Lăsat de fâlfâiri de aripi,
Ce-mi bat prin minte şi-mi alungă dorul
Şi mă cuprind în braţe multe datiniCe-aduc albastră strălucire de poveste
Cusută-n cerul meu cu stele albe,
Din iarna străvezie ce primeşte
Colindul prea grăbit, plin de flori dalbe.
Tu scoţi cuvinte violet din călimară,
Dar slova ta e verde-crud, şi prin poveşti
Îmi prinzi în suflet amintiri de-o vară
Când m-ai cuprins în jocuri pisiceşti.
M-ai scos din cenuşiu, din gri de smoală
Şi-am străbătut deja trei anotimpuri,
M-ai luat boboc gălbui cu iz de şcoală,
Şi-ai presărat mult ruginiu-n ale mele simţuri.
Un pas ce pare înnegrit de timp
Rămâne între noi spre a ne cunoaşte,
Deşi „scufiţe roşiatice„-mi apar în schimb
Vorbind de-un mâţ: ce, cred, l-aş recunoaşte.
Stângace-s azi în norii mei de vorbe ca topazul,
Las stelele poveştilor cumva să mă conducă,
Te aplaud, te colind ca o nălucă
Şi-aştept cuminte să-ţi găsesc pervazul.
Textul vine ca răspuns pentru mâţul pervazier, aceeaşi psi…ce m-a onorat azi cu vorbe alese. Voi reveni pe seară la fiecare în parte. Mulţumesc pentru aprecieri, iar ţie dragă psi…mulţumesc pentru tot (ştii tu). În acelaşi tabel găsiţi poveşti de soi. Pentru că nu sunt sigură că vizitatorii mei deschid linkurile de aici voi aşeza şi poezia mâţului pervazier lăsată la postarea precedentă.
eu ţin în palme nopţi de smoală
şi mi-s gălbui, a stea pe-aripă
cuvintele ce-n violet se înfiripă
şi tac într-un albastru de cerneală.
a străvezie parcă mi-e lumina
când torc cu paşii de un verde stins,
trandafiriu al inimii cu care ning
din albe vise pentru totdeauna.
eu ruginiu îmi torn pe buze reci
a nerămânere, a nerostire
când cenuşiu e cerul a zidire
şi înnegrit e pasul tău când pleci.
a zvonuri roşiatice mi-e trupul
în care arde inima ca o batistă
redesenând căderea parcă tristă
a norilor, când se ridică fumul.
