapte rare
Crengi dintr-un copac măiastru,
Mă prezint ca primadonă
Importantă şi distinsă
În dulcerc de operetă sunt acuma
Foarte prinsă,
Tot ce-i vorbă, spirit, sunet
Prinse în triluri sus pe ton
Îmi sunt mie adresate
Dintr-un mândru verdicton,
Ştiu că verdele din frunze
De căldură au cam pălit
Eu nu recunosc o iotă
Zic că-i moda colorbit,
Din amarcus trec alene
Prin distinsul balcondur
Ajutată de un bariton
Care pare foarte dur,
Are o voce ce te duce
Colo sus în telurictus,
Dar atunci când te priveşte
Îţi imprimă doar un rictus,
Ai credea că vrea să fie
Demn de-un mândru cavaler
Doar că-n mine îmi rămăne
Un gust rău cam tristaler,
Şi prind glas de primadonă
Chiar de simt cum am să mor
Şi în gât am fibrilaţii
Măsurate de un drogor
Care are unde înalte,
E cumva mai selectiv,
Vrea doar sunete scăpate
Într-un ritm cam serbetiv
Nu prind ritmul, nu ştiu nota
O îndrumare vreau să cer,
Să ating cumva abisul
Într-un mod mai cristaler,
Pentru o arie solemnă
Mândră ca o adiere
Frunza mea pare nedemnă
Şi desprinsă din lungere,
Nu mai este doar soprană
Are gând de carnaval
Dus acolo sus în rampă
Cu avânt de alinaval.
V-a plăcut poemul frunzei,
Ce soprană se credea?
S-o iertaţi! E cam naivă
N-are vorbele la ea,
Le uitase în culise
Speriată de-un drogor,
Iar pe scenă se-mbătase
Mustăciosul de sufleor!Era să uit! Mai găsiţi cuvinte inventate puse în poveşti minunate în acelaşi tabel a lui psi.

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Cuierul, între mobilă şi obsesie

Urăsc casele ale căror stăpâni se gândesc să-şi aşeze la îndemână în holul de întâmpinare tot arsenalul de sacouri, trenciuri, pulovăre, pelerine, umbrele dar mai ales papucăraie. De cum intri te izbeşte o dorinţă de a ieşi pentru a nu fi  pus şi tu în cuierul cu pricina. Nu-ţi închipui că cineva ar avea nevoie de acestea, toate o dată, şi încerci să te strecori fără să ţi se vadă pe faţă dezaprobarea, că nu-i frumos. N-am venit să cârcotim, nu? Nu! Dar ce bine le-ar sta lucrurilor ălora în dulap! Apucături cretine din vremuri holteie şi demult apuse, dar purtătoare….încă de semne. De paranoia, probabil…

