Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană – şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită – a interzis românilor ca mortul să fie ţinut, acasă, mai mult de o oră. Bineînţeles, pentru orice om care locuieşte la oraş această „ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta. Ei bine, problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE – hai că mi-am revenit -, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile, ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.
Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.
În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci, repede, că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat, şi mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important şi, până la final, îi vei auzi numele de câteva ori. Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.
Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu „mortul”, singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp, însă, ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care, ferească Sfântul, să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă. Se aduc de la biserică stative de lumânări; se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul, căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare; zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.
Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşază în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă o vei pune, pe cea din urmă, acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea care, deja, vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă, cumva, vreun animal şi rămân, sigur, surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră. Curtea „mortului”.
Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere, covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om, din jur, e tocmit la ceva. Încet, încet, încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum. Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă, fără răspuns, care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.
Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela, din sicriu, nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă, în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi; zi în care descoperi că femeia, căreia toţi îi spun „căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor care se vor da de pomană; ea le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot ea va uda şi va tămâia mormântul, timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.
La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă, pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te „cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut bine de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi ştii pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla, curând, la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă, în mai puţin de cinci minute.
Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat; până şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă. Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută. Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.
Clopotele bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne purtăm ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea. Altul, dintre ei, nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare. O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcâm, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări, în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor, dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.
Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut-o era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt. Evadează şi pisicii. Căldura se aşază peste oameni şi animale deopotrivă. Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la Căminul Cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul care străbate dincolo de probleme şi pare a spune „eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc, încă, mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie. Viaţa continuă….
scris în 11 AUGUST 2014. Azi, tataie ar fi făcut 87 ani. Reașez acest text pentru o aducere aminte. Am candela gândului aprinsă…
