Lumina sufletului meu



M-au năpădit amintirile.  Pur şi simplu am fugit cu gândul în toate părţile, prin toate cotloanele sufletului meu, părăsite demult şi înnobilate cu amintiri mai noi, mai pompoase şi mai în trend. Pe cine ar interesa trăirile mele de adolescentă, de exemplu?  Acelaşi soţ optimist şi atent, care nu ştiu dacă din dorinţa de a scăpa de gura mea, sau să se ştie neperturbat în acţiunile lui, de cu seară, îmi răspunde urlând aproape: Pe mine, iubiţel, pe mine! Scrie tu, că io citesc!
No, dacă am un cititor sigur, m-am scos! Dar aşa, nu ar fi fost frumos să-i scriu pe foi volante să le citească numai el? Ştiu, mă răsfăţ! Dar nu-i nimic rău într-asta. Sunt dezmorţită dintr-o ședere lungă și tainica între trei file de carte si o ceasca de cafea şi realizez că e musai să exersez pe tastatura calculatorului, poate iese ceva. Dependență nouă care-mi face creierul să se înfierbânte și să scoată la iveală mogâldețe de întâmplări care până mai ieri nici pioni pe o tablă de șah a celuleo cenușii nu se voiau a fi. Am regăsit într-o altă cutie a timpului, de această dată una reală, o grămadă de foi, foiţe, scrisori şi bileţele. Spre ruşinea mea, după ce le-am răsfoit un pic, zău, dacă mi-am adus aminte de toţi expeditorii.
Îmbătrânesc!, zic.  Iaca aşa! De când îmi pasă mie de asta?, revin cu gândul. Atunci, cum mămăliga mă-sii  pot eu uita aşa ceva? Eu care ştiu că la trei ani îmi fărâmiţa un unchi, care atât a prins din viaţa mea trei ani, da, îmi fărâmiţa oul cu furculiţa. Da, ştiu! E imaginea mea, cred că prima de acest gen, cu mine fugind pe o poartă dintre case, cu o farfurie cu un ou ochi în ea, să mi-l fărâmiţeze Neagu. Şi Neagu-l fărâmiţa, şi  mă ajuta să-l şi mănânc, după care se juca „dii, caii!” cu mine. Ştiu că o să-mi spuneţi că mi-au fost povestite toate astea. Posibil. Ştiu cu adevărat povestea băii mele de cu seară, de bebel, când asista toată vecinătatea pentru spectacolul oferit de mine, cu stropi, râsete şi veselie maximă, la care Neagu era nelipsit. Nu se făcea baia până nu ajungea el acasă. Da, asta mi-a fost povestită, dar cea cu farfuria o ştiu şi gata!
Cum spuneam, nu-mi amintesc de mulţi. Ei, persoane neimportante, zic, şi las pentru altădată aprofundarea lor. Găsesc nişte poezii. Datate. Ups, 1984. Auoleu, iubeam cred, uite ce scrie! Da, io nu ştiu, şi nu ştiu. Prietena mea azi, mi-a zis că eu întotdeauna am fost mai romantică, mai visătoare. Eu?  În scris de multe ori. În rest visez. Dar spre concret. Pragmatismul capricornului e ştiut. Sunt sentimente de-a valma ajustate de un pic din ce mi-a rămas, după ce am cernut sita amintirilor. A mai căzut din ea şi frumuseţe, şi sensibilitate, dar  eu ştiu sigur ca prima furia şi neîmplinirea. Dintotdeauna m-am zbuciumat prea mult. Trist, dar adevărat!

Lumina sufletului meu, ai apărut într-o zi împreună cu soarele..
Am crezut c-am visat şi mi-am îndreptat paşii în lumea lor.
Nu te-am găsit. Plecaseşi. În faţa mea stătea un cireş.
L-ai lăsat pe el zălog. Dar el nu-mi vorbea,
Nu mă privea. De ce e aici?, m-am întrebat. Fără răspuns, însă…
O floare mi-a picat pe obraz, ca o lacrimă.
M-a cuprins frigul şi am fugit.
Am ieşit din ea, din lumea viselor…
Fix în braţele tale,
Pentru că şi eu eram lumina sufletului tău.

Ei, 15 ani şi o lume. N-am avut iubit la 15 ani. Ştiu sigur. Nici măcar pe cineva în vizor. Cum să am? Eram răţuşca cea urâtă, cu privirea spre alte orizonturi! Pe spatele rândurilor scrise, pe pagina îngălbenită de timp scria scâlciat: „în amintirea copilăriei mele. Pentru tata!’’
Ciudat, la nici doi ani, de la această datare, un „Cireș” avea să fie simbolul unei întâmplări cu palpitații și fluturi rătăciți peste tot – în stomac, pe frunte, în buclele mele încâlcite, în vârful degetelor. Noroc că prin inimă nu au trecut decât fix cât o bătaie de aripi, amintind de-o vacanță de primăvară și de bucurii adolescentine.
Cutia mea e plină de poveşti. Poveşti uitate. Nu-i nimic. Le aduc aici, într-o altă cutie, mai plină cu fiece zi, mai căutată de oameni ce-şi rup din puţinul lor timp pentru câteva vorbe. În cutia mea cu poveşti despre oameni, cu oameni, cu vise, amintiri şi sentimente uitate. Doar că acum sunt vii. Mai vii decât au fost  vreodată, pentru că ele sunt acum – lumina sufletului meu! Iar eu pot fi, măcar un pic, lumină către sufletul vostru!

epa04168735 A man walks along a path framed by blossoming Japanese Cherry trees in Berlin, Germany, 16 April 2014. EPA/Hauke-Christian Dittrich

Continue Reading

Mai tare ca sexul…

Mai tare ca sexul:
Când am cunoscut-o pe Laura, aveam deja 30 de ani, ea sărise de 45, parcă. Era o femeie cu un surâs minunat. I-aş fi spus zâmbet, căci pe mine, una, mă sperie surâsul Monalisei, dar, na, zâmbet ar fi prea mult, atât era de discret. Am cunoscut-o târând nişte acte. Eu le târam, pardon!  Mi le înmânaseră şi mie ai mei. Habar nu aveam ce să fac cu ele. M-a ajutat ea, aşa din instinct, nici măcar n-o rugasem, dar prea m-a văzut încurcată.
O femeie minionă, blondă, cu poveşti la purtător cât pentru o sută de zile dacă ai fi avut timp s-o asculţi; desfăcea şi făcea cu îndemânarea  altor zeci de mâini ascunse în cele două personale. M-a cucerit pentru multă vreme. Îşi crescuse singură copilul şi se mira şi ea cum reuşise asta fără să ajungă nici prea dependentă de acesta, dar nici exagerat de detaşată. Mi se părea că a făcut o magie lăsând-o atât de liberă şi prea zburdalnică pentru această lume.
Mă fascinau poveştile ei despre iubiţi şi amanţi, pe care nu-i vedeai niciodată prin preajmă. Părea tot timpul singură şi necurtată, dar jocul de cuvinte de la o conversaţie pe care o prindeai din zbor, aşa ca din întâmplare, mă făcea să cred  că îi subevaluam puterea de seducţie.
Când o întrebam, cât puteam eu de discret, îmi răspundea ca o felină şăgalnică, la pândă după prada din preajmă:
„-Ia, aminte, Adriana, bărbatului să-i creezi senzaţia că eşti a lui, dar în acelaşi timp, gata să pleci spre altceva în orice moment delicat!
Păi, şi nu-l pui pe fugă, în căutare de ceva sigur? Pare alunecos ce spui!”, însă nu-mi doream a dezvolta prea mult scorțoșeniile mele fără sare și piper;
Şi începea să-mi spună o teorie cum că jocul de-a iubirea e mai puternic şi mai excitant decât iubirea însăşi, consumată rapid şi terminându-se în suferinţă. O priveam cu un aer tâmp, deloc ascuns, ca și când i-aș fi cerut să dezvolte cu grijă ce spune, poate pricep și eu cum e cu amorul ăsta care pentru mine era o ecuație cu multe necunoscute. Avusesem, până în acel moment, numai relaţii ratate, dezamăgitoare şi rămăsesem cu atâta gust amar încât dacă-mi dădeai pelin să beau mi se părea mai dulce decât iubirea-minune zugrăvită atât de frumos.
Vreo cinci ani n-am mai văzut-o pe femeia cu chip de copil. Între timp îmi găsisem marea dragoste, când, din întâmplare, dăm nas în nas, în faţa casei ei. Mă invită la o cafea, vădit tulburată de schimbarea din viaţa mea. Mă grăbesc să urc, convinsă fiind că pot să-i şoptesc povestea mea miropolantă şi atât de aşteptată,  care se concretizase mult prea frumos, între timp. Când am intrat, însă, m-a izbit un fum înecăcios, o scrumieră plină de mucuri şi zeci de batiste de hârtie aruncate, aiurea, …pe podea:
-Ce-ai păţit? Eşti bine? Ce-i cu bucătăria ta? Ai mult de lucru?, întreb timidă, în prima fază, dar din ce în ce mai tare și mai curioasă, suspectându-mă, în același timp, de vreo  nepotrivire a întrebării.
Pe masa din bucătărie trona un calculator, din acela cu monitor masiv şi cu o unitate la fel. Parcă ocupase toată casa. Nici urmă de gospodina  pe care o ştiam pe vremuri, …se pare, apuse. Arăta totul precum cartierul general al nepăsării şi suferinţei.
A urmat o lungă şi încâlcită poveste. O pusese ăl negru şi ceva coarne să o spioneze on-line   pe fiică-sa. Era în nişte discuţii cu nu ştiu ce domn misterios. Fii’-sa plecase la studii şi ea s-a trezit luându-i locul într-un dialog timid, dar din ce în ce mai pregnant cu fiece zi. Devenise periculos, dar incitant. „Nimic nou sub soare!”, gândesc, amintindu-mi de plăcerea ei, aproape perversă, de a se juca pe ascuns, cu toate armele la purtător, iar în definitiv văzusem destule filme cu acest scenariu, dar niciunul live…sau, mă rog, aproape live.
Se trezea şi se aşeza în faţa calculatorului, dependentă de vorbele din neant. Adormea de cele mai multe ori pe tastatură şi îşi consuma relaţia, ore-n şir, în jocuri şi vorbe care mai de care mai năucitoare pentru mine. Arăta şi gândea ca un zombie. Parcă cineva o posedase şi îi furase chipul ăla  frumos, de domnişoară şi lăsase în loc o umbră de femeie. Încercam să o ascult mimând o figură firească, care nu se miră şi  nu judecă, până când i-am văzut lacrimile şiroind: „Şi aşa potrivire nu cred că am mai întâlnit, Adriana ! Simt că e bărbatul vieţii mele! Mă topesc de dorul cuvintelor lui!
Pragmatica din mine, omul acţiune, care nu crede decât în vorbe petrecute deja, nu viitoare, o întreb uşor:
Păi, şi ? Nu vă vedeţi şi voi? Ca oamenii?
-Ah, nu! Nu vreau! E constanta mea de zi cu zi, farmecul vieţii mele! Să-mi stric eu povestea? Şi dacă-i însurat? Ce fac eu a doua zi?
Trăieşti, nefericito!, îmi venea să-i strig, dar muţenia de pe buzele mele s-a transpus repede într-o mască de consternare, că aproape am fost dată afară din universul fetei mele;
Nu pot, e ca un drog. Îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă, dar am nevoie de el. Am nevoie de povestea asta!
Am plecat mulţumindu-i cerului că n-am luat-o razna în perioadele mele de căutări. Am întâlnit-o după alţi doi ani. Plimba o fetiţă mică, în cărucior, nepoată sau aşa ceva. Mi-a şoptit discret:
Ştii, atunci, l-am întâlnit într-un sfârşit!
Da?, răspund eu tâmp, de parcă mă lovise prostia hâdă. Şi?
Ei, m-am vindecat! Îi murise nevasta atunci, de-asta avea toate citatele alea ameţitoare la purtător, dar trăia cu o doctoriţă tinerică, dar fără vorbe la ea, anostă!  M-a iubit pentru că-i spuneam ce vrea să audă şi nu primea de dincolo!  De la EA! Şi nici nu era o tipă prea mişto! N-a mers nici cu ea, nici cu mine. Oricum plec în Spania! Am întâlnit pe internet….
N-am mai ascultat-o, mă uitam la ea cu tristeţe, având eu surâsul ăla al Monalisei. Nu de îngăduinţa, nu. Ar fi fost prea nedrept pentru amintirile mele cu ea din trecut, dar cu mirare. Era prea mult pentru mine. Totuși, povestea mea cu Laura, cea cu chip de domnişoară, mi-a rămas întipărită în mine ca un semnal de alarmă, pe care să-l folosesc atunci când totul ar putea să se declanşeze ca o nebunie, aşa cum am simţit-o eu acolo. Ca la tren, mâna mea se îndreaptă uneori spre acest semnal care ar detecta o dependență. Știu că le am, însă sper să nu deraieze prea tare  în vreo poveste cu final neașteptat.
semnal dintr-o poveste ...mai tare ca sexul
semnal de alarmă dintr-o poveste …mai tare ca sexul
Continue Reading

Sâmbăta gogoşilor!

Sâmbăta m-am născut. Sâmbăta e ca o vioară ce-mi cântă balada greierului leneş; e oaza mea de răsfăţ şi bucurie. Până şi căţeii o recunosc a fi regina zilelor. Ştiu ca au voie în patul nostru, să ne pupe pe  nas, când pe unul, când pe celălalt dintre noi.  Chiori de somn, adulmecând uşor aerul proaspăt al pădurii din spatele casei, nu am trece mai departe, ci am rămâne acolo, în pat, ore în şir, fără cafea, fără telefon. Doar cu tv-ul deschis şi gălăgia păsărilor ciripitoare. Mai nou, cu tablete și smartphonuri, cât să pierdem noțiunea timpului …de stat degeaba.
Auzim bătăi în geam. N-am sonerie. La ce bun? De când s-a inventat mobilul, cunoscuţii se anunţă. De necunoscuţi n-avem nevoie sau nu mereu. Pentru ceilalți, lătratul câinilor e cea mai eficientă sonerie.  De asta bătăile din geam erau oarecum neobişnuite, iar noi eram debusolaţi şi datorită câinilor care lătrau…din casă. Într-un minut erau jos urlând la intrusul de la geam. Na, mai leneveşte de poţi!
De când mi-am fracturat glezna, graba nu mai intră în cuvintele mele uzuale. Mă mişc precaută, fără să mă gândesc că pierd ceva sau pe cineva. „Revin ei!”, îmi spun în gând mereu, indiferent că am ratat sunetul telefonului sau apelul de la poartă. Mihai nu era curios deloc, relaxare era tot ce-i cuprinsese ființa.
Coborâm. Persoana plecase. Prea repede pentru ameţiţii zilei de sâmbătă, în persoană. Se uită Mihai în dreapta, în stânga. Nimic. Alarmă falsă, cine ştie?! Coboară în bucătărie să facă ceva cafea, dacă tot e în picioare. Răstoarnă borcanul cu zahar. Culmea! Nu se sparge, nu se risipeşte nimic. Porneşte cafetiera şi …surpriză – pe pervazul de la geamul bucătăriei trona o plasă. Deschide fereastra, aşa ca la terorişti, o agaţă uşor, se uită în ea şi în acelaşi timp strig din sufragerie:„Iubitu’, am primit gogoşi şi clătite, din vecini. Tocmai ce mi-am deschis mobilul!”
Să înţeleg, că nu ne otrăveşte nimeni?’’, zice el. Nu-i răspund. Mă aşez şi înfulec ce găsesc acolo. Sunt tot calde. Bune, binevenite. A ajuns şi cafeaua! Ei, cum e? Nu-i aşa că sâmbăta mea e magnifică? V-am spus că m-am născut sâmbăta? Da?! Ei, amnezia! O fi de la gogoşi! Sau de fericire …măruntă! A mea!

brioche-donuts-1-6b_opt

Continue Reading

De la Beatles la Ruby

Nu cred o iotă despre întâmplarea întâmplătoare. Aşa, să fie, să se vorbească, să se ştie cumva. De foarte multe ori m-am lovit, într-o singură zi, de aceleaşi cuvinte, oameni sau idei. Ieri m-am lovit de Beatles, prea mult  să nu mi se aprindă, repede, o lampă.
Cineva, persoană importantă, nu spui cine, mi-a declarat că a crescut cu muzica lor. M-am simţit implicată afectiv  în declaraţia ei şi am răspuns la foc automat: „Şi eu!”  M-am revizuit pe loc şi am completat: „Am crescut cu ei în inimă, pentru că în casa mea nu se auzea, niciodată, muzica!” M-am întristat în acelaşi moment. Brusc, am înţeles câte lucruri am pierdut eu 20 de ani doar pentru că m-am născut în plin comunism.
-Auzi, iubita? Da’ unde ai ascultat tu Beatles pe vremea lui Ceauşescu, că era marfă de contrabandă?
-Păi, tocmai! N-am ascultat-o, în casă, dar când am auzit-o, prima dată, am  şi recunoscut-o! Instinctiv! Deși, cronologic vorbind, încă eram pe vremea lui Ceaușescu, dar aveam prea puțin timp de studiat muzici și muzicanți.
Paradoxul vieţii mele consta în faptul că mă născusem într-o familie, în care, cel puţin pentru tata, muzica era lucru sfânt. Da, dar doar  muzica lui preferată. Făcuse patru ani de şcoală populară de artă. Era convins că prin vocea lui poate deveni cineva cunoscut. Un alt Dolănescu sau măcar Benone. Sinceră să fiu, voce avea – puternică, gravă dar şi sensibilă, prezență scenică din plin, iar de voinţă nici nu mai încape vorbă. „Norocul n-a fost de partea mea, tată! Am fost copil năcăjit!”, spunea el cu tristeţe în glas şi mai băga o romanţă, un Dan Spătaru, o Pâslăriţa şi termina cu un recital de Dolanescu. Frapantă pentru mine a fost o nuntă. L-am auzit, acolo, prima şi ultima oară în viaţă, cântând o lăutărească antrenantă, împreună cu formaţia. De excepţie. Strălucea. Era vesel şi sigur că poate fi un star. Ar fi putut fi sigur. Dar n-a fost să fie. Vedetă a devenit cu timpul – a noastră, a familiei. Şi atât!
De asta spun că tot amalgamul ăsta era paradoxal. Singurul care cânta în casă era tata; în rest nu tu radiou, magnetofon, pick up, sau altă unealtă a vremii. Sincer, nici nu simţeam lipsa. Ceea ce nu şti, sau nu cunoşti, nu au cum să-ţi lipsească. La şcoală se auzeau doar cântece patriotice sau …hai, să nu fiu chiar obraznică şi nişte muzică folk. Zilele de naştere, puţine la câte am fost până la 16 ani, se sfârşeau cu un ci-co şi o felie de tort, bonus un joc de cărţi, sau o mimă. Unde mai pui că de cele mai multe ori era curentul luat. Deci nimeni  şi nimic nu cânta în jur.
Televizorul îşi făcea datoria. Rar. Dar în afară de discursurile lui Ceauşescu, Teleenciclopedia sau Reflector, mai cântau ceva celebri ştiuţi şi azi, într-o duminica, sau hai, sâmbăta seara. Nu-mi amintesc prea bine. Făceam noi, în schimb, momente artistice. Musafirilor. Vrei, nu vrei te trezeai în plin recital, să vadă lumea ce talent în devenire eram. Sfârşeam repede într-un cântec trist, de imediat musafirul nostru se scuza şi pleca. O fi fost vreo tactică, habar n-am, dar zău dacă asta nu e o păţanie pentru care acum aş avea nevoie de psiholog.
Aşadar în casa în care cânta doar tata, nu ştiam mai nimic de muzica străină. Nu pot să nu mă întreb obsesiv cum oi fi crescut fără să aflu nimic din viaţa de dincolo de graniţele României? Cred că ceva, ceva din şlagărele vremii a început să se contureze în mintea mea. Auzeam uneori la vecini, pe la un bairam rătăcit..de sfârşit de clasă primară, dar cine şi ce ne cânta nu ştiam, neam.
Când am ajuns în Bucureşti, pe la 14 ani, am avut impresia că ajung într-o altă lume. Dacă aş fi cunoscut cuvântul Occident, aş fi făcut comparaţia cu siguranţă, dar aşa era doar ”ALTCEVA”. Ei, şi aici am aflat eu, măiculiţă mamă, că există: Beatles, Cher, Sting, Madona, Michael Jackson, BZN (la moda atunci), şi câţi alţii. Singurii pe care nu îi agream defel erau cei de la Modern Talking şi, iar paradoxal, ei au sunat cel mai mult în chefurile ce au urmat să vină.
N-am să povestesc de acestea, nici de oamenii ce m-au marcat atunci, voi vorbi doar de cel care m-a salvat intre 18 şi 21 de ani, vestitul „domn X”, pentru cei ce mă citesc constant, care mi-a fost cu adevărat profesor în ale muzicii. Şi atunci am aflat de Pheonix, Semnal M, Compact, Rosu şi Negru, dar şi de Pink Floyd, Dire Straits, Bonney M, Abba, Jimi Hendrix, dar şi Dalida sau Edith Piaf, Gil Dobrică sau Aretha Franklin. Am ascultat zeci de discuri şi benzi de magnetofon, şi au fost printre puţinele lucruri bune care mi-au fost dăruite de acest om tulburător din viaţa mea.
Întorcându-mă la Beatles, când am început să le recunosc muzica, când o ascultam deja din dorinţă, nu din nevoia de cunoaştere,  şi nici întâmplător, am ştiut că am crescut cu ea, pentru că mi-a sunat în mine, fără s-o fi auzit vreodată, ca şi când a izvorât din adâncul meu. Magic, instinctiv, nativ, primar. Mi se umplea sufletul de bucurie.
De 20 de ani încoace, încerc să recuperez şi să întregesc cunoaşterea asta. Culmea, nici acum nu cântă muzica în casă prin boxe, ca în alte familii. Nu e asta o problemă. Soţul meu, melomanul afon, vine în fiecare zi acasă fredonând în stilul propriu noile hituri ”produse” de: Lora, Amy , Ruby sau Anda Adam. Nu înţeleg ce cântă, dar pot face diferenţa  între  „Michelle, ma belle”…şi ” Stinge lumina”. Credeţi că-i pasă? Habar nu are de ce conflicte şi drame personale dezbat eu pe aici, el o ţine pe  a Andei Adam:
”Am o inimă de dat, unui singur bărbat, care să ştie ce să facă cu mine în pat”, redresându-se rapid spre:”Dar timpul trece prea încet, m-am săturat să tot aştept”…
Deh, acum trăim alte vremuri, când muzica ni se oferă. Vine ea în întâmpinarea ta, din toate părţile, locurile, din fiece ungher. Ne caută ea pe noi, ne află în orice cotlon şi nu ne mai batem între noi pentru o bucăţică de vinil sau bandă. Vrem, nu vrem…. trăim amalgamul ăsta muzical, fiecare în felul lui. După cum vedeţi până şi seriosul meu de bărbat, ştie să se amuze de ”operele artistice actuale”. Cât despre mine, sunt în căutări …pe net, şi atât. Doar când vreau şi când am chef de lucruri uitate pe nedrept. Se pare că tot din copilărie mi se trage. Unele deprinderi trec greu.
Nu mi-e dor DELOC, de vechile timpuri, am s-o repet la infinit, dar le recunosc meritul de a mă ajuta să trec mai uşor peste nesiguranțele celor prezente. Pentru că la vremuri noi….tot noi. Şi, mamă, ce ne mai cântă muzica acum. S-o tot asculţi!
Pardon, mă scuzaţi, am plecat! Vecinul care pune muzică  în cartier,  locuiește cu două străzi mai jos. Cum de se aude până la noi? Are stație. Si chitară electrică. Iar noi avem geamuri zgâlțâite. Nu comentăm, căci poate le vine ideea că, din nefericire, câinii noștri cântă cam fals.

 

Si pentru că vorbeam de străzi, uite un semn de la mine pentru voi…

Continue Reading

Momeala din cort….

Prima dată când am plecat la pescuit mi s-a promis, din start, că acţiunea asta nu va însemna altceva decât o ieşire normală în natură, cu….cortul. Ceea ce nu înţelegea bunul meu amic era că aveam oroare maximă de corturi, dormit în aer liber, şi de lucrurile ce s-ar putea petrece în apropierea lor. Degeaba protestam. Se hotărâse în gaşca mea micuţă de prieteni, de atunci, că depresia ce se instalase în sufletul meu nu poate fi tratată decât cu ieşire în natură. Eu avusesem deja, până la cei 22 de ani, de atunci, două escapade de gen. Prima s-a consumat în mod traumatizant, frig, avertisment de urs, mâncare naşpa, şi un companion care mi-a lăsat un gust amar. Suferea de sindromul şefului:-narcisist şi insistent. Cu drag îmi aduc aminte, ce bucuroasă eram că mi se sfârşise aventura,  a doua zi, şi juram că nu voi mai încerca vreodată astfel de experienţe.
A doua oară a fost plăcut. Asta pentru că tot cortul îmi aparţinea şi era ticsit cu pilote, salteluţe, saci de dormit, că abia mă zăream în el. Am mâncat cea mai bună tocană de cartofi şi am băut cel mai bun ceai de plante, proaspăt culese din pădure. Cu toate astea, nefiind zona amenajată nu prea mi-a priit lipsa apei, a toaletei şi restul de confort binemeritat. Mi-am propus ca pe viitor să mă lipsesc de astfel de preocupări. Asta ar fi fost a treia oară când încercam senzaţiile noi ale naturii. Atâta muncă de lămurire s-a dus cu mine, încât am ajuns la balta respectivă pe întuneric. Alte trei corturi erau deja instalate şi oamenii coceau porumb şi cartofi, cu ceva vin fiert alături. Bonus…. o partidă de remi.
Ne-au ignorat, lăsându-ne chinul  de a ne instala dihania. Surpriză! Lipseau câteva tije de la cort. S-a pierdut, din nou, ceva timp, căutându-se beţe înlocuitoare pentru susţinere. Dar, după doi cartofi copţi, un porumb şi o cană de ceai, m-am mulţumit repede cu un somn. Fie vorba între noi, aproape din picioare, atât eram de obosită. Nu aveam maşină, atunci, niciunul dintre noi. Venisem cu trenul, aşa că n-am cărat prea multe. Curios, nici n-am avut nevoie de ceva. De dormit, am dormit doar eu. Amicul meu şi-a exersat abilităţile de mare pescar, toată noaptea. Eu habar nu aveam de asta. Am aflat dimineaţă după ce m-am mirat de ochii lui bulbucaţi şi roşii de nesomn.
Ei, dar esenţa abia acuma vine! Că doar ce poate fi atât de nemaipomenit într-o escapadă la baltă?! Cum se făcu dimineaţa, dar de-aia târzie, ca pentru mine, şi încercând să păcălesc timpul şi lumea din jur rămânând mai mult în solitudinea mea prietenă şi dragă, numa’ ce mă vezi zbughind din cort într-o mare mirare şi indignare. Ce se întâmplase? Claudiu, pescarul amator sau nu, de teamă să nu mă deranjeze, a luat cât a putut el de fin un recipient cu râme, mămăligi şi alte minuni. În graba lui a deranjat un tub. Acuma ce să vă spun mai întâi? Că eram oripilată? Sau că îmi venea să merg pe jos până acasă? Pentru că din cutiuţa respectivă se revărsaseră nişte viermişori. Mici şi „minunaţi”, vii şi prea mişcători pentru gustul meu.
Şi nu se revărsaseră oricum. Nu! Ci pe lângă faţa şi părul meu. Mă credeţi sau nu, n-am ţipat, nu m-am jelit, nu m-am răzvrătit prea tare. Ieşind în grabă, şi băgând de seamă că toată lumea era pe baltă, am luat o creangă stufoasă şi am început să mătur viermişorii buclucaşi, bombănind de zor. Tocmai atunci mă zări unul din cei de pe acolo. Se depărtează uşor de mine, se duce la amicul meu şi îi şopteşte: „Auzi, tu ai adus-o pe prietena aia a ta să se destreseze? Du-te, nefericitule, şi scap-o de vietăţile mişcătoare, că nu te văd bine mai târziu!’’
Nu are rost sa mai detaliez întâmplarea. Nu m-am supărat. N-am pescuit, nu m-am destresat, dar nici rău nu mi-a făcut ieşirea. M-am întors cu cinci peşti acasă şi asta a fost tot. Mi-am scos pârleala, vreo 4 ani mai târziu, când am plecat tot cu el, dar de data asta şi cu iubita lui personală, eu pe post de şofer. Mi-au ascuns cheile de la maşină, mi-au întins un pled şi m-au pus la soare. Ei, pe baltă. Mari pescari. Amândoi.
După cinci minute am început: „Mă plictisesc! Auoleu, gângania! Mă ciupeşte! Mi-e cald! Mi-e sete!”
Am ţinut-o aşa până am auzit:
-Auzi, ce facem cu ea ? O aruncăm în lac? Nu, nu putem! Hai, să-i dăm o undiţă!
-Nu-mi place!, zic….
-Iaca aşa! Să-ţi placă! N-ai de ales!, şi-mi înfige o undiţa între ochi…
-Fă ca noi, da ? Arunci! Dacă se mişcă plutitorul tragi! Hai, că nu-i greu!
Arunc. Ce o fi greu? Are dreptate. După prima lansare, o tufă era şi în dânsa nimeresc eu. Săracul om! Du-te! Descurcă, scoate firul, dă-mi-o iar spre aruncare. Greu. Fac iar operaţiunea. Acum, nu ştiu cum fac, dar fix între undiţele lor mă duc, încurcând astfel toate trei firele. Dezastru! Mă ajută şi de data asta.  Mă exilează, totuşi, precauţi, pe un podeţ. Şi începe distracţia. Unu, doi, trei peşti îi prind în mai puţin de 15 minute. Ţopăiam de fericire. Ei…. nimic! Punga goală. Eu, victorioasă! În următoarea juma’ de oră adunasem cu tot cu cei trei de la început, în total: 7 peşti. Doar eu.
Aud din nou:
-Ţi-am zis eu s-o aruncam în lac? Na, acu’! Norocul începătorului! Hai, o aruncăm acum, luăm peştii şi plecăm!
N-a fost să fie. M-au mutat de acolo, de fapt am plecat cu toţii. Am mai prins eu unul şi Dana unul. Marele pescar…. nimic. Cu 9 peşti am ajuns acasă şi cu ultima bifare a vreunui drum de pescuit. Nu m-au mai prins, nici ei, nici alţii. Îi ascult poveştile pescăreşti pasagere cumnatului meu. Totdeauna  acestea  sfârşesc cu o replică: „Măi, da’, pescar mai priceput ca Adriana n-avem! 8 dintr-o lovitură!”
Şi singura dată în viaţă vrând-nevrând am fost croitoraşul cel viteaz! Sau pescarul? Ei, lasă…

pesti

Continue Reading