Nu ştiu dacă pana albastră,Ce zace pe-un taler de aramă,Vine dintr-un trecut abstract,Sau dacă paşii mei s-au pierdutPrin anotimpuri uitate şi plineDe chipuri zugrăvite doar de cuvinte;Nu-i treaba mea să ştiu dacă trecemPrin încăperea cu amintiri stranii,Azi sau mâine sau în treacăt,Câtă vreme treptele de granitMă duc în grădina viselor lumeşti,Unde simt tremurul frunzelorŞi coborâri de nori aproape de capetele noastre.Trecem, parcă, prin desiş de aburi;Prindem în mâini clipe albastre de noriCe trimit trepidaţii subtile sufletelor noastre călătoare,Prin lume, prin gări părăsite, unde nu mai opreşte niciun tren,De când un soldat cu chipiu aurit a uitat să coboare.Suntem trecători ce ocolim trepiedul unui fotograf ce poartă încă joben,Luat de pe malul Tamisei, pe când studia despre desăvârşirea fotografiei.Nu ştiu cum, cu spiritul treaz sau îmbătat de istorie,M-am văzut într-o poză zimţată, cu o gară pustie,Cu o pană albastră la pălărie,Facând cu mâna unui soldat cu chipiu auriu.Pana albastră de pe talerul de aramăO fi poveste, închipuire sau semn?Nu ştiu, dar poate lacrima din ochii mei va şti să spună mai multSau doar o vom căuta în fotografii dantelate, unde zâmbetul e mai mult un surâs timidIar cuvintele cad din poveștile altora.În a mea, doi oameni au fost cândva tineri, îndrăgostițiȘi au trecut prin gări cu iederă roșie.Doar jobenul lipsea, transformat în chipiu de șef de garăDar cine-i oprea să viseze?
Categorie: Mărgăritare versificate
Rămas bun, prieten al prietenilor mei!
Tristeţea stă cu prietenii la masă,
Şi lacrimi cad pe tastaturi stinghere
De-o vreme-ncoace, de când şoapte amorţite
S-au prins prin virtual între cuvinte,
Şi şuieră o veste înnegrită
Peste duzina noastră cea cernită.
Necunoscutul astazi ne e frate
De cruce, chiar, prin texte adormite
Ce vor rămâne aicea pironite
Să ştim că dincolo de moarte
Tot ce e scris mai spune despre fapte
Ce le-a trăit ca ieri Con’ Virusache,
Şi acum vreo şapte ceruri ne desparte!
Nu te-am ştiut nici prin cuvânt, dar am simţit
Ce om frumos ai fost, căci te-au iubit
Ai mei prieteni, duzinari de soi,
Şi vei ramâne pururi printre noi!
Pescar ai fost, te duci la alt PESCAR
Să scrii poveşti şi să i le dai ca dar.
Şi lacrimile celor dragi tu să le seci
Spunându-le că nu-i nimic…. pe veci!
Şi lacrimi cad pe tastaturi stinghere
De-o vreme-ncoace, de când şoapte amorţite
S-au prins prin virtual între cuvinte,
Şi şuieră o veste înnegrită
Peste duzina noastră cea cernită.
Necunoscutul astazi ne e frate
De cruce, chiar, prin texte adormite
Ce vor rămâne aicea pironite
Să ştim că dincolo de moarte
Tot ce e scris mai spune despre fapte
Ce le-a trăit ca ieri Con’ Virusache,
Şi acum vreo şapte ceruri ne desparte!
Nu te-am ştiut nici prin cuvânt, dar am simţit
Ce om frumos ai fost, căci te-au iubit
Ai mei prieteni, duzinari de soi,
Şi vei ramâne pururi printre noi!
Pescar ai fost, te duci la alt PESCAR
Să scrii poveşti şi să i le dai ca dar.
Şi lacrimile celor dragi tu să le seci
Spunându-le că nu-i nimic…. pe veci!
