Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre „altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce nu ar vrea să piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.
Iar viața ne va cerne pe toți, cu mic cu mare,
Chiar dacă-n drumul nostru am rătăcit o floare,
O vorbă, un suspin, un prieten, o părere,
Prea des vine momentul când spui la revedere
Si calci cu grijă totul, sa nu strivești ce-ai strâns,
În pumnul stâng ții „râsul”, iar în cel drept doar „plâns”,
Te simți cumva pe sârmă, dar nu privești în jos,
Privești în ochi mulțimea și mulțumesti frumos.
Atat a fost, restul e poveste separata…
Pe drumul meu nu ești? Am fost? Deschide altă poartă…
Am obosit…
….dar multumesc și celor ce mă-nsoțesc mereu
Și nu-mi asaza plusuri, cand minusu-i prea greu.
Va-mbratisez și-mi pare ca iar sunt pe alt drum,
Prin vorbe care strigă, că mâinele-i mai bun!
Nu v-am zis cat de mult mă bucur că imi sunteti prin preajmă, chiar si atunci cand nu par in apele mele. Multumesc, vouă!
Mâine e noul azi. Mai bun…