Ca şi când nu era suficientă fobia asta a mea, a cuierelor pline, care te înghit de cum intri în casa omului, mai am păstrată în amintire şi o păţanie, destul de amuzantă pentru ceilalţi, dar super delicată pentru mine. Trebuia să mergem în vizită la una din prietenele noastre. Întârziem un pic faţă de ora anunţată şi auzim de la uşă gălăgie mare, ce ne indica nouă semnale de ceva aglomeraţie în casă. Iarnă, frig, haine multe. În capul meu se contura deja cuierul lui Ani, care şi-aşa îl ţinea ocupat cu fel de fel. Intrăm.  Entuziasm, gălăgie, antren. Ingrediente normale pentru o seară perfectă. Şi totuşi…..
Holul îngust abia dacă ne permitea să ne mişcăm. Acum era şi mai înghesuit: 4 oameni ce încercau să se pupe de bun venit şi găsit, câinele zdravăn şi impozant, primul la uşă spre amuzamentul musafirilor, hainele din cuier, cum bine mi le-am închipuit, şi multitudinea de încălţări ce te făcea să te fi dorit mai suplu şi mai elastic pentru a scăpa de acolo întreg. Totul la pachet. Nici urmă de loc. Deja mă mânca pielea, aşa că ce a urmat nu m-a mirat deloc, vizavi de starea de agitaţie ce mă cuprinsese.  M-am prelins mult prea repede, împiedicându-mă de o pereche de cizme cărora le-am spus acel bună seara  dedicat celor din casă şi lungindu-mă în toată splendoarea mea printre ghetele invitaţilor.
O căciulă  de blană cu nişte mânuşi în ea căzu delicat peste mine, ceea ce-mi spori neatenţia şi îi lăsă prilejul  Lorei, câinele familiei, care profită  şi de hăhăitul  strident al celor din jur, să mă lingă de zor pe faţă, spre deliciul tuturor. Ea, săraca vroia doar să-mi îndulcească starea şi să fie alături de mine cum se pricepea mai bine.  Acele câteva secunde mi s-au părut o veşnicie. Dar, na…port cu mine acum amintirea delicată a unor mirosuri inedite de iarnă.
A trecut! De fiecare dată când reveneam în casa aia primul pas îl făceam spre bucătăria care mă scotea din infernul lucrurilor uitate pe cuier. Când soţul meu s-a mutat la mine, locuiam la bloc. Aveam un hol imens în care nu aşezasem mobilă ca să mă pot mândri cu vastitatea apartamentului. Era un truc excelent care a şi folosit când am vândut apartamentul pe bani frumoşi pentru ce amplasament avea: etajul nouă.  Pe latura mică  a vestibulului era o formă de cuier ce îmbrăca peretele, ca un tapet. Dacă nu erau acele obiecte de prindere nici nu bănuiai că ar fi putut fi un corp de mobilă.  Era decorativ ..în sine. Doar că, pe el nu era nimic.
Au trecut câteva zile, şi soţul meu a început să simtă pe pielea lui fobia mea nejustificată. Îşi punea lucrurile în cuier şi nu le mai găsea nicăieri. Papucii? Nici atât? De ruşine, a început să caute cam pe unde aş fi putut dosi bunătate de lucruri necesare a fi la îndemână. N-o mai lungesc. Generoasă îi făcusem loc pentru tot ce avea nevoie doar, doar, va realiza singurel că pata ce o aveam pe creier putea să se extindă în caz de împotrivire. Nu s-a împotrivit. Ba, dimpotrivă! A reuşit să-l deranjeze şi pe el acest aspect…cu timpul.
Acum, să nu credeţi că nu am cuier în casă! Ba am! Două chiar! Pentru musafiri! Noi nu suntem, aşa că dulapul încastrat de pe hol ne ţine loc de pom de crăciun împodobit cu haine. Mai grav e cu obişnuinţa oamenilor. Nimeni, dar absolut nimeni, care păşeşte pentru prima dată în casa noastră nu le vede. Parcă ar fi dintr-o colecţie minimalistă! Dacă nu sunt şi haine acolo, semnalând utilitatea, par recuzită şi niciunul nu are curaj să se apropie de ele, semn că s-ar putea chiar să am o problemă cu adevărat, judecând după reacţiile obişnuite, repetabile şi normale ale celorlalţi. Nu le explic problema mea.  Lucrul trece neobservat, dar îmi creează mie mici semnale de alarmă. Îi ajut să se debaraseze de hăinuţe şi folosesc recuzita întocmai…spre  marea lor surprindere. De ce oare, eu tot nu înţeleg?!
Mi-am adus aminte de acest aspect pentru că, ieri, în graba unei seri nebune, am lăsat pe hol, în cuier, rucsăcelul propriu şi personal plus eşarfa din dotare. La un moment dat îl văd pe Mihai, încruntat, sfătos şi precipitat că le ia şi le duce la locul lor bombănind:” mă deranjează …vizual!”. Auoleu! Asta-i replica mea!, zic. Am stricat bunătate de bărbat şi soţ! Şi era într-un timp…normal!
Normali suntem şi acum…se pare, dar e mai mult ca sigur că trăind atâta timp împreună…împrumutăm chiar şi obsesiile celuilalt. Nu vreţi să ştiţi ce am împrumutat eu de la el! Sau poate…da! Vă doresc să trăiţi liber, fără canoane, fixaţii, stări paranoice sau obsesive! Dar vă spuneam deunăzi…nu trebuie să semănăm!
Aceasta am vrut să fie o lectură uşoară de vară, de week-end….pe care vi-l doresc de excepţie. Vă mulţumesc tuturor pentru vizite, pentru timpul vostru, pentru vorbele lăsate pe aici, pentru susţinere. Pe curând! Vă las semn de ce nu găseşte nimeni cuierul. Voi îl vedeţi?
Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Încă o marţi…cu reclamaţii şi ţestoase plimbăreţe

Mama mi-a insuflat dragoste faţă de zilele de marţi. Marţea îşi începea călătoriile, marţea părea că se întâmplau cele mai multe lucruri plăcute, marţea i se părea mamei nedemnă de cele trei ceasuri rele din popor. Mama arăta că, orice s-ar spune, marţea era o izbândă pentru ea. Până când, într-o marţi, a murit tata. Veţi crede că şi-a schimbat mama foarte tare părerea? Nu! E drept că nici nu a făcut această asociere imediat şi că trecerea tatălui meu în lumea de dincolo a fost firească după cele 5 zile în care s-a rupt greu de această lume. Marţea aceea din 22 mai a fost tristă, tulburătoare dar…cum spuneam…. firească. Eu nu ştiam asta atunci, dar ei, amândoi, m-au convins şi mi-au mai dat o lecţie. Tata pe ultima, mama pe una dintre ele.

Dar ieri! Of, Doamne! Ieri am adunat toate nepotrivirile pământului într-o singură zi. Nici nu mai conta că e marţi, joi sau sâmbătă. Se puseseră toate de-a valma în calea fericirii noastre. După 4 ani şi jumătate de colaborare cu Vodafone, în ale internetului, ne-am gândit că e musai să facem schimbări. Nimic nu mai era suficient. Cablul nu era pe numele nostru, pachetul nu conţinea toate programele, telefonie fixă nu aveam, iar la wireless nici nu ne mai gândeam de când cu ofertele de internet pe mobil. Aşadar pe 4. 07. 2013 am încheiat un contract cu cei de la rds…sau Digi…cum s-or numi ei, deşi sunt totuna, cred; pentru un kit complet şi, ziceam noi, avantajos.

 Menţionăm că tot echipamentul de instalare a acestor servicii era  deja de jumătate de an în casă, de când schimbaseră ăştia cablajul pe fibră optică; şi m-am trezit cu nişte” frânghii negre” în dreptul geamului. Am făcut precum lupii din haită şi cumva l-au ascuns sub streaşină. După trei zile, însă, când lipsa ne-a fost ţinută sub observaţie, tot ne-am ales cu una în zare. A vecinei. Nu mai aveam la cine urla. Noroc că nu e suficient de aproape că aveai tendinţa să pui rufele la uscat pe ea. Încă mai am obsesii de astea….dar, na….mi le educ!

În fine! Ideea e, că ne-am sesizat cu privire la cei de la rds, care, după ce ne puseseră să achităm în avans taxa pe cablu, mă bucur că doar atât, au uitat să şi vină la domiciliul nostru să ” dea drumul” la internet. Aşa a  intrat Mihai în acţiune: a semnalat, a sesizat, a strigat,  a dat din mâini, a explicat, a cerut explicaţii….totul…complet! Credeţi că a impresionat pe cineva? Nu!!! Ba, dimpotrivă! I-au răspuns sarcastic şi cu aere de superioritate: ” Domnule, sunteţi în grafic! Cele trei săptămâni nu au trecut! La case durează mai mult!” Degeaba a insistat să spună că mai sunt două zile, că ne apropiem de 1 august…nimic. O ţineau una şi bună:”Venim..noi! Aşteptaţi!”

 

Ieri, 30 iulie, mult în afara celor trei săptămâni, ne-am sesizat…din nou. Şi, i-am sesizat şi pe ei: „Se poate să veniţi? Echipamentul e! Doar un cablaj, o mufare…ar fi  nevoie! Cu un om s-ar rezolva repede, avem contract!”  Şi atunci au bătut toate tobele pământului, toate surlele au sunat, iar creierii soţului meu s-au scurtcircuitat provocându-i o nebunie temporară:

-Ştiţi ceva, domnule? Citiţi contractul! Acolo scrie că şi în 90 de zile putem să-l instalăm! Nu mai faceţi scandal că nu aveţi drepturi ci doar îndatoriri! Aţi semnat un contract! Trebuia să fi sunat că vreţi internetul acum!
-Păi, de ce am venit la voi? După ciuperci? Nu pentru nişte servicii?…bâiguia al meu derutat şi oripilat de situaţie….

Chineza veche de vorbea Mihai şi tot se înţelegeau mai bine. Eu citesc contractul! Culmea, aveau dreptate! Interpretabil, dar aveau dreptate! Al meu jura pe roşu că dacă Tâmpa nu ne făcea figuri, fugea la altă companie de cablu. Doar că, eram informaţi că nu se prinde nimic decât cu nenorocita asta de rds, care, şi acum când scriu pe aici, refuză să trimită pe cineva. Am folosit toată gama de cunoştinţe ce aveau legături cu sus-numiţii. Nimic. Aşteptăm. Acum, că rămân mâine fără net nu ar fi nimic. Mai fac eu rost de un stick pentru o vreme, dar nervii, atitudinea şi lipsa lor de respect faţă de clienţi e uimitor de umilitoare. Jur că m-aş băga în peşteră şi aş uita de serviciile lor dacă nu aş fi în sevraj fără net.

Iar Vodafone! Vodafone…e altă dezamăgire profundă. Sunt clienta lor de 16 ani. Şi doar când sunt pe muchie de a renunţa la unul din abonamente  vin cu o ofertă personalizată. Dacă ceri timp de gândire O ZI,  cum revin îi loveşte amnezia şi îţi spun alte cifre, de ai impresia că ai visat tu frumos altele cu o zi în urmă. Am renunţat la ofertă imediat, fără să mai ascult insistenţele stupide şi scuzele aiurea. În definitiv mi-ajungea o umilinţă! La a doua clacam în direct. Aşa l-am mai calmat pe iubitul meu soţ că toţi sunt o apă şi un pământ. Ok. E ultima oară când scriu ceva folosind conexiunea Vodafonului. Nu am fost totdeauna prieteni buni, dar măcar ne-am fost loiali. De mâine va fi altceva. Nu cred că cei de la rds se vor face văzuţi. E ora 14 când scriu şi nici urmă de ei. Probabil nu va fi prietenie între noi. Doar acceptare. Dacă apar…of…

S-au întâmplat multe ieri. Ăsta a fost doar un episod. N-am să le enumăr pe celelalte. Poate mâine, dar nu mă pot opri să nu vă împărtăşesc şi un lucru pe cât de amuzant, pe atât de incredibil. Pe la ora asta, când nervii îşi mai aşezaseră vârtejurile sub formă de vânt lin, aud gălăgie infernală la poartă. Obsedată îmi zic: „Ăştia de la rds! Au venit!” Nu mare mi-a fost mirarea, când am văzut nora negresă( am mai povestit de ea) a vecinilor, cu codiţele ei împletite şi hăinuţele sale colorate, alături de un domn cunoscut cu o broască ţestoasă în mâini: „E a dumneavoastră vecină?” mă întreabă ei uimiţi de mimica feţei mele. Mă străduiam să-mi dezlipesc privirea de carapacea ţestoasei plimbăreţe şi care nu era mititică deloc.

Am  reuşit să dau din cap că nu, dar, imediat, i-am întrebat unde au găsit-o: „Aici, în iarbă, lângă casa voastră. Ne-am gândit să vi-o înapoiem!”, îmi spun ei, în timp ce deja se depărtau purtând în palme arătarea plimbăreaţă. Văzusem de toate pe aleea noastră:dihori, veveriţe, ursi, o vulpe, arici, nelipsiţii câini…maidanezi sau nu, pisici…şopârle, şerpi aurii…..dar o broască ţestoasă plimbăreaţă era prea mult. Ăsta a şi fost antidotul unei zile nu tocmai reuşite. Mihai se amuză teribil de întâmplare şi spuse aşa printre dinţi: „Apăi, ce au zis ăştia, iubita! Ăia de la 20 au tot felul de animale în menajeria lor. Numai de la ei putea veni!”

Da, siiiiiiigur! Era tot ce-mi lipsea! Ştiţi că am decretat: şi un fluture dacă vrea să se instaleze la noi în afară de ce avem deja……. eu cer azil?! Să se ştie! Gata, graniţele s-au închis! Nu mai primeşte nimeni viză….nici de intrare, nici de ieşire! Am zis!