Voi spune şi eu: „Rămas bun, prieten al prietenilor mei!” Duzina va fi mai săracă, şi virtualul mai puţin vesel. În tabel găsiţi ultimul salut al duzinarilor.
Metamorfoza
Din călcătura fermă, pe călcâi apăsat şi pe vârf îndesat,
Aflându-mă pe calea cuvintelor şi vorbelor nerostite,
A răsărit o plantă precum bumbacul, dar închisă la culoare, în zare;
Am cules-o, cu degetele rănite de cuvinte scrise,
Şi, ca un ucenic veşnic calificat,
Am ţesut pânză groasă ca un papirus.
Am tras-o printr-un calandru obosit de vreme,
Dar n-am reuşit să imprim decât fire de-a valma:
Şi-n dreapta, şi-n stânga, prin prejur şi deasupra,
De parcă era un caleidoscop cu imagini subţiri.
Mi-am pus căldura sufletului în funcţiune
Şi am subţiat-o mental puţin, câte puţin,
Până când, cu o peniţă magică udată de cerneala
Dintr-o călimară vrăjită, am reuşit să scriu pe ea
Trei cifre ce intrau într-un calcul primar,
Amintindu-mi de o aniversare trecută în calendar
Un pic prea devreme.
Literele ce au urmat mai apoi, vorbeau de iubire,
De dor calin, ca într-o cădere de calciu a unei adolescente visătoare
Ce tremură la fiecare atingere nevinovată.
Papirusul meu şi literele mele tremurânde
S-au împreunat magic
Până le-am trecut din nou prin calandru
Şi mi-am făcut coperţi fine, imprimate cu poveşti
Numa’ bune pentru jurnalul meu prăfuit.Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.
Aflându-mă pe calea cuvintelor şi vorbelor nerostite,
A răsărit o plantă precum bumbacul, dar închisă la culoare, în zare;
Am cules-o, cu degetele rănite de cuvinte scrise,
Şi, ca un ucenic veşnic calificat,
Am ţesut pânză groasă ca un papirus.
Am tras-o printr-un calandru obosit de vreme,
Dar n-am reuşit să imprim decât fire de-a valma:
Şi-n dreapta, şi-n stânga, prin prejur şi deasupra,
De parcă era un caleidoscop cu imagini subţiri.
Mi-am pus căldura sufletului în funcţiune
Şi am subţiat-o mental puţin, câte puţin,
Până când, cu o peniţă magică udată de cerneala
Dintr-o călimară vrăjită, am reuşit să scriu pe ea
Trei cifre ce intrau într-un calcul primar,
Amintindu-mi de o aniversare trecută în calendar
Un pic prea devreme.
Literele ce au urmat mai apoi, vorbeau de iubire,
De dor calin, ca într-o cădere de calciu a unei adolescente visătoare
Ce tremură la fiecare atingere nevinovată.
Papirusul meu şi literele mele tremurânde
S-au împreunat magic
Până le-am trecut din nou prin calandru
Şi mi-am făcut coperţi fine, imprimate cu poveşti
Numa’ bune pentru jurnalul meu prăfuit.Text înscris în duzina de cuvinte: „cale, calcatura, calin, calandru, calendar, calcai, calin, calificat, calimara, calciu, caldura, caleidoscop”. În tabelul găzduit de psi găsiţi jucători cu articole mai pricepute.
În loc de la mulţi ani!
Ai o sită în palme:
Şi cerni, cerni, cerni.
Doamne, câtă muncă în plus i-ai dat!, zic
Ieri ai cernut nisip,
Era plin cu pietre albe, gri, seci, murdare,
Şi fire mici, firave, jilave şi ursuze de nisip,
Ce-ţi lăsau pietrele singure în sită.
Le-ai luat între palme, cu grijă, le-ai frecat
Într-o neputinţă de a le lăsa aşa cum erau;
Le-ai spălat cu lacrimi sărate, de bucurie,
De cunoaştere, şi recunoaştere, şi le-ai dat luciu
Cu gânduri ce şlefuiesc şi ziua rea, nu doar pietre.
Una sclipea, ca şi când faţetele erau ale unui diamant brut,
Răsărit acolo, prin pustiu, din senzaţii, şi adulmecări,
Din lacrimi şi stăruinţă, zgârâindu-ţi retina şi sufletul
De bucurie surdă, necunoscută de nimeni.
Ţi-ai pus pietrele în buzunar şi ai păstrat bijuteria-nebijuterie
Între palme, citind-o, dezmierdând-o, dându-i sensuri şi culoare.
Un om îţi zări piatra şi râse sarcastic: „E doar o piatră, caută alta mai de soi!”
Vorba lui nu atinsese nimic, şi continuai să râzi, să te bucuri,
Să încerci să arăţi şi altora frumusețile tale.
Tare te mirai că doar tu vedeai sclipirile de diamant!
Într-o zi, când voi trece pe lângă tine, să-mi arăţi
Buzunarul cel plin cu pietricele înnegrite –
Sunt sigură că pastrezi şi acolo vreo două comori.
E în firea ta!
Nicoleta, textul e ciudat pentru o dedicaţie de „la mulţi ani”, dar altfel nu puteam să trec pe lângă un scorpion veritabil, care găseşte în literele mele negre, mocirlite, nisipoase şi trecătoare diamante de cuvinte, şi sensuri pe care, cred, că nici eu nu le dau. În fiece rând citit de tine rămâne încurajarea, ramane iubirea ce mi-o dăruieşti necondiţionat. Îţi doresc să ai strălucirea unei bijuterii, duritatea ei şi frumuseţea unei vieţi de diamant. Să transmiţi copilului tău reperele tale, şi să prosperi. Eu ţi-o doresc din toată inima! La mulţi ani, prietenă dragă! Sa fii fericită! Îţi mulţumesc pentru importanţa ce mi-o acorzi şi să ştii că te preţuiesc enorm! O zi minunată să ai!
Toamna din mine
Toamna din mine are freamăt de stână,
Are foșnet de sat şi de cărări cu noroaie,
Dor de-o prispă pe care zac nişte prune,
..minune.. ….aşa,….. la îndemână,
Ce stau la uscat cu o mână de nuci adormite
Pentru un cozonac ce-mi place …fierbinte.
Toamna din mine prinde glasuri de pasăre umblată
Prin câmpuri triste, pe tarlale seci,
Şi bate acum uluci de garduri chinuite,
Ce stau să cadă de vreme şi ploi ropotite.
Se agață de vie culeasă devreme
De parcă s-ar teme.
Toamna din mine sapă doruri şi alinuri,
Are pătură caldă de frunze arămii
Şi pernă din dovleci rotofei.
Are zumzet de grădină cu roade tarzii
Și-mi vorbește de galben, și busuioc
Lânga un foc…
Toamna din mine are brumă şi ceaţă,
Lacrimi din cer, de neîmpliniri uitate,
Are struguri şi ardei roșiatici, uscaţi pe aţă
Lătrat de căţel..alintat ce nu merge la şcoală;
Restanţă-n impozite mari și arogante,
Şi parcă ar avea şi ceva vorbe…. prin spate.
Toamna mea mușcă din gutui ce par zestre
Sau podoabe, în odaia din spate a bunicii,
Se ascunde pe plita incinsa și bate-n ferestre,
Se răsfață c-un tors de pisica in poala;
Acasă mi-e toamna, dar meritat,
De-un an așteptat.
Toamna-n octombrie îmi pare
Dantelă colorata brodata cu aur
Povești înstrugurite cad din mâneci, agale,
Se coc încă mere pe poalele sale
Iar c-o cană de must blând- tulburat
M-a devastat.
Iar de nu știți de ce o port tainic în mine
N-aș vrea să explic, e un dar asumat
E o plată primită pe cand imi doream
Sa las lumii-ntregi, anotimpuri fierbinți
Iar eu sa raman cu arome divine
Din toamna din mine!
prima variantă: