Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Cea mai frumoasă zi

  • duzina de cuvinte

Soarele încearcă să prindă putere şi sub razele lui delicate, dar cu fiece secundă mai puternice, orice lucru şi fiinţă din jur pare mai caldă şi mai dornică de odihnă. Motanul alb se întinde cât e de lung pe foişor spre disperarea Zarei, câinele lup, care se vaită şi se chinuie să găsească locul liber de evadare. Ce l-ar mai înşfăca ea şi l-ar face să-şi ceară iertare pentru toate amăgirile alea prin care o face să treacă zilnic! Nu poate să facă nimic şi singurul lucru ce-i rămâne e să latre şi să scheaune a durere şi jale. Lui Tan nici că-i pasă, de data asta, simţindu-l pe Mihai ca aliat. Cu ţigara în colţul gurii şi cu un ferăstrău mic în mâna dreaptă, al meu soţ se scutură de tot ce-i este nepotrivit armoniei sale depline. Priveşte amuzat către cainele lup, febleţea sa cea mare, ca imediat faţa să i se schimbe într-o încruntare scurtă. ”Probabil a dat de un obstacol”, gândesc eu în timp ce el taie cu râvnă un placaj colorat.

Fumul ţigării cu miros de cireşe îl opreste puţin din furia lucrului. Mi-e drag să-l privesc făcând lucruri la care nu se pricepe nativ, dar pe care le face mai bine decat un meserias, tocmai punându-şi ambiţia, mintea şi puterea sa de bărbat să facă tot ce nu ar fi crezut vreodată că va face. Îmi prinde privirea şi-mi trimite un zâmbet mare cât casa, în timp ce soarbe din cafeaua aproape rece,  aratându-mi mândru isprava lui de meşter. Aprob reuşita ştiind că mai are ceva etape de finalizat. Pe hol, pe un scaun, cămaşa lui albastră devină ispită pentru unul din căţeii pe care îi vedeam adormiţi. Aşa credeam eu şi asa părea judecând după liniştea nefirească spartă doar de mişcările hotărâte ale bărbatului meu. O ridic şi-mi ascund faţa în ea de parcă i-aş fi dat o îmbrăţişare omului meu drag. Ce ciudat, e la o aruncătură de băţ de mine iar eu mă încurc în gesturi adolescentine; realizez asta şi trec să-mi iau îmbrăţişarea reală. Mă cuprinde aroma de cireşe amare a ţigării şi dulceaţa dovleacului copt din plăcinta pe care tocmai a mâncat-o şi mă simt în siguranţă, mă simt locuind în casa iubirii şi realizez că fricile alea  ce merg la pas cu mine de mai bine de 40 de ani, dispar toate in bratele lui.

Îl ajut sa batem cateva cuie; mâinile noastre se ating simplu, într-o muncă normală, firească, aproape banală, într-o zi comună de sambătă după amiaza. Doar ochii noştri ştiu că nu-i aşa, că această zi ar fi putut fi un rod al fanteziei noastre cu 10 ani în urmă, că bătăile inimii lui mi le-aş fi închipuit doar în vise călătoare şi că greutatea acestei zile stă într-o amintire copleşitoare deşi, cum spuneam, părea a fi o zi simplă din cele 3229 de zile petrecute împreună în aceşti ani. Am scăzut din ele zilele când am stat departe  forţaţi de împrejurări: când mi-am făcut operaţia la picior, când cu glezna mea ruptă sau cele vreo 5 zile în care nu l-am putut însoţi în diverse drumuri, spre socrii, de exemplu. Bineînţeles că am fi putut turna şi noi o penibilă reclamă la telefonie şi în acea perioadă ţinând cont de nenumăratul timp petrecut telefonic, gata de a ne împărtăşi orice lucru nou la care nu participam direct.

Hotărât lucru, pentru noi viaţa în doi chiar înseamnă ceva cu normă întreagă, ceva care a venit brusc dar a devenit vital pentru fiecare din noi, ceva care ne-a dat dreptul la fericire simplă fără fiţe şi vise irealizabile, cu dorinţe cuminţi  şi recunoştinţă zilnică. Capacul arată mulţumitor. Pecetluim lucrul făcut într-un sărut scurt şi ne spunem încet: ”Ţi-aduci aminte? Acum mă îndrăgosteam de tine!” Cum să nu-mi amintesc? Pe mine, dacă mă trezeşti din somn sau din orice activitate importantă  şi mă intrebi care a fost cea mai fericită şi mai specială zi din viata mea, nu voi spune nici de casatorie, nici de nu stiu ce reuşite; voi spune că cea mai frumoasă zi este, a fost şi va fi ziua de 5 iulie 2005 prin toată semnificaţia, ineditul şi farmecul ei. Ziua când mi-am întâlnit alesul ce nu ştiam că-mi va fi ales, dar el a stiut, simtit şi făcut orice i-a stat în putinţă să realizeze acest lucru. Au trecut 9 ani de atunci, iar mie tot îmi vor suna în urechi cuvintele lui rostite la doar patru ore după ce drumurile ni s-au intersectat: ” Eu mă voi însura cu tine!”. Mulţumesc dragul meu, pentru cele 3229 de zile fericite şi pentru tot ce va urma în viaţa noastră şi îţi spun simplu că sunt mândră să mă pot numi soţia ta.

Pentru voi care e ziua cea mai specială? Cred că deja bănuiesc câteva răspunsuri, pentru că ştiu că ziua aducerii unui copil pe lume face ca toate celelalte sa palească in insemnătatea lor. Deh, …aici..sunt de-a dreptul repetentă, dar compensez cum pot. O zi bună să aveţi şi intraţi pe pagina psi să vedeţi şi alte duzine de cuvinte, unde de fapt am înscris şi povestea unei zile obişnuite devenită specială datorită nouă. Mulţumesc.

Înșir, deșir, cos, descos mărgăritare de tot felul

Poveste pisicească

Pe streaşina ce-şi prinde stropii înaltului meditativ,

O mierlă poposi alene şi începu a ciripi.

O clipă doar a mea privire, ce-i drept a unui somnoros,

O prinse-n raza de acţiune dar o vedeam de sus în jos.

Pe perna cu patină veche şi cu miros de trandafiri,

Cu palma-ntinsă spre pisica ce m-aducea cumva-n simţiri,

Vedeam cum nările îi joacă şi cum piţigăie ceva

În limba mierlei vrea să strige şi s-o curteze parc-ar vrea;

Alunecă, foşnind distrată, pe cel pervaz de pod curbat,

Pândind mirată înspre pradă precum un vânător sadea;

În panoplia de trofee îmi pare că ar vrea s-o ducă,

Mă mir şi râd uşor, şoptindu-i:  ”Vânezi mai bine o nălucă!”

Dar ea nu vede, nici n-aude, ca un piton se înconvoaie;

Se mişcă, şuieră, se-ntoarce, o clipă parcă, în odaie;

Îmi pare un tren în gara goală, cu un peron îngust şi ud,

Staţionat în aşteptarea momentului de nou avânt;

M-aşez mai bine-n aşternuturi, dar mă întind să o privesc:

Pisica cântă iar cu mierla, şi pare chiar că îşi vorbesc.

Rămâne-n post un pic proptită şi mie -mi pare în zadar

Efortul ei de cucerire ce este perpendicular

Cu gândul mierlei ce nu ştie că o admiră o tigresă,

Deşi cu ghearele ieşite ar prinde-o strâns ca într-o pensă.

Mă sperii, totuşi, când din salturi ajunge-n colţ periculos,

port atuncea în poveste, n-o mai privesc de… sus în jos:

Un zgomot ca din întâmplare trimise mierla-ntr-un copac

Ce păstori întreaga scenă, cu rol un pic neînsemnat.

Şi mâţa mea, ce se udase în streaşina de la mansardă,

Se-ntoarse iară către mine cu mersul ei ca de paradă;

Îmi toarce iar poveşti de adio şi de superbe vânători

Iar eu mă-ntreb extaziată: ”’Or fi şi alt gen de comori,

În lumea asta obosită şi fără trenuri pe peroane,

Decât un bot de pisicuţă şi terapia-i de valoare?”

79035-531511_239784142832128_1605823949_n

 

Acum povestea-i amintire şi nici nu poţi să o cuprinzi,

Dar n-am tristeţe, ci iubire ce poartă numele de Zizi.

 

 

 

 

Cu părere de rău, dar lucruri, ce nu au tinut de mine, m-au trimis departe de net şi laptop şi nu am putut scrie duzina. Eu totuşi m-am folosit de cuvintele ei şi am mâzgălit ….ceva.  Zizi e sigur bine acolo unde e, deci fără tristete, vă rog.  Ea e…şi va fi…

Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Capra vecinului….şi frustrări nebănuite….

  • Astăzi nu m-am trezit prea veselă. Fără vreun motiv anume. Mi-e tare ciudă când mă inundă nesiguranţele şi mă comport ca o primadonă într-o dramă nereuşită, fără intrigă şi acţiune clară. Urăsc cuvântul frustrare. Una-două, cum se exteriorizează un om prea mult sau nefiresc, în cotidianul nostru, catalogăm repede: e un frustrat, se eliberează de frustrări ş.a.m.d.. Şi dacă ar fi aşa, simt că e unul dintre lucrurile pe care mi le-a adus maturitatea şi le iubesc. Nu, nu despre frustrări e vorba. Iubesc faptul că pot să mă exteriorizez mai uşor, mai simplu şi mai fără frica de a fi prost înţeleasă. Ei, şi ce dacă! Sau vorba trupei Vunk şi a dragei mele… Dana: ”Aşa, şi…?”
  • Corect. Să înaintăm în vorbe, aşadar. Tinereţea e un basm, din punctul meu de vedere. Un basm pe care-l trăim diferit, agitat, în meandre şi cu un cuvânt definitoriu pe buze: VREAU! Ba, aş mai adăuga unul : VREAU ACUM! Mâine nu e important. Mâine e total neinteresant. De ce să mă gândesc la mâine când azi îmi bate la uşă şi eu sunt gata să-i răspund. Şi nu-i nimic rău în asta. Deloc. Planurile de viitor sunt doar un subpunct al lui AZI şi VREAU. În basmul meu totul TREBUIE să se întâmple acum. Mult mai târziu vrem să-l dăm afară din vocabular pe TREBUIE, TREBUIA, ŞI AR TREBUI SĂ. Nu înţelegem. Le vrem pe toate: să ne distrăm, să avem un job bun şi uşor dacă s-ar putea, să fim iubiţi, abia mai târziu vine şi aia cu să iubim noi, să avem o casă a noastră, dar să ne-o dea cineva, maşină, bani, călătorii şi fiecare mai adaugă ingrediente fanteziste după gust şi caz.
  • Ei, da ce ne facem când celălalt are mai mult în basmul lui? Când povestea sa se derulează pe repede înainte şi tu nici măcar nu ai bifat un punct? Când cel din faţa ta e copleşit cu iubire şi tu încă te întrebi „ce-o fi aia”? Când nu înţelegi unde greşeşti şi pe ce drum te afli de nu ai şi tu file din povestea văzută în prim plan? Şi stărui, şi stărui, încercând să trăieşti măcar puţin din viaţa celui din jurul tău, uitând, aşa, să-ţi trăieşti propriul basm în care acţiunea ta, poate, se derulează cu încetinitorul. Dar declanşatorul de emoţii „VREAU ACUM” nu-ţi dă pace şi te frământă ca pe aluatul de gogoşi. Ei, cum spuneam, apare, nenică, de nicăieri, în plinătatea straielor sale strălucitoare, frustrarea însăşi. Şi din momentul ăla, totul poate deveni obsesiv, până când, cumva, Dumnezeu se milostiveşte de tine şi-ţi arată drumul. Al tău. Doar al tău. Dar oare l-ai fi putut vedea dacă  nu erai preocupat cu vestita „capră a vecinului”? Posibil. Sau poate nu, pentru că basmul tău deja avea prin tine cap, corp şi, poate, mai târziu,…o coadă.

Eram la cabinet, cu vreo 5 ani în urmă, când s-a deschis uşa şi a intrat un chip cunoscut de femeie tânără.

  • Doar când m-a salutat şi i-am auzit timbrul vocii, am recunoscut-o în totalitate. M-am bucurat. Erau vreo 20 de ani de când nu o mai văzusem. Nu se schimbase prea mult faţă de copilul care, pentru o clipă, se fâţâia în amintirea mea. Era uscată, slabă, firavă. Nu fusese altfel niciodată. Mâinile ei m-au frapat din prima. E mai mică decât mine dar pielea ei spunea altceva. Ghicindu-mă şi-a ascuns mânuţele ruşinată. M-am ruşinat şi eu. La o adică, nici eu nu mai semăn a ceea ce am fost odată, iar ea era, încă, super bine. Ce mă stăpânea pe mine, însă, era încrâncenarea chipului ei.

Aparent inexpresivă, descopereai repede o permanentă stare de nemulţumire:
”-Eşti, bine?, întreb uşor, cu teamă, să nu cumva să deranjez. Tonul meu nu ducea spre o întrebare banală, stereotipă, de curtoazie. Ştiam amândouă că e întrebarea potrivită pentru cei 20 de ani lipsă.

-Ştiu şi eu? Pot spune că  da, oarecum! M-am măritat. Am doi copii. Locuiesc lângă Braşov. Soţul meu e un om bun. Dar ştii, nu m-am căsătorit cu Mircea pe care-l cunoşteai şi tu!

– Îl ştiam? răspund nesigură. Nu te-am văzut de multişor!

-Ei, e aceeaşi mare iubire din tinereţea mea! Dar nu m-a vrut. Mai mult mă-sa aia şi proasta aia de sor’-sa care se credea buricul pământului! Dar eu l-am iubit tare. Şi acum, uite-mă la casa mea, cu totul cât de cât bine şi tot mă mai gândesc la el! Ei, el e bine! Are vilă, Audi, nevastă, copil.

-În ordinea asta?, întreb eu ghiduşă
-Nu, nu …s-a însurat, apoi au apărut şi celelalte lucruri.
-Dar tu, tu cum eşti? Eşti bine?, stărui eu….

Nu-mi răspunde pe loc. Caută ceva în geantă şi apoi continuă:

-Apartamentul e mic. Eu nu lucrez acum că-mi cresc copilul. Doar soţul. Soacra stă peste drum de noi şi asta mă omoară încet. E cu ochii pe mine …rău. Ei, dacă mă lua Mircea…acum eram cucoană. Aşa, nu mă ajută nimeni. Mama e plecată, tata locuieşte cu soră mea. Pe mine nici nu mă vede în ochi, doar la Vera îi e mintea.Ţi-am zis că s-a îngrăşat rău Vera? De la nesimţire… că nu face nimic, doar tata face şi bărbat’ său, că-i topit după ea. Şi nu au nici copii. Da’ eu? Vai de mine!”
  • O las; întâmplarea a făcut ca pe Vera să o zăresc cu exact vreo trei zile înainte. Era cu taică-său şi cu iubitul ei. Soţ să înţeleg. Dar la cât se pupau şi râdeau m-am gândit la ei ca la nişte iubiţi veşnic. Era corpolentă, adevărat, dar era tare frumoasă. Şi fericită.
  • Povestea asta m-a pus pe gânduri, în sensul vorbelor de la începutul articolului. Mi-am adus aminte de propriile mele alegeri, de bântuirile mele tinereşti şi de reproşurile alor mei. Nu eram niciodată acolo unde mă vroiau, nici la propriu, nici la figurat. N-am mai locuit cu ei de la 14 ani, doar pasager mi-am mai făcut popas în casa lor. Sanda, în schimb, fusese copilul tampon, copilul abţibild, copilul atent la nevoile şi grijile lor, copilul a cărui viaţă trecea mereu pe locul doi. Era acolo. Fără să-şi dorească să plece, să nu vadă, să nu simtă.
  • Eu locuind singură, mereu aveam câte o nevoie nouă. Ba, îmi lipsea una, ba alta. Nu mă puteam descurca total singură, dar nu vroiam să renunţ la nimic, ba dimpotrivă, vroiam în plus şi de la alţii, bineînţeles. Şi nu de la oricine, de la părinţii mei. Îi şantajam emoţional fără să vreau, fără să ştiu cât îi durea asta.i Invariabil ajungeam la următoarele: „Pe Sanda o iubiţi mai mult. Ei îi daţi. Cu ea vorbiţi altfel. Ea, ea, ea.”
  • Târziu am realizat că pentru a primi trebuie să şi dai. Şi nu material. Dar Sanda şi acum vede mai repede decât mine nevoia celuilalt. Şi atunci să nu te bucuri? Să nu ştii ce-ţi lipseşte şi de ce părintele zâmbeşte mai repede la cel atent? Să nu înveţi?
  • Încă mai primesc de la mama şi gânduri bune, dar şi toate roadele muncii ei: conserve pentru iarnă, ouă, brânză, vin, găini, pui, curcani şi bineînţeles, pe din două cu sor’- mea, porcul cel de toate zilele. Produse bio, că-i la modă.  Recunosc clar, că nu merit suficient precum Sanda mea cea atentă şi când se cumpără puii, porcii sau dacă e nevoie de om la praşilă la vie. Uneori mă întreb de ce încă mai aşteptăm de la părinţi lucruri? Apoi ne mirăm că nu mai sunt, că extenuaţi au plecat spre lumi mai bune, că poate tu TREBUIA să fii acolo. Prezent, nu doar în poze mângâiate de timp.
  • Tu, în schimb, îţi duci basmul propriu, în care bagi de-a valma tot felul de lucruri, fără să înveţi nimic. Poate nu-ţi mai pasă cu timpul de capra vecinului, poate înveţi deja sa scoţi cuvântul TREBUIA şi-l înlocuieşti cu „ar fi mai bine” sau „e nevoie să”. Poate atunci nu mai ştii nici ce e aceea o frustrare şi te bucuri de norocul celor din jurul tău încercând doar sa fii fericit într-o lume imperfectă, dar care poate deveni perfectă pentru tine. Şi, norocos, începi să- ţi scrii povestea total,  încercând sa fii tu o frustrare în minus pentru propriul copil. Uneori ne iese, alteori nu. Eu azi am un gând bun pentru marea mea familie. Tu?
Mărgăritare-confesiuni, de ieri și de azi

Bolnav de verde

 

Îmi tot imaginez privind casa vecină, părăsită de un an şi jumătate, care ascunde între zidurile ei vieţi trăite frumos sau mai puţin frumos, că echilibrul vine de unde nu te aştepţi. Nu cred că vreţi a şti cât de mult îmi doresc să am mai mult verde în curte şi pentru că duşmanii plantelor sunt căţeii, nu-mi permit ca ”investiţia” mea să fie devorată fără milă.  La asta se adaugă şi betoanele gata turnate de pe care se poate curăţa uşor mâlul ce vine de pe munte, dar şi ”semnele” trecerii celor ce au patru lăbuţe. Aşadar, încerc să fac singură un aranjament onorabil, fără să fiu nevoită să apelez la specialişti. O părticică de curte e teribil de vie, dar asta doar consecvenţei sotului meu care are o ”boală” aproape cronică în ceea ce priveşte verdele.

A fost bună şi ploaia de anul acesta de ceva: totul s-a dezvoltat miraculos. Brăduţii au înmugurit toţi, prunusul a primit lăstari noi şi înăltuţi, salcia îşi plânge dorul firav din crenguţe mult mai robuste ca anul trecut, buxuşii ce ar fi trebuit să fie într-un gard viu perfect, dar sunt doar răzleţi pe aici, pentru că pe cei plantaţi de noi în 2011 îi alinia câinele  Zoe, în fiecare zi când plecam de acasă, sunt teribil de bogaţi acum. Când ne reîntorceam îi găseam pe toţi în curte, ca nişte războinici căzuţi la datorie în lupta cu ”lupul”. Degeaba îi replantam, o certam pe inamică, plângeam de nervi sau altele, doar caţiva au supravietuit. Era Zoe cea mai adunătoare căţeluşă: făcea colecţie de pietre, plante şi chedere de la geamul termopan de nu ştiai dacă să plângi sau să râzi. Într-un final am exilat-o în pădure, unde după cum ştiţi, după doi ani a săpat tunel şi a evadat de la stăpân. Unde i-o fi umblând boticul ăla al ei chiar nu ştim. Ştim, în schimb, că Zara, ciobănescul german ce e la noi din 26 septembrie 2013, fix la o lună de când a dispărut Zoe, ne-a mai înmuiat şi îndulcit suferinţa, dar tot îmi lipseşte cea care pentru multă vreme a fost primul nostru animăluţ şi care a plantat în sufletul meu acel sâmbure al iubirii pentru animale, până atunci eu nefiind decât o pisicoasă cu astfel de accesorii.

Dar să mă întorc la dorul meu de verde şi casa vecină. Pe cât e de ramolită casa şi coteţele rămase în picioare, încât totul pare praf şi pulbere adormită pe veci, pe care nimeni nu vrea să o reînvie măcar cu desfiinţarea şi aruncarea urâtului de acolo, pe atât de mult natura şi-a întins vraja pe fiecare element viu din acea curte; tablourile ce ni se arată fiind atât de diferite încât greu le-ai combina în acelaşi loc.  Şi totuşi explozia de culori din curte ar înveseli şi faţa celor mai apatici oameni de pe pământ. Iasomie ce parcă te adoarme în beţia aromelor, mânecuţa maicii domnului ce încearcă asemeni să te poarte spre gânduri bune şi trăiri simple fac ca aromoterapia asta naturală să fie aşa de aproape şi totuşi departe. Gardul e cel care ne lasă doar să zărim frumosul fără a-l putea atinge şi doar miracolul parfumului e mecanismul ce ridică barierele vizibile. Pe poartă, parcă într-o incătuşare tandră şi roză, stau ghemuri, ghemuri… de roze căţărătoare ce par pavăză ocrotitoare către frumoasa din pădurea adormită. Doar că rugul gingaşelor flori ar avea nevoie de nişte mâini dibace care să-l direcţioneze spre o oarecare stabilitate. Pare să se frângă, iar boboci uimiţi stau a-şi lua zborul de pe crenguţele în derivă.  Din păcate nu e niciun prinţ sau prinţesă adormită care să readucă la viaţă totul din jur. Cei adormiţi cu adevărat au lăsat locul altor lacrimi şi altor întâmplări nefericite.

Mai sus, pe deal, buchetele de bulgăraşi albi îmi tot chinuie mintea cu întrebarea..”.oare ce sunt, ce minuni vii pot fi atât de delicate?” Iarba a crescut nepermis de mult şi clopoţei  ce nu mi-i aminteam decât de-o şchioapă dau să scoată capul fix la înălţimea gardului din dotare.  Pe nişte fiare vechi şi ruginite, viţa de vie, însă, nu a mai avut forţa celorlalţi ani. Până acum ar fi fost boltită şi adusă ca umbră zilelor prea însorite. Dar ce folos? Pe băncuţa ca din ceară din mijlocul curţii mai toarce când şi când un motan ce pare drogat de mirosurile grădinii magice. Pe toate mi le-aş dori în curtea mea, dar nu mi-e permis să iau nici măcar o crenguţă, în primul rând că nu ai cui s-o ceri. Oamenii îşi doresc ce nu au, ştiu asta, dar când văd că o biată plantă în ghiveci, gata ofilită, costă cât nu face, iar dincolo de zid natura se joacă liberă, zău dacă nu mă gândesc că nu doar omul sfinţeşte locul, ci puterea naturii şi a lui Dumnezeu e mare.

Am plantat săptămâna asta jnepeniş, am cumpărat cerceluşi curgători şi acum îmi chinui mintea să găsesc ceva arbuşti cărora să le priască ghivecele, pentru că loc mocirlos în curte nu mai am. Am furat lăstari de iederă şi i-am îngropat în pământ ca pe nişte răsaduri pe care să le pot muta unde vreau, mai târziu. Mai am câteva idei, dar dacă aveţi unele ieftine şi la îndemână încât casa mea să ia aspect de verde curat..vă aştept cu orice sugestie. Până atunci voi vopsi băncuţe, pentru că datorită ploilor am tot amânat şi voi reface un zid pe care cei de la asfaltări au avut grijă să mi-l accidenteze. Şi îmi îndrept gândul spre alte cuvinte, pe care sper să le aştern curând aici despre o întâmplare, o ultimă întâmplare cu tatăl meu şi un  drum la Sinaia, la un festival al castanelor parcă. Mulţumesc Roxanei pentru declicul ce l-a produs. Nu sunt nostalgică, ci recunoscătoare şi mai sunt…bolnavă de verde. Vedeţi? E contagios? S-a luat verdele şi boala destul de repede, dar Mihai nu e vindecat. Şi pe bune acum? Cine s-ar vindeca de cea mai frumoasă stare a vieţii? Cine ar refuza darul viu de la Dumnezeu? Cine n-ar vrea să fie fată verde cu părul pădure?

Aceasta e o duzină de cuvinte. Ştiţi deja că găsiţi mai multe în acelaşi tabel găzduit de psi